neliniştea înţepenită a munţilor
şi frumuseţea convulsivă a mării
aici în peisajul vălurat unde – sadovenian –
din vreme în vreme mai pâlpâie
constelaţiile arse ale arhaismelor
în genere – focul haiducilor şi basmelor ca
o integrală a dezintegrării
ce nu poate să nu provoace şi modificarea
conştiinţei mele care ar vrea să facă explicite
în contra-faze progresia aritmetică a inimii
progresia geometrică a creierului
prilejuindu-mi iar şi iar motivul de a mă mira
ce de-a alogism pot comporta unele propoziţii
logice
rotunde ca sfera cum e şi zeul geometriei vorbite
(sigur
există şi o astfel de geometrie neeuclidiană)
tăinuit în submateria (cenuşie) a
subconştientului
de o tristeţea mereu mioapă
ca o mapă nedeschisă
în acest final de elegie vişinie ca petalele de
hibiscus
în care e posibil să se realizeze tentativa de a
înfăţişa
ce poate reţine despre dialectică şi dialectul
tăcerii (ne)articulate
într-un discurs perfect
imperfect.
11.X.2013
Pe viaţă
Lunile anilor,
anii veacurilor se sting, se termină
înainte ca
finalul uneia/unuia să se lege de următoru-nceput
între ele
căscându-se tot mai mult golul în care ca-n găuri negre
omului îi este
absorbită soarta; omu-i tot mai pierdut.
Dacă ridici anul
înaintea ochilor şi-l priveşti în spectrul solar
printre spaţiile
rămase ne-mplinite în generalul spaţiu golit
între cele
douăsprezece linii se văd sinistru zebrate
unsprezece linii
ca nişte gratii peste infinit.
Iar cine are
privirea nespus mai cuprinzătoare
să prindă-n
unghiul ei un mileniu în bătaia cosmosului vitreg
ar vedea căscate
nouăzeci şi nouă de hândichiuri interstelare
prin care s-a şi
prăpădit cel puţin durata unui secol întreg.
O fi ăsta
destinul, sau doar desenul, arhitectura neîmplinirilor
a frustrărilor şi
disperărilor la hurtă resemnate
spaţiile vide
dintre alte spaţii vide şi dintre liniile vieţilor
tot mai scurte,
cu ele însele mai nelegate, mai necontinuate?
Şi parcă nu ar fi
suficientă stupefacţia, situaţia apărând şi-n poeme
în versuri
neunite între ele de ele însele fugare
ca o dorinţă de
cât mai multă libertate în toate, între coate
sau ca nişte
zăbrele de, pe viaţă, închisoare.
27.VI.2013
Muzele neaoşe
Chiar de ele
impulsionat
mi le imaginezi
pe ele –muzele ce au inspirat
anonimii autori
de folclor
ele, care ar fi
fost vreo patru sau cinci – exact
cum zice
dicţionarul: divinităţi alegorice
simple cât se
poate
un fel de
ţărăncuţe încântătoare –
generoasele muze
patru sau cinci
în ii cu râuri pe
mâneci
de la altiţă la
manşetă
şi în uşoare
opinci.
Însă după
obiceiul de a inspira creatori de folclor
dincolo de
limitele de gen
unde încep
academii peripatetice cu poeţi şi filozofi
sau timide
biserici cu teozofi
sau, pur şi
simplu, dincolo de vreun înflorit câmp de cartofi –
deja
muzele-ţărăncuţe de ieri
inspiră mai rar
păşesc mai
stângaci nu ştiu cum
pe înaltele
tocuri de pantofi…
Ele,
patru sau cinci,
neaoşe,
de pe aici…
4.VII.2013
* * *
Bibelouri cu alb şi siniliu din faianţă chineză,
Elefanţi în şir indian, berze prelungi, acum statice
Pe pervazul iatacului din Negureni – cândva,
Astăzi – în memoria, însă şi în fantezia mea.
În isoane neauzite, desigur pitoresc-enigmatice
Ierburi clătinându-şi scurt-rigid amplitudinea
Doar între ţărână şi anii lumină până la stea.
Două inimi – a copilului, vivace, sănătoasă
Şi aceeaşi, peste vremi, în pieptul meu tresăltat
Ca o discretă disperare pe cale prăfos-argintoasă,
Demult (demult?) pentru copil încă neumblată,
Ci doar visată-n goană de sănii desprinse de sat,
Ducând spre zări presupuse, nedesluşite bine
Şi ele în dislocări fugace de sperioase hermine.
Totul – copil, şi vis, şi vârstă sunt în voia vântului
Ca probe de fulger în arderea lui de bici orbitor
În sufletele noastre ca mici cosmosuri desfundate
De efecte de seră, găuri negre, de ozon trădător,
De această vibrare de verbe ca vene-n lăsatul sângelui
Sau poate chiar noduri gordiene intacte-n menirea lor
De răsucite coarde vocale în sugrumătura gâtlejului
Care abia de reuşeşte-a rosti: „Viaţă şi pace tuturor…”
23.VII.2013
Ceva din august 2013
Era august (mai
este încă)
şi pe ţărmul
mării
dar şi în
valurile ei era frumos
sub soarele
generos
în bătaia
vântului soros (nu George
adjectivul venind
de la soare …).
Chiar aşa era
precum se
întâmpla
uşor
sentimental-postmoderniste
adică ironice
despre rujul de buze
cu care să
picteze meduze
cu periuţele
genelor fine
cu care să bage
în design delfine
până în după-amiaza
în care se află
că murise
voievodul ţiganilor (sau
precum scrisese
Strauss Der Zigeunerbaron)
şi acolo la Neptun deja vedeam
cum piraţii îşi coborau în
bernă steagurile negre
cum veneau condoleanţe dinspre
Berna
şi cum (cu gândul la
viitoarele voturi)
la priveghi se produceau
preşedintele ţării şi
oarecine dintre şefii de
partide
ţiganii fiind apolitici
drapelele piraţilor politice
fiind
în acel final de comândare
ce putea fi unul dual – sau ca
altă mâncare de peşte
sau – sfârşind în coadă de
peşte.
24.VIII.2013
Fluturele şi Dumnezeu
1
Fluture născut duminica trecută
şi mort în cea de-a şaptea dimineaţă…
Ce de-a culori –
cât pentru zece vitralii de frumuseţe –
şi atât de puţină viaţă...
2
Când plăpândul
fluture apăru-n faţa lui Dumnezeu
Prea Înaltul l-a
întrebat:
– Dar tu ce-ai
făcut?
Neamânat
naivul fluture
şi-a dat darea de seamă
foarte pe scurt:
– Am trăit o
săptămână.
Am zburat
am tot dat din
aripi
salutându-Te
bucuros pe Tine
Doamne…
25.X.-3.XI.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu