CALIGRAFIE ŞI PSIHOLOGIE

Fragment din eseul „Au scris, scriem, vor scrie...”

La ordinul lui Antonius, (lui Cicero) i-au fost tăiate capul şi mâinile cu care scrisese Filipicele... Capul şi mâinile lui Cicero, Antonius a poruncit să fie puse la tribuna rostrală, ca un spectacol groaznic pentru romani.

                                             Plutarh, Vieţi paralele

…Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenţi la propriul scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuţilor, apreciindu-l mai mult sau mai puţin conform unor prescripţii grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiş vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepţie promptă. Scrierea clară şi armonioasă atestă o inteligenţă limpede. Curbele denotă blândeţe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine şi alineate denotă avariţia. O margine egală de ambele părţi relevă ordine şi armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „ţeapăn”, e mărturia voinţei şi inflexibilităţii. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru”, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare şi poate că predispoziţie spre – Doamne fereşte! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleţei de spirit, a diplomaţiei etc.

S-a susţinut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci şi în cel comun, al unui sau altui popor, este investită o anumită psihologie şi ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcţia scrisului, de la stânga la dreapta sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparţineau rasei negroide şi celei semite (sud-vestul Asiei şi nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă îşi îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecinţă orientându-şi scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora şi celorlalţi au ieşit aţintiţi, de fapt, în direcţii diferite.

Precum în cultura Asiei Orientale, şi în Asia Mijlocie caligrafia este considerată artă superioară, în special în islamism, spaţiu în care-i aproape omniprezentă şi funcţională, pentru cei iniţiaţi, prin simbolismul ei grafic şi cromatic. În credinţa respectivă, caligrafia pare a avea o semnificaţie primordială, deoarece în unele imagini metaforice din Coran Dumnezeu apare drept caligraf (!) (la creştini, scrie ceva pe pământ) despre care se spune că ar ţine între degete omul, mânuindu-l precum doreşte, de unde se deduce, asociativ, că Adam e utilizat precum un qalam (condei). Iar unii practicanţi ai ezoterismului consideră că literele alfabetului ar alcătui însuşi corpul lui Dumnezeu. (Să ne mai amintim că Brahma poartă o ghirlandă din cincizeci de litere.) Dar şi corpul omului, de data aceasta ideea „coborând” din Nord şi aparţinându-i teozofului danez Sören Kierkegaard: „Întreaga viaţă poate fi privită ca un amplu discurs în care diferitele tipuri de oameni ar reprezenta diversele părţi de vorbire (am putea extinde aceasta şi la diferitele state şi la raporturile dintre ele). Câţi oameni n-ar fi atunci decât adjective, interjecţii, conjuncţii, adverbe! Ce puţini ar fi substantive, verbe active etc., şi ce mulţi aceia care n-ar fi decât virgule”.

De regulă, culturile au poezia şi filozofia lor particulară referitoare la caligrafie, aceasta, la rândul ei, fiind individualizată prin diverse stiluri ca şi cum canonizate (ca paradigmă), fiecare cu trăsăturile sale formale (ornamentale), estetice, plurisugestive. În islam, pentru textele sacre e utilizată una din cele mai vechi modalităţi de scriere numită kufic – monumentală, hieratică, angulară, sobră sau concisă –, menită în special versetelor coranice. Sistemele caligrafice erau specifice diverselor activităţi, inclusiv corespondenţei... prin porumbei, ce ţine de scrierea miniaturală (să nu obosească păsările!) gubar (praf), aplicată şi în exemplarele minuscule ale Coranului. Iar pentru poezie, care, se ştie, are taina ei, presupunând apriori enigma, este indicat (în Iran, cel puţin) stilul shikasa (ciobit), caracterizat prin legătura neobişnuită dintre litere, ceea ce face textul mai dificil de descifrat. În timpurile premoderne, apar scrieri decorative, având o caligrafie imaginativă fulminantă, vizând ba o formă de moschee, ba o barcă sau o pasăre. Astfel, se citea nu numai sensul textului, ci însuşi stilul scrierii. Spre exemplu, galbenul cernelii duce cu gândul la paloarea îndrăgostitului, iar, eventual, scrierea în oglindă sugerează aspiraţia spre unire a iubiţilor.

Pregătirea unui manuscris islamic presupune(a) o migăloasă muncă în echipă alcătuită din meşterii care pregătesc hârtia, lustruind-o, de regulă, cu praf de agat ce alcătuieşte stratul de preparaţie, după aceasta incluzându-se caligraful propriu-zis, pictorul care desenează frontispiciile, decoraţia vegetală, cartuşele ce înconjoară textele. În alte cazuri, din echipă face parte şi un miniaturist (pentru textele ştiinţifice, istorice, literare) şi legătorul, care, şi el, respectă cerinţele artei sale. (Dacă veni vorba despre meşterii de hârtie, unul celebru a fost Henry Frowdow de la Editura Oxford Press, considerat inventatorul – sau fie doar reinventatorul – sortimentului de hârtie impregnată cu o substanţă minerală care îi dă opacitate, „vechime”, cunoscută ca hârtie de India.) Dar, pentru a ne mai menţine puţin în aria ideatică a islamului, să amintim că, în 1720, Dimitrie Cantemir (despre care Voltaire spunea că ar întruni în sine talentele grecilor antici), pe când îl însoţea în Persia pe Petru I, a fondat o tipografie menită tipăririi diverselor documente în limbile turcă, persană şi armeană. Dat fiind că în Rusia, precum şi în ţările musulmane prin care trecea expediţia imperialistă nu se găseau litere arabe, Cantemir le-a fabricat el însuşi, conform propriilor schiţe. În acest mod, principele nostru a pus bazele tipografice printre tătari, care în armata ţarului rus erau circa 50 de mii.

Nici configuraţia literelor în alfabete nu reprezintă un dat invariabil. De-a lungul timpurilor, caligrafia îşi schimbă caracterul. Herbert Read susţinea că, întotdeauna, „conştiinţa individualităţii a fost subordonată conştiinţei solidarităţii de grup sau de clasă. Acest lucru ar putea fi demonstrat în mod evident de istoria scrisului de mână. Însăşi expresia «scrisul de mână» este o noţiune modernă ce vorbeşte despre scriptele grecilor sau ale romanilor, chiar şi de cele ale umanismului. Până astăzi ne tot minunăm de uniformitatea scrisului părinţilor sau bunicilor. În veacul al XVIII-lea sau al XIX-lea, numai personalităţile cu totul excepţionale şi excentrice îşi permiteau să aibă un scris de mână foarte individual”.

Printre cei care au întrunit deopotrivă caracteristici de excepţie şi excentrice a fost şi Herman Melville, metamorfozele dinamice ale firii şi psihologiei sale regăsindu-se chiar şi într-o succintă, energică mărturisire ce atestă o firească doză de exagerare pentru un om ales: „Fără să vreau, caligrafia mea se transformă şi încep să folosesc litere mari, de afiş. Daţi-mi o pană de condor! Daţi-mi craterul Vezuviului drept călimară!”

De unde şi concluzia că manuscrisele scriitorilor sunt mai personale şi mai deosebite unele de altele decât cărţile lor. S-a constatat că până şi vibraţia literei din răvaşele lui Puşkin se deosebea în cazul când îi scria unui coleg sau când se adresa vreunui moşier. În genere, autorul lui Evgheni Oneghin este stăpân deplin pe scrisul său, modelându-l în funcţie de situaţie şi necesităţi. Chiar şi mostrele de autografe erau diverse, împărţite în două categorii şi patru specii. Prima categorie era considerată artistică, de creaţie, a doua – mondenă. Cea dintâi include două specii: de ciornă şi pe curat. Secunda – specia intimă şi cea oficială. A. Efros remarca: „Autografele de creaţie pe curat sunt executate cu nişte trăsături zvâcnite, repezi, strălucitoare, triumfătoare în înălţările şi bruştele lor căderi, înzestrate cu o neclintită prezenţă a ritmului. Autografele în ciornă reprezintă scrierea în halat, încă desculţă, cu literele ciufulite, cu stenogramele larvare ale cuvintelor, mai curând fiind semnele convenţionale ale viitoarelor noţiuni, decât sensuri inteligibile...”

Naratorul din nuvela lui A.P. Cehov Scriitorul spune despre un personaj: „Judecând după caligrafia sa dezinvoltă, cu înflorituri, el nu era străin de civilizaţia europeană”. Poate că respectivul tindea să atingă un anumit ideal caligrafic, definit de Herbert Read ca „scris înzestrat cu frumuseţe, dar fără personalitate. Deoarece personalitatea nu încearcă să se manifeste decât rareori în iscălitură sau în câte un autograf”. Cehov însuşi aproape că nu a lăsat în urma sa manuscrise. Cele existente totuşi le-au păstrat apropiaţii şi prietenii săi. De altfel, acest detaliu vorbeşte şi el despre anumite trăsături de caracter ale celebrului autor.

Iuri Tînianov a fost pus în gardă tocmai de felul în care a apărut în ochii şi înţelegerea altora propria sa caligrafie, remarcând: „Nu cred în psihografologie din clipa în care grafologul Morgenştern, privind la scrisul meu, a spus că în viaţa-mi personală sunt un tiran”. Ei bine, declară omul ce declară, însă nu e obligatoriu să se tot ţină de excla­maţii erupte în clipe de năduf, precum i se întâmplă aceluiaşi I. Tînianov, care îşi menţinu un interes permanent faţă de particularităţile scrisului altora. Iată unele note pe care le pregătise pentru un eventual studiu: „Cuneiformele pătrate ale lui Ceaadaev, care-şi bătea joc de epoca sa, filele manuscriselor lui asemănătoare cu nişte bule papale.

Parcă i-ar semăna, parcă nu i-ar semăna autorului său scrisul lui Viazemski; pătrate, unele litere luate aparte, însă butucănoase, ca din topor, cu streşini de paie prăvălite în toate părţile, ca într-un cătun obişnuit, ce e proprietatea vreunui cneaz.

Începând cu Alexandru I, scrisul ţarilor are alură de cal-circar, dresat, în stare să se mişte doar în cerc.

...Sârmă frântă, tremurătoare – scrisul lui Tiutcev, amintind de colţuroasele linii gotice ale domurilor nemţeşti...

...Gogol e un sârguincios, sub a cărui mână mai trăieşte încă modelul consacrat de caligrafie”. Apoi, în altă parte: „Îngrijitul, delicatul şi copilărescul scris al lui Gogol...”

Lev Tolstoi învedera prin excelenţă o atitudine conservatoare faţă de munca scrisului, fie aceasta şi de rutină. Neavând la inimă ciornele, el nu aşternea în grabă prima sau a doua variantă a vreunei povestiri. „Neacurateţea” unei atare metode, precum i se părea lui, l-ar fi deprimat, l-ar fi abătut de la subiect, curmându-i pofta de a mai scrie. Spunea că se conduce mereu „de sentimentul afectivităţii sau al urii faţă de mişcarea scriiturii. Plictiseala e cel mai sigur semn al neartistismului. Până nu am şlefuit fraza precedentă, nu pot începe alta nouă”. Antipodul lui Tolstoi îl reprezenta, s-ar putea spune, Dostoievski, despre care N. Ciudakova remarca: „Scriind capitolele din Adolescentul cu o imaginaţie şi rapidi­ta­te fulminante, (Dostoievski) lăsa în manuscris însemne sugestive – aluviunile gândirii sale puternice, imagini, scene schiţate grabnic pe colţurile de file, pe câmp, printre rânduri...” Iar B. Tomaşevski depista în astfel de manuscrise şi „un fel de nerăbdare psihologică a şuvoiului de gânduri haotice, de nestăvilit”. Dostoievski însuşi dădu dovadă de erudiţie şi intuiţie psihografologice demne de atenţia experţilor în domeniu. Iată un pasaj din romanul Idiotul: „Oho! exclamă generalul, la vederea micii probe caligrafice, prezentate de cneaz, păi asta nu-i probă, e o adevărată mostră, un model! Şi încă din cele mai rare! Ia te uită, Ganea, ce ditamai talent!

Pe foaia cea groasă şi velină cneazul însăilase cu vechi caractere medievale ruseşti următoarea frază: «Scrisu-s-a de către smeritul egumen Pafnutie şi cu mâna sa iscălitu-s-au».

– Iar asta, porni a lămuri cneazul, cu extremă îndemânare şi plăcere, asta e propria iscălitură a egumenului Pafnutie. Splendid se mai iscăleau toţi aceşti vechi egumeni şi mitropoliţi ai noştri, şi cu ce ales gust, uneori cu câtă sârguinţă!... Apoi am mai scris şi cu alte caractere dincoace: ăsta e acel caracter rondo-majuscular francez din secolul trecut, unele litere se scriu oarecum altfel; chiar caracterul folosit în pieţe şi de către copiştii aceia publici, imitat după propriile lor mostre... Am strămutat caracterul francez în literele ruseşti... (Iar) acesta e unul din caracterele pur ruseşti, cel practicat în cancelarii, în cele militare mai ales, scrierea furierilor, cum s-ar zice. Aşa se scrie o hârtie oficială, adresată vreunei mari-mărimi, cu caractere aşijderea majusculare, într-acea preafrumoasă scrisă, scrisă cu aldine, în negru-gras executate fiind literele