Primesc de la prietenul Lucian Vasiliu următoarea veste demnă de toată
atenţia, susţinerea şi lauda:
„Stimaţi prieteni şi colaboratori,
Vă expediem,
acum, în preajma ZILEI CULTURII NAŢIONALE,
cea mai… jună… junimistă publicaţie dedicată dialogului, cărţilor, ideilor.
Apărem sub
auspiciile editurii JUNIMEA, cu
sprijin de la
Consiliul Local şi Primăria Municipiului Iaşi (în Proiectul
„Iaşi-Capitală Culturală Europeană 2021” , urbe candidată).
SCRIPTOR va fi lansată oficial la Botoşani-Ipoteşti -Vorona,
în zilele eminesciene de 14-15 ianuarie 2015” .
Lucian Vasiliu
este directorul fondator al noii publicaţii, pe care, suntem siguri, o va
dirigui cu aceeaşi pricepere şi măiestrie, cum a făcut, peste decenii, cu
revista „Dacia literară”. Să fie într-un ceas bun!
Iar mie mi s-a întâmplat ca, chiar în
acest prim număr al „Sceriptor”-ului să public textul:
SĂ TE PUI
SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII PE TINE ÎNSUŢI
(Două fragmente despre poet şi poezie)
Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi
chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele
văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora
printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt
„comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună;
poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului
există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii.
Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în
afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva.
Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am
numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de
niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al
harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a
fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea,
de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi
originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe
oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda
cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia
că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar
nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la
ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care
cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la
viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că,
odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate
(dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie
să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul
întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci.
Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi…
irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o
supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a
trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia
ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele
conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului
şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai
multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte
înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte
semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale
metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente
speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se
face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată
acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale,
în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.
*
În poezia contemporană se mai consumă multă
strădanie întru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ ritm) „fără cusur”
care, de la sine, ar crea iluzia de artă „cu conţinut”, însă care, de fapt, nu
de puţine ori, nu e decât găunoşenia banalităţii, luciu fals; adică, în loc de
poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, şi mulţi dintre cei care nu
apelează la eforturi tehnico-prozodice, „cultivând” versul liber, ajung la
aceleaşi rezultate, poate că uşor altfel numite: inventivitate, modernitate
false care, de fapt, sunt şi ele sinonime banalităţii neputincioase,
stimulatoare de grafomanie. În locul strictei regularităţi/ organizări
primitive, totuşi (ca efect), ei aducând primitivitatea „descătuşată” până la
huliganism anti-artistic, anti-estetic. Până la stupizenie. În locul clişeului formalist-clasicizant dânşii pun
surogatul verbalist, deşănţarea căruia ar dori să fie luată drept curaj şi
libertate de creaţie. Pare-se că deja chiar s-a şi instaurat starea de verbalizare
generală, pe care o prezicea Witgenstein, încât, astăzi, multe se spun (în
special în discursul „politic”) (ca dat, proiecţie a acţiunii concrete), dar,
în consecinţă, se acţionează cu totul altfel, încât cuvântul pierde aderenţa la
realitate şi influenţa asupra acesteia, deci – şi asupra omului. Numai poezia adevărată,
esenţializată în metafore şi filosofie, mi se pare că a rămas „constantă” în
modul de a fi şi de a se manifesta, legătura (dar şi raportul) ei cu realitatea
pe care o oglindeşte nefiind, ca şi până „acum”, una (unul) de „coincidenţă”,
ci doar de diverse niveluri de adecvare, ca „îngustare” sau „relaxare” a
gradului de relativitate. Doar că „gradul”, „nivelurile” (în cauză) depind de mai
mulţi factori individuali şi culturali, personalizatori şi „sociologizatori”
specifici unei anumite epoci, ceea ce şi explică faptul că, în realitate
(...ireală), poezia totdeauna a reuşit să evite anchilozarea, osificarea,
încremenirea în clişeu (canon, metodă, şcoală, curent...). Totdeauna, însă cu excepţia
veleitarilor care nu sunt în stare să se ridice la conştiinţa că, spre exemplu,
de vreo sută de ani încoace, versul liber (autentic) a fost şi rămâne un mod
special de gândire şi expresie artistică; este libertatea care respinge
întâmplătorul, superficialul, efemerul, moftul, manierismul găunos/ sec,
manifestându-se în structura poematică printr-o complicată organizare semantico-intonaţională.
În ambele cazuri, ale „clasiciştilor” şi adepţilor verslibrismului, e valabil
principiul conform căruia oricare formă prozodică este eficientă graţie
talentului autorilor şi nicidecum prin proprie manifestare/ prezenţă ca formă.
Prin sine, forma nu atestă poezia, ci doar poezia poate propune (atesta) o
formă sau alta. Dacă verslibrismul poate fi înţeles ca expresia sui generis a
democraţiei în creaţie (prin analogie cu democraţia socială vorbind), este
necesar să amintim obligatoriu că, precum cea socială, democraţia literară
trebuie să se conducă şi ea de un cod de legi, alias – de o constituţie a
artei. Libertatea de creaţie nu presupune obligatoriu originalitatea, altfelul, însă nu este sinonimă
liberului arbitru. În raport cu forma poemului clasic, verslibrismul înseamnă
asimetrie în infinit număr de variante; asimetrie ca libertate, dar nu anarhie.
Forma „trivială” a rigurozităţilor excesive clişeizate este „distrusă” prin
travaliul asupra formei „în general” întru diversificarea acesteia în
multitudinea particularităţii/ particularizărilor posibile. Ar fi ca şi cum
trivialul anihilat prin travaliu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu