PE TREI MĂRI ŞI DOUĂ CONTINENTE

(Secvenţe dintr-un jurnal trăit-scris pe trei mări şi două continente, printre 400 de scriitori din lumea întreagă)

14.XI.1994

În fine, la Atena, delegaţia noastră (vreo 35 de scriitori români) s-a plusat altor delegaţii – vreo 40, din tot atâtea ţări. În total – peste 400 de literaţi care se vor îmbarca, în portul Pireu, pe o corabie, cu care să săvârşească, 9 sau 10 zile, o croazieră pe trei mări şi prin 5 ţări. Mările – Egee, Marmara, Neagră; ţările – Grecia, bineînţeles, Turcia, România, Ucraina, Bulgaria.  

După micul dejun, autocarele ne duc spre portul Pireu, unde ne îmbarcăm pe corabia cu nume sonor: „World Renaissance” – ar putea fi şi „Renaşterea Lumii”, dar şi „Lumea Renaşterii”. Apar şi primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi primeşte, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca şi predestinat! – ai putea spune.

În legănat, pe alocuri – zdruncinat de corabie, mă gândesc să realizez interviuri cu unele din personalităţile prezente la bord. Cu domnul Octavian Paler, spre exemplu, – om mereu debordând de idei. Chiar şi în legănare, confesiunea domniei sale nu va ieşi una lin... adormitoare. Apoi, mă gândesc să-i am de convorbitori pe colegii Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu... Sigur, ar fi şi alţii. Mai văd eu... avându-l în vedere, deja, şi pe Radu G. Ţeposu. Iar până să stau faţă în faţă cu vreunul din ei, în această dimineaţă, pe la ora 11,00, pe puntea de sus a navei etajate „World Renaissance”, fac proba tehnică a reportofonului, imprimând... şuierul vântului, plescăitul uşor (deocamdată, plutim aproape lin) al valurilor lovite în bord.

15.XI.1994

Domnul Paler acceptă să-mi acorde interviul (convenisem aseară, după: „Da, dar să vedem cum ne trezim, cum ne simţim”). Cobor în cabina sa de la... subsol, de la cel mai jos nivel, botezat „Nereus”. O împarte cu prozatorul Sorin Preda cu care, de altfel, deja am dialogat (era în vizită la Chişinău), în toamna de acum doi ani. Pe masă, un caiet liniat, în care văd că e scris cu creionul chimic (liniile sunt surii, nu negre). Celebrul coleg îmi spune, fără ifose, că ţine un jurnal; şi-a propus acest lucru pe durata călătoriei. Chiar despre scris intenţionez să-l întreb, la început, pentru că, acum nu prea mult timp, îl auzisem spunând, într-o confesiune de „cerc strâmt”, că dânsul se salvează prin scris. Iată o secvenţă din ampla sa mărturisire (mi-a răspuns in exteso la majoritatea întrebărilor): „... trebuie să spun că eu sunt chiar fericit în faţa maşinii de scris. Aş zice că sunt singurele mele ore cu adevărat

fericite... În faţa foii albe îmi pierd şi angoasele şi incertitudinile care, chiar dacă nu dispar, se transformă în ceea ce aş numi eu orgoliu al umilinţei...” Îi amintesc, ca pretext pentru noi întrebări, că el a mai scris impresii de călătorie în Grecia, în volumele „Drumuri prin memorie” (1, 1971; 2, 1974), iar în eseul „Mitologii subiective” (1975) (datele le-am extras din dicţionarul lui Marian Popa; în genere, când ştiu ce am de făcut, cu cine urmează să mă întâlnesc, îmi pregătesc din cu vreme un chestionar; iar de prezenţa lui Octavian Paler în componenţa grupului nostru sigur că aflasem, aşa că eram înarmat ca Marte ce descinde din capul Atenei); în respectivul eseu interlocutorul meu peregrinase imaginar prin geografia spirituală a Eladei şi prin cea mediteraneană, în general. Venerabilul coleg îmi spune – odată ce tot vorbim de timpul neprielnic – că, la început, s-a temut de o astfel de experienţă şi din motivul că noiembrie este luna cea mai ostilă navigaţiei pe Marea Neagră (fuseseră anunţate-trâmbiţate talazuri înalte cât două etaje – de vreo 7 metri; în avion, când zburam spre Atena, Ioan T. Morar, mereu pus pe giumbuşlucuri, ca să se ţină în formă bună, atât de necesară „Caţavencului” la care trudeşte, din vreme în vreme repeta, ca printre altele: „La valuri de două etaje nu scapă nimeni... Sigur, nu, nu scapă...”, zicea, turnând benzină în îngrijorări, posibil – în spaimele unor colegi... Nu zic că şi eu m-aş fi gândit, cu firea înseninată, la cei 7 metri de apă furioasă cu creasta înspumată...), iar sentimentul posibilei laşităţi l-a făcut să meargă în răspăr cu sine însuşi, asumându-şi curajul de a face călătoria. Unde mai pui că – ceea ce mă miră, eu considerând că Octavian Paler a călătorit foarte mult, însă acesta e chiar primul itinerar cu vaporul al Domniei Sale... Dar, vă asigur, încercam o mirare... neutră, nicidecum însoţită de orgoliul că, vezi, iubite coleg, eu, pe când eram cetăţean sovietic, deja la 18 ani pluteam în amonte pe Volga, apoi, peste vreo nouă ani, făcui o croazieră pe Marea Neagră, dinspre Odessa spre Crimeea şi retur, că... Nu e un motiv să fii mândru că ai fost cetăţean sovietic, chiar dacă ţi s-a întâmplat – mă rog – să fi călătorit cu vaporul până a o fi făcut domnul Paler...  Chiar şi în imensa mare, tot în ţarc te simţeai, tot în perimetrul cuştii (Perimetrul cuştii... – ar fi un titlu de carte, nu?)

                  Pe... acvatronsonul Pireu–Constantinopol am discutat-dialogat şi cu Nae Prelipceanu. Pe puntea spre care dă ieşirea din salonul la care luăm masa. Pe timp frumos (schimbăcios, în reprize meteo diferite, să zic), mesim şi în exterior. Ne cam bătea la cap un ţăcănit de uşă şi eu speram să nu deterioreze prea tare înregistrarea, să o pot transcrie.  

                   Printre altele, la un moment dat, ne pomenim că descoperim una din erorile care s-au strecurat în „Dicţionarul” lui Marian Popa (îl am la îndemână), în care cartea lui Prelipceanu „13 iluzii” este dată drept... „113 iluzii”! Pe de altă parte, în cazul scriitorilor pot fi şi mai multe aceste iluzii, pe care criticii „le administrează” greşit. Nae explică motivaţia titlului: a combinat cifra 13, care, în cea mai largă opinie, e considerată una ghinionistă, cu iluzia, care poate fi sau poate nici să fie. Iar din combinaţia dintre ghinion şi iluzie ce poate să iasă decât, dacă e talent, poezie?   

                   

                  16.XI.2014

                  Din dialogul cu poetul şi prozatorul Mircea Ciobanu (acum un timp, şi editor de reală vocaţie şi competenţă) reţin că domnia sa este o fire mult mai dramatică, decât s-ar putea crede. Pe alocuri, un dramatism patetic, aş zice. Mai multe citate din mărturisirile sale ar putea ilustra această părere, fiind convins că toate... mi-ar da dreptate. Însă le voi lăsa în integralitatea textului pe care, probabil, îl voi publica în „Contrafort”. Voi da doar răspunsul său din final, care şi el este o expresie (ceva mai... atenuată, dar fără a dezavua) a patetismului de oarecare tensiune dramatică: „Domnule Butnaru, nouă, românilor, ne lipseşte foarte puţin –  să fim fericiţi. (Aveam impresia că rosteşte asta, având un nod în gât – L.B.). Din nenorocire, oamenii care ne conduc ne barează accesul chiar şi la această infinitezimală parte de fericire la care avem dreptul. Acest puţin, acesta e mesajul meu”.

                 

                  17.XI.1994

La Constanţa, unde sosisem până la zori, de cum se luminase şi coborârăm în oraş, aparatele de fotografiat sunt puse pe exotisme: nişte specimene cu rânduri-rânduri de fuste aprins colorate, o trăsură patriarhală trasă de măgăruşi, altele... Iau aminte că bunii noştri confraţi ucraineni cam fac exces de zel în îngroşarea culorilor, comentând unele momente cu destul vitriol în voce. Îi înţeleg: au simţit că vizita scriitorilor la Odessa a lăsat tuturor un gust amar, astfel că vor să spună că, vedeţi, nici aici, în România, nu e Occidentul. E drept că şi ai noştri, unii, nu s-au scumpit la epitetizări spre negativ ale celor văzute în oraşul întemeiat de ducele Armand Richelieu, rudă a cardinalului Richelieu din Franţa lui Ludovic al IV-lea.

La Constanţa au urcat şi Laurenţiu Ulici cu Marius Tupan.

19.XI.1994

Turul Istambulului. Îndărăt spre port, în autobuz, unii colegi se amuză pe socoteala altora, ce fuseseră prinşi în cursă de un lustragiu care, iniţial, se oferea să le facă pantofii – „Gratis, gratis!”, pentru ca, odată ce încheia sumara operaţiune de dat de câteva ori cu peria, să se încleşteze de poala gecii clientului, cerându-i bani. Se descurcase fiecare cum putuse  şi acum se amuzau copios. În fine, ploua şi pantofii li s-ar fi putut păta la loc... Iar Istanbulul – ca Istanbulul: ceva ecouri bizantine, ceva măreţie otomană prăfuită, melanj orientalo-european, pe alocuri la nivel de mahala cu multe vestigii istorice... (atroce, unele). Domnul Paler nu rezistă să nu-şi exprime public opinia, ce înseamnă teama că „micul Paris” de altădată, Bucureştiul, de astă dată, devine tot mai mult „micul Istanbul”. Eu mă întreb ce devine Chişinăul... Deocamdată, hăul... postsovietic.

20.XI.1994

                  Se creează impresia... – ba nu, nu se creează, ci e deja ca şi creată, pentru că se vorbeşte-şuşoteşte printre ai noştri – că pe cineva a cam prins a-l deranja după-miezurile-de-noapte cu interminabil turneu de poker, în care se prind trei-patru dintre scriitorii noştri aici, în salon. Mă gândesc că nemulţumitul ar putea fi – pot şi greşi, dar, mi se creează, totuşi, impresia că... – şeful delegaţiei scriitorilor greci. Poate şi din motivul că, uneori, el se arată de o băţoşenie sinonimă îngâmfării afişate şi parcă nu ar fi cazul s-o facă printre alţi colegi, care, se ştie, nu iartă împăunarea, pe care o taxează, în democratismul lor, ca pe un fel de prostie. Cred că, în genere, nu e în firea grecului, oricare, să-şi afişeze o mutră posacă, lipsită de cordialitate. Mai ales, cordialitate colegială, pentru că nu e de imaginat că dânsul să fie un  geniu sau cel mai important scriitor din cei 431, aflaţi aici.

Dar nu cred că pokeriştii, instalaţi pe partea mai înaltă a salonului, ca pe un podium, se vor lăsa prea impresionaţi de aluzia aia de parapon, deoarece nu produc, de fapt, nimănui deranj: cei care se retrag prin cabinele lor aud doar vuietul sau bufniturile valurilor.

Dimineaţa, ancorăm în portul Izmir, celebra Smirnă (până în 1922, când intră sub autoritate turcească) de altădată. Bineînţeles, are legătură nu cu „Smirna!” rusească – poziţie de drepţi milităroasă, ci cu aromitoarea smirnă răşinoasă, una din esenţele care, împreună cu tămâia, îi fusese oferită (ca ofrandă) pruncului Isus de către Regii Magi. Mare urbea – cam 3 milioane de locuitori, a doua din tripleta celor mai mari oraşe turceşti, între Istanbul şi Ankara.

Pe corabie, difuzorul duduie cu o veste dacă nu de-a dreptul proastă, neplăcută – tot e: nu vom mai trece şi prin Salonic, pentru că marea e agitată, iar securitatea noastră, a celor 431 de scriitori, ce facem parte din patrimoniul cultural vital al ţărilor din care venim, şi poate – nemodest presupunând – chiar al lumii, nu poate fi negociată cu capriciosul Neptun. Fixaţi-tun la ancoră, să aşteptăm potopul.

