ALTOI DE... NOI

7.VIII.1995

Nu, personajul din proza vieţii, pe care l-am numit Ţarafim, e cam  mult (spre bine) şi inexact/ inadecvat caracteristicilor celui pe care îl am în vedere. Merge mult mai adecvat parafraza-anagramică Parafum, acest para dând un plurisemantism care se pretează aici: para – ban, para – ca element de compunere ce înseamnă: foarte, tare, puternic – întocmai ce crede despre sine personajul în cauză (că e foarte mare şi puternic în deşteptăciune flecară…).

Apoi cealaltă para, ce participă la formarea unor noţiuni cu sensul de: contra. Parafum e cel mai contra coleg, fiind de acord doar cu propria fandoseală.

E drept, merge şi sensul de „a para” (vreun atac). Cu toate ale lui, uneori Parafum e un bun parator.

Dar Ţarafum? Aici, elementul de bază ţară mă scoate din polemică şi printr-o subtilă asociaţie, care nu-mi e clară până în nuanţe, îmi dezgroapă din ţărâna memoriei o zicere a lui Kazantzakis despre ţăranii get-beget, aplecaţi peste ţărână, lipiţi cu mâinile de ţărână, cu picioarele în ţărână, robacii de ei, până şi cu mintea plină de ţărână… Cam aşa e şi cu prutonistrenii noştri, pe care ni i-am dori ceva mai curăţaţi de ţărână, mai cu băi în sate, în curţi, în case; mai luminaţi, după spălarea ţărânii, şi la chip, şi la minte. (Da, accept să li se spele creierul/ mintea de tâmpenia comunistă, colectivistă; de înfricoşare până la cretinism şi indiferenţă criminală – şi faţă de propriul lor destin, şi faţă de destinele altora, şi faţă – indiferentă! – de istorie, limbă, patrie şi faţă de ziua noastră de mâine şi dintotdeauna.

E mult dramatism neputincios (deocamdată?) în această totală înţărânare a săteanului nostru; înţărânat –  e una, dar şi îndrojdiat de… fecale alcoolice, de putoare borhotului. Satele noastre râgâitoare de damf în amestec cu transpiraţia grea a trupurilor cu porii bătuţi cu ţărâna umilinţei până la îndobitocire…

Unica speranţă a salvării acestui pământ românesc e şansa de a se întâmpla ca în pilda biblică ce spune despre altoirea măslinului sălbatic pe cel rodnic, adică – întru înnobilarea sălbăticiunii.

Şi noi admitem, cei purtători de conştiinţă şi de înaltă ştiinţă naţională, că, la origini, am fost altoiţi pe vigoarea acestor măslini sălbatici, ţăranii care ne-au dat viaţă, apoi – pâine şi bănuţi pentru a învăţa; am profitat de seva dulce extrasă prin rafinarea sudorii lor. Aşa e. Şi le suntem recunoscători, chiar dacă mulţi dintre noi, inclusiv eu, – slavă Domnului, am tot scurmat prin ţărâna ogoarelor. Oricum, dar pentru a se salva, ţăranul nostru înţărânat, cu porii blocaţi de praf şi transpiraţie, acest măslin sălbatic trebuie să fie altoit, la rându-i, pe măslinul de rod de elită al neamului… Altoit pe conştiinţa şi ştiinţa intelectualului adevărat. Intelectualului recunoscător pentru rădăcinile de unde şi-a sorbit sevele, dar nu într-atât de laş şi de lipsit de responsabilitate, pentru ca să nu dezvăluie şi să nu deteste răul ce ne macină ţăranii, satele, populaţia aceasta care nu se vrea ceea ce este, sau trebuie să fie, prin dat divin şi istoric: românime.

Şi fi-vor măslinii sălbatici altoiţi pe cei rodnici, spune Evanghelia…

P.S. Sper să nu fi căzut în blasfemie cu înţărânarea noastră. Cred că e o realitate, pe care n-aş dori-o fatală, perpetuă, permanentă până la degenerarea în animalitate. Deci, sper să nu se găsească blasfemie în cele spuse mia sus nici atunci, când păcătoasele mele cuvinte omeneşti se vor înfăţişa, supuse întru judecată, Cuvântului care a fost la început şi care, tot el, va fi şi la Sfârşit.

Une vie ne vaut presque rien, mais rien ne vaut une vie! – Cine ştie dacă Malroaux a avut sau nu dreptate…

La adunarea generală PEN, sunt vizaţi şi mai că blamaţi deschis „patrioţii” ţării şi ai literaturii basarabene care s-au dus, totuşi, şi au întins mâna către Moţpan (o atare mână devine îndată labă!), care le-a pus în pălărie sau în poală /(posibil şi sub) câte 50 de lei. S.S. a tăcut… Mai cu zile în urmă, mie îmi spusese că dânsul… n-a ştiut, dar s-a dus fiica sa şi – de ce nu? – a luat acel ajutor pentru revigorarea patriotismului scriitoricesc. Vasilache: „Da, am fost. Dar ştiţi de ce am fost? Pentru ca să-i dau fostei mele soţii 45 de lei, că ea are o pensie (spune suma mizeră) şi vreo 5 nepoţi. Iar 5 lei i-am dat mătuşii Tatiana, o vecină cerşetoare de lângă mine care, săraca…”

Asta e… Ceilalţi? Mândâcanu?... I-a pomenit cretinul de Hro. într-un  context ruşinos, în bătaie de joc, că, chipurile, să vezi, marii opozanţi de la US n-au refuzat mila PDAM, ci chiar erau bucuroşi să o primească…

Mda, caractere, rezistenţă… şi ghilimele…

Ca formulă comportamentală, E. e de caracterizat ca unul dintre cei care urmează principiul de viaţă „profesională” a clovnului, a măscăriciului: colegul „Fosi.”, cu foarte puţină ştiinţă de carte, îşi dă tâmpeniile debitate, bădărănia şi mojicia, lipsa de bun simţ şi pălăvrăgeala abominabilă, fără noimă şi mereu împuţită de damf – deci, tot acest jeg comportamental şi-l prezintă conform principiului paiaţei, înregistrându-şi-le, adică, drept izbânzi ale profesiei sale, nevinovate, intenţionate şi suportabile, chiar…necesare, crezând naivul, că astfel le-ar putea lua şi cei din jur… Lamentabilă rătăcire.

Jurnalul intim nu ajunge niciodată a fi chintesenţa (captată-exprimată) al unui destin, al destinului celui care scrie. De regulă, Jurnalul e un fel de reportaj despre sine în sine, despre sine printre ceilalţi, despre sine în lume, şi rar de tot şi foarte pe alocuri, e o filosofie despre viaţă, om şi cosmos. Autori de jurnale! Fiţi modeşti, şi continuaţi!