marți, 3 martie 2015

ACUM 20 DE ANI, NE-A PĂRĂSIT PRIETENUL ŞI COLEGUL NICOLAE VIERU...

În 1977, o parte din colegii din redacţia ziarului "Tinerimea Moldovei". De la stânga la dreapta, sus: Ion Şcerbina, Nicolae Vieru, Valeriu Rogozencu, dl Alexandru-paginatorul, Leo Butnaru, Ioanichie Stadnicov; primul rând - Pavel Cristea, redactorul-şef, dna Maria, şefa secţiei scrisori.

DEVREME...

Carnea i se întoarse în pământ, sângele în apă, răsuflarea în vânt, lumina din ochiul stâng în Lună, lumina din ochiul drept în Soare, mesajul cunoscut în tărâmul murmurelor.

                                                                                   Ioan Petru Culianu


Ne‑a părăsit, însingurându‑ne şi mai mult, un prieten minunat, confratele Nicolae Vieru (1947–1995) sau chiar fratele nostru Enkidu cu care unii dintre noi au vânat leii himerelor şi ai iluziilor, cu care, la nenumărate şi nu prea încrâncenate partide de şah, am consemnat iroselile sau izbânzile deşertăciunilor. Rânduind ibricul cu cafea, ne adunam dimpreună solitudinile, pentru a le face astfel mai suportabile fiecare pe a sa.
Ne‑a părăsit şi ne‑a însingurat minunatul prieten cu care, ca ieri (acest ultim Ieri fiind ziua de 2 martie din primăvara anului 1995), Logosul, ca spirit întrupat de Divinitate, ne mai făcea încă dimpreună părtaşi ai făgăduinţelor întru dezvăluire de tainică entropie ce ar putea să ne fie oferită şi în întâmpinarea căreia trebuia să ieşim şi noi prin strădanie de îngrijire a harului, prin osteneală de înfăţişare lumii a acelor revelaţii, câte şi cum ar fi fost să le avem... Ne‑a părăsit, ne‑a însingurat, lăsând pe masa lui de lucru una din dureroasele sale frământări, pe care a intitulat‑o: Absurdul şi literatura...

* * *
           
În acea nefericită şi nenorocitoare dimineaţă de 3 martie stăteam copleşit de nedumerire în biroul lui Nicolae, în acea cameră spaţioasă a apartamentului unde, la filtre şi filtre de cafea, am tot filtrat veninurile existenţei, el – de un scepticism lucid, calm, abătut, eu de un oarecare altfel de pironism, ce îmi era din când în când „fisurat” de scurte efuziuni de optimism şi speranţe de mai bine. Din când în când, mă apropiam de masa lui de scris, „inventariind” vizual ibricul cu încă ceva cafea în el, pachetele de ţigări, bricheta, pixurile..., toate plasate ca într‑un şah al hazardului printre cărţi de Albert Camus: Caiete‑le, Străinul, Împărăţia şi exilul, Eseuri‑le... Curând, sosiseră şi colegii Vladimir Beşleagă, naşul literar al lui Nicolae Vieru, şi Valeriu Babansky, unul dintre nu prea numeroşii, dar devotaţii săi prieteni. „Ce o fi acolo, vreun început de proză?” întrebă dl Beşleagă, arătând doar cu privirea spre filele de manuscris de pe birou. Mă apropii şi le cercetez. Deasupra topului de hârtie se afla pagina 13 a unui manuscris neterminat. Ultimul rând, ajuns cam la sfertul al treilea al filei, este luat din Caiete‑le lui Camus: „Sunt un om mediu plus o experienţă”. De sub topul celor 12 file o extrag pe prima, care conţine şi titlul manuscrisului: Absurdul şi literatura.
Absurdul şi literatura... (Sună ca o avertizare, nu?) (Existenţialismul camusian şi cel prutonistrean... Arvuna speranţelor, dar poate a iluziilor sau, posibil, arvuna zădărniciei pe care nu dorim sau, pur şi simplu, nu avem curajul să o recunoaştem ca posibil final al orândei noastre jertfite cuvintelor. Absurdul, literatura şi existenţa... (Sună ca o prevenţie, nu?) Şi nişte autori încă relativ tineri care să înţeleagă nici la 50 de ani împliniţi că, până la urmă, rând pe rând, destinul suprem îi împinge (şi pe ei) în singura întunecime de temut, dar în care, de fapt, nu mai există nici teamă, deoarece, rând pe rând, nu mai existăm noi, cei izbiţi în hăul omniprezent al neantului.
Absurdul şi (nu numai) literatura...

*   *   *
           
Ba nu, nu Absurdul şi literatura a fost ultimul manuscris al confratelui nostru. Mai exact spus, a fost unul din ultimele, deoarece alături de aceste glose la opera camusiană se mai afla un text ce poartă titlul Efectele mioritismului (2). Una din puţinele fraze pe care reuşise să le scrie Nicolae aici e următoarea: Opriţi‑vă, oameni buni! În revista Quo vadis? colegul nostru publicase anumite reflecţii ce purtau acelaşi titlu, articolul respectiv fiind retipărit şi de o revistă românească editată în Statele Unite ale Americii.
Se întâmpla că, uneori, chiar pe o durată de 2–3 ani, Nicolae să nu publice nimic. Nu trecea atât prin crize de creaţie, cât prin chinuitoare decepţii existenţiale. Apoi, brusc, se relansa în impulsiva sa pasiune de jurnalist. Iarna trecută se dovedi a fi pentru el tocmai perioada în care a căutat şi a aflat multe momente de incandescenţă şi spontaneitate în confesiune, momente din care un fel de gen gazetăresc, plasat între articolul frust, eseu şi proză, se descojea, devenind act de creaţie. În ultimele luni, a publicat frecvent în revistele Basarabia, Contrafort, Quo vadis?. La unele din ele, ca şi la revista Moldova, depusese materiale în avans.
Ca în răstimpurile cele mai propice harului său, ajuns la pârgă doveditoare de profesionalism, în iarna trecută Nicolae Vieru reuşise să obţină (de la sine însuşi) putinţa de mobilizare întru meditaţie, cumpănire, descumpănire, înflăcărare, potolire – toate puse în serviciul scrisului. Era ostenitorul exemplar îngăduit şi miluit de limba şi conştiinţa română să le fie slujitor şi ca atitudine civică, şi ca îndeletnicire prin care îşi câştiga modesta soldă, dar, mai presus de ea, – molcuma satisfacţie a datoriei împlinite.

*   *  *

Albert Camus a fost unul din autorii săi preferaţi, dimpreună cu Faulkner, Hesse, Thomas Mann, Dostoievski... Brusc, acolo, în biroul confratelui nostru, mă străfulgeră gândul că el, Nicolae Vieru, a trăit, exact ca şi marele prozator francez, doar 47 de ani. Ambii sunt născuţi în prima săptămână a lunii noiembrie, unul în a 4‑a, altul în a 7‑a zi. Alăturate, acest 4 şi acest 7 dau nefasta cifră la care s‑au curmat anii lor încă tineri: 47. Evident, nu fac şi paralele de situare valorică, nu le pun în balanţă scrisul. Camus este uriaş ca prozator şi filosof, însă în preajma umbrei sale poţi avea curajul de a constata că Nicolae Vieru este cu adevărat un prozator interesant, ajuns partener egal oamenilor evoluaţi în ale artei, culturii şi inteligenţei.
De ce recitea mereu Străinul, Exilul şi împărăţia, Mitul lui Sisif? Posibil şi din motivul că descurcarea lui prin toate ale destinului, în special în primele tinereţi, a fost, uneori, camusian de frământată şi neclară, ruinătoare de entuziasm şi de ocazională bucurie. Unii dintre prieteni şi colegi ştiu că junele Nicolae Vieru ajungea câteodată la deznodăminte dramatice, sfâşiate ca de nişte ţipete de pescăruş de pe un ţărm furat, ca Euxinul basarabean... (Nu este exclus că, dacă Nicolae ar fi citit ultima frază, proptită în deschiderea acestei paranteze, ar fi folosit o fină infuzie de ironie sau autoironie. Zicând asta, e cazul, cred, să ne amintim că amicul nostru uneori izbucnea într‑un hohot de râs eclatant, sonor, limpede şi deschis, precum al unui învingător binevoitor.)