Cel mai mult mă enervau aceste anunţuri în timp ce imprimam dialogul cu Adrian Popescu. Ne retrăsesem în sala de cinema a corăbiei, Adrian era uşor impacientat, ce nu-i prea stă în fire, presat de oarece problemă sau grabă. Dar, în mare, am epuizat chestionarul pe care mi-l schiţasem din timp, plus întrebările sugerate de discuţia propriu-zisă. Politicos, dar şi pentru tonalitatea-camerton a convorbirii, îi prezint scuze pentru că l-am sustras de la discuţia pe care o avea cu Paler, Prelipceanu şi Agopian, şi debutăm cu impresiile pe care i le-a produs vizita la Efes. Adrian, spirit mult mai trăitor în religios, percepe oarecum mai evlavios-solemn, să zic, ceea ce unuia i se poate părea oarecum ordinar. Vede ce poate scăpa altor colegi, precum reiese şi din acest extras al mărturisirilor sale: „Dincolo de coloanele şi capitelurile ingenios sculptate, căutam semnul crucii. L-am găsit înainte de a păşi spre fosta bibliotecă. L-am găsit imprimat pe câteva pietre. Sfântul apostol Pavel se referă, dacă ne amintim, şi la Templul Dianei sau Artemis, inclus printre cele 7 minuni ale lumii antice, şi, iarăşi dacă nu mă înşel, îi ceartă pe păgânii efeseni, spunând că nu trebuie să se închine la un chip cioplit, deci la o statuie făcută de mâna omului, ca să-i dea cinstirea pe care o merită Dumnezeu, creatorul celor văzute şi nevăzute. Pe această Diana am şi văzut-o şi, de fapt, am stat împreună în faţa ei. Dimensiunile statuii nu sunt prea mari, dar, într-adevăr, impresia pe care o degajă este oarecum de capodoperă omenească, negreşit, neavând transcendenţă. Deci, nu se simte, ca într-o icoană, dacă e neapărat să folosim această comparaţie prin excludere; nu se simte energia lucrătoare a Divinităţii, ci este o excelentă imitaţie artistică”. Şi în acest caz, ca şi în cele de dialogurile cu alţi colegi, recunosc că nu am putut să nu remarc inteligenţa deosebită a scriitorului român.

21.XI.1994

Când îl salutai, dimineaţă, pe dl Octavian Paler, întrebându-l dacă merge în oraş, a spus că nu, nu coboară de pe vapor şi m-am bucurat oarecum, când l-am întâlnit, totuşi, prin centul Izmirului, unde era cu Marius Ghica şi Radu G. Ţeposu. Cu acesta din urmă ne salutăm cordial, odată ce, ieri, am fost complicii unui dialog, unei discuţii de vreo oră-timp şi mare-spaţiu. Radu este unul din scriitorii foarte subtili, inteligent. Dar, nu odată, şi destul de acid. Se consideră că, în mare, a fost un critic bine primit, însă avu şi cazuri mai speciale, pe care nu le uită şi nu le iartă, amintindu-şi că prima sa carte nu a luat Premiul Uniunii Scriitorilor, fiind avantajat un volum care se preocupa de – am reţinut bine – călirea pirică a falusului reprezentat de ciocălăul de porumb în opera lui Preda. Presupun că se referea la Alexandru Piru

Iar pe vapor, situaţie tot mai confuză, mai tensionată, asezonată cu fel de fel de zvonuri, presupuneri, unele de-a dreptul îngrijorătoare. Motivul real e, însă, dispariţia unuia din membrii delegaţiei ucrainene! Iar de aici încolo, fanteziile scriitoriceşti ştiu ele ce au de făcut: ba că a fost asasinat, ba că e luat ostatic şi se va pretinde o sumă de răscumpărare, ba că ăla n-a fost scriitor, ci un spion... Ei, ce să spioneze Ucraina în Turcia?... Sau că el era doar cu numele ucrainean, de fapt fiind angajatul KGB-ului rusesc... Astfel că nu furtuna ar fi fost la mijloc (... de mare), ci dispariţia, incognito-ul scriitorului care, iată, a doua zi nu şi-a lăsat numărul personal în cuiuţul de pe panoul de la intrare pe corabie.

22.XI.1994

Ioan T. Morar, „caţavencist” ce e, pentru a se ţine într-o formă bună, o tot dă în calambururi. Unele din ele, improvizate când mergeam spre şi vedeam dinspre Pergam (de acolo vine pergamentul!), fost antic-grecesc, acum – turcesc. (De altfel, Morar se autodefineşte astfel: „Eu sunt stre-sarea şi piperul grupului”.)

*     *     *

Există poligamie

Şi pergamie,

Aceasta – numai pe hârtie.

*     *     *

Şi dacă ramuri bat în geam,

Eu sunt,  mândră,  la Pergam.

*     *     *

Din Pergam dintre ruine,

Eu scriu, mândră, către tine.

*      *       *

                       Lui Ştefan Acopian

De cum priveşte înspre Ararat,

Armeanul gândeşte automat.

(Trecând prin preajma unui lan de bumbac recoltat, prin care se răsfira o turmă de oi):

*      *      *

Mănâncă oile bumbac, –

Vă daţi seama ce lână fac?!

            O altă expresie a sa: „Colindăm de-a lungul şi de-a destrăbălatul”.

Şi una de-a lui Adrian Popescu:

Nu are importanţă

Precum bobul de faianţă

Octavian Paler şi Marius Tupan sunt convertiţi în valută, reieşind următoarele monede: paleri (taleri) şi tubani (bani).

               După cazul-necazul cu ucraineanul dispărut, mai să credem că şi delegaţia noastră ar putea suporta pierderi: din anunţurile febrile, des repetate ale crainicului de pe vapor, aflăm că lipsesc domnii scriitori Radu G. Ţeposu şi Marius Ghica! Cică s-au repezit prin oraş să mai cumpere ceva şi, iată, nu au revenit, în timp ce căpitanul navei stă gata-gata să dea comanda: „Sus ancora!” Cine poate garanta că Ţeposu şi cu Ghica (crainica le reformulează, re-accentuează mereu altfel numele, care, uneori, sună ca: Ceposu şi Gica), nu vor avea destinul nelimpezit nici până astăzi al ucraineanului dispărut, despre care se tot zvoneşte, probăluieşte, se inventează diverse situaţii groaznice?!

Şi totuşi, ce s-a întâmplat cu cei doi scriitori români? Prind a ne da fiori, chiar dacă se anunţă că dânşii vor fi aduşi cu şalupa. Astfel că deja ancora e ridicată, „Lumea renaşterii” (sau: „Renaşterea lumii”) e gata să facă primele manevre pentru ieşirea din portul Izmirului, când cineva urlă, triumfător, ca să înăbuşe plescăitul valurilor şi duduitul motoarelor: „Vi-i-in! Îi aduc cu şalupa!” Da, peste scurt timp, şalupa acostează lângă navă şi cei doi colegi ai noştri, palizi şi impacientaţi, sunt urcaţi la bord. Slavă Domnului că au întârziat şi nu au fost răpiţi, ca ucraineanul...

Pe vas, Ţeposu este întrebat: „Vorbiţi englezeşte?” El: „De vorbit vorbesc eu, dar nu înţeleg nimic”.

23.XI.1994

Dimineaţa, în portul Pireu. Au avut dreptate cei care erau optimişti: timpul ne permite să vizităm Delphi! (Plecăm a doua-zi după-masă). Iar odată ce mergem la Delphi, Ioan T. Morar zice că: „Mergem la delphinariu”.

             Prima escală – la Izvorul Castaliei, nimfă din Focida, transformată de Apollo  în sorginte de apă dătătoare de inspiraţie poetică. Aici venea preoteasa-prezicătoare cu solicitanţii săi, să se purifice în undele cleştarului montan. Şi încă ceva ce ţinea de ritual: pentru a constata, dacă zeul suprem este dispus să vorovească prin gura Pythiei, o capră albă era stropită – probabil, din abundenţă – cu apa rece şi dacă biata de ea tremura din tot corpul, însemna că acesta e semn bun şi oracolul putea fi ispitit. Apoi, lăsând animalul să păşuneze, preoteasa, însoţită de solicitanţi, făcea drumul urcuş, trecând prin preajma mormântului lui Dionysos, unde bea apă sfântă din izvorul Cassotis. Pythia, aşezându-se pe un trepied de bronz, mesteca frunze de laur – multă, aici, unde ne aflăm şi noi, – cădea în transă şi reproducea, cică, răspunsul lui Apollo – nişte sunete nearticulate, tălmăcite de preoţi.

Astăzi, apa curge într-un jgheab cam în delăsare, care mie unuia îmi aminteşte de simplele adăpătoare pentru vite din satele noastre cu aer cam patriarhal, încă. Domnul Octavian Paler conchide: „Murdar şi aici. Cum să vină muzele să te inspire?” Totuşi, cu palmele căuş, sorbim din clinchetul Castaliei. (În drumul nostru destul de lung spre Delphi, făcurăm un popas la Livadia, unde ar exista sau – au existat Izvorul Mnemosynei şi – iată suprema dihotomie! – Izvorul Lethei: memorie şi uitare, sens şi neant... Nu aveam timp, şi nici în planul schiţat ad hoc – şi cu noroc! – chiar în ajunul sosirii noastre la Pireu nu era prevăzută descoperirea de izvoare. Zic, plan ad hoc, deoarece dorinţa delegaţiei române fusese ca, mort-copt, cum se zice, să mergem la Delphi! Pentru atare escapadă pleda, în special, dl Paler. Rugăminţi pe lângă amfitrionii greci să facă tot ce le stă în puteri, să mergem acolo, la Parnasos. Cât mai sus... Fie doar noi, românii.

Pe pantele delphice, ca o scenă în plin univers, Florin Iaru a fost rugat să recite un recent, dar deja ajuns celebru concetti al său şi, odată ce spuse că se jenează de doamnele Mălăncioiu, Babeţi şi Bitel, se opri-propti în loc pe terasa pe care coboram şi-i zise tare, răsunător, răspicat poemul: „În creierul meu o femeie suge…!” Poftim, olimpianism… Pentru că noi suntem diverşi, dar şi mai diverşi în diverse situaţiuni. A-a! să nu uităm şi de poemul lui Florin pe care l-a improvizat la seara de poezie română acolo, pe vapor. S-a prezentat ca un Moş Crăciun al şperţarilor, cu un enorm sac negru din plastic, în care zângăneau sticle goale. În faţa a vreo două sute de spectatori prezenţi la seara noastră, a prins a scoate din sac sticlă după sticlă, şi le-a tot scos, câteva zeci, spunând în engleză cam astea (eu unul la capitolul britanic stau prost, dar astea le-am înţeles); deci, arătând spre sticlele goale, Iaru zise: „Acesta este poemul meu şi eu voi muri în poemul meu”. Clovneria lui ingenioasă avu efect, confraţii de aiurea au râs şi au aplaudat.

                  Ajungem sus, pe Stadionul de la Delphi. Odată la patru ani, aici se desfăşurau, timp de o săptămână, Jocurile Pithyce. Stadionul olimpic cu marii săi învingători din străvechile timpuri, pe care i-a cântat în generoasele sale ode Pindar! Legenda spune că, seară de seară, înainte de a închide porţile, profetul Templului de la Delphi striga: „Pindar Poetul poate veni la masa lui Zeus”.

Aici, la stadion, despuindu-se până la brâu de veşminte, Octavian Paler şi Andrei Burac se iau la întrecere pe anticele piste pe care acum vreo 4 mii de ani fornăiau nările scorburoase ale trăpaşilor ce galopau prin ceaţa albăstrie a vreunei dimineţi olimpice. Florin Iaru fotografiază, imortalizând isprava atleţilor noştri. 

24.XI.1994

Până diseară, e ziua pe care i-o dedicăm, cât e (... mai lungă decât veacul), Atenei. Cu Laurenţiu Ulici, Nae Prelipceau şi Adriana Babeţi, hoinărit-am pe Acropole. Ceilalţi, în grupuri-grupuleţe, făceau acelaşi lucru. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dă o superbă pereche de rime:

„O. K.,

Popor de zei!”

E un minunat/ superb poem, cred eu, o adevărată odă pindarică din doar... patru cuvinte. Sigur că „poporul de zei” merită exclamaţia şi admiraţia!

Facem popas în cafeneaua „Maronita”, unde Victor Ivanovici se oferă a ne servi cu bere. Discuţii despre Evul Mediu şi Renaştere. Dl Paler apără Evul, găsindu-i Renaşterii destule păcate.

25.XI.1994

                  Solicitându-mi un interviu pentru revista „Luceafărul”, Marius Tupan mă pune în faţa unui chestionar. Una dintre întrebări mai curând pare a fi o propunere şi sună astfel: „Aş vrea, Leo Butnaru, să te arăţi în ipostaza care îţi convine, încorporat în grupul celor circa 40 de scriitori de limbă română”, care au avut şansa să călătorească (şi) în Grecia. Răspunsul îl schiţez deja la bordul „Boeing”-ului care „ne zboară” spre Bucureşti, de unde vom lua trenul spre Chişinău, spunându-i prietenului Marius Tupan că eu nu mi-am ales o ipostază care îmi convine, pentru că mi-a convenit ipostaza în care m-am aflat, firesc, de-al casei şi... inimii, printre colegii mei care – să vezi! – „au uitat” să mă întrebe câte ceva despre sincronizarea scrisului literar de pe ambele maluri ale Prutului; colegi care, probabil, simţeam ca şi mine cum acolo, la Smirna şi Efes, Pergam şi Atena, pe Aeropag sau pe povârnişurile de la Delphi, înaintea şi în urma noastră, dăinuiau şi dăinuiesc legendele lumii, deci şi cele româneşti, ca o disperare a frumuseţilor alinate de zeităţi şi alintate de ispitele irezistibile ale iubirii pământeşti.