*   *   *

În dimineaţa zilei când prietenul nostru avea să plece la cele eterne, ne aflam în acelaşi spaţiu de muncă, singurătate şi sacramentală intimitate a frământărilor prin care trecea tăcutul nostru confrate; ne aflam acolo cu aceiaşi colegi Vladimir Beşleagă şi Valeriu Babansky. Dintr‑o dată, răsună un pocnet sec, reprodus de două difuzoare, două boxe, plasate sus, pe rafturile bibliotecii. Cu absolută uimire constatăm că, brusc, ca de la sine, se pusese în mişcare discul picupului. Să fi stat picupul în priză încă de vineri‑seară până în acea dimineaţă de duminică? Ce muzică a ascultat pentru ultima oară interiorizatul nostru coleg?  Era discul cu 8 fugi şi preludii de Bach...

*   *   *

La unul din balcoanele apartamentului – calupuri din metal tipografic. Valeriu ne spune că acele câteva kilograme de metal lui Nicolae i le adusese Boris Covaci, redactorul tehnic al revistei Basarabia. Prietenul nostru vroia să‑şi pună în bună ordine lansetele, undiţele, să le prindă greutăţi. Pescar pasionat şi incoruptibil (pentru alte îndeletniciri tip hobby), Nicolae a petrecut noian de vremuri pe malurile Căinarului molcom căinător acolo, lângă Bezenii săi de baştină. În adânci şi îndârjite singurătăţi, a vegheat vremuri şi vremuri pe maluri de râuri, lacuri, simple iazuri sau felurite bălţi. Şi, dacă una din cărţile sale poartă titlul Omul din oglindă, sunt sigur că acest roman, ca şi cel intitulat Râul şi frunza, au fost concepute, meditate, gestate în faţa oglinzilor apelor, care numai ele îl puteau răpi din biblioteca din biroul său, din cosmicitatea muzicii marilor compozitori ai lumii. Nicolae Vieru a fost unul din insaţiabilii melomani ai aşa‑zisei muzici serioase.

*   *   *

De repetate ori, ca într‑un dublu act autodevorator, singurătatea îi hrănea neliniştile şi incertitudinile, iar neliniştile şi incertitudinile îi hrăneau, la rândul lor, singurătatea. Muzica şi lecturile reuşeau să‑l scoată din atare transe, trecându‑l în alte registre sufleteşti, diversificându‑i, în cvasi‑taină, existenţa. Faţă de existenţa altor colegi, existenţa lui sugera vagi pale de mister şi neordinar, creându‑ţi impresia că persoana sa, a scriitorului Nicolae Vieru, discretă şi ne‑expusă lumii, avea un contur abia tangibil. Şi eu cred că, de s‑ar întâmpla să revină ca prin minune printre noi, Nicolae nu s‑ar supăra, dacă cineva, cu vocea de peste decenii a marelui sonetist Mihai Codreanu, i‑ar spune că (şi el) e un „visător haotic” care, când scrie, se trezeşte „din somnul său hipnotic”.

*   *   *

În clipe de restrişte existenţială, Nicolae găsea înţelegere şi consolare şi în familia dnei Rozalia Pelerman, stilizatorul materialelor noastre de început, pe care, acum un sfert de secol, le publicam în ziarul Tinerimea Moldovei. O săptămână până la fatalul deznodământ, Nicolae fusese pe la dna Rozalia, bău o cafea, discutară ce discutară, ca la plecare să‑i spună venerabilei sale amfitrioane că el a venit să‑şi ia rămas-bun, pentru că foarte curând... va muri!
La 47 de ani o atare presimţire?... Oricum, mitul povesteşte că prietenul Enkidu, cu care unii dintre noi au vânat leii himerelor, după o victorie decisivă, zăcu de o boală ciudată 12 zile, tulburat de vise oraculare care‑i prevesteau moartea...

*   *   *

În duminica în care corpul colegului nostru fusese depus la Uniunea Scriitorilor, de unde el, Nicolae Vieru, cel trecut din realitatea fizică în realitatea spiritului şi a amintirilor, avea să plece creştineşte spre Împăratul Veacurilor, mi‑am dat seama că şi aşa‑numita noastră generaţie a ajuns la jalonări existenţiale când nu mai are timpul de partea ei. Precum ar fi zis un poet francez, pentru fiecare dintre noi moartea nu mai este ceva care îl priveşte doar pe altcineva... După speranţe şi iremediabile iluzii, la diverse etape de avansare a lor, intervine absurdul sau accidentalul, care spulberă orice posibilitate de încropire a unei... matematici a destinului.
Avem tragice motive să fim neconsolat de trişti...

L.B. martie 1995

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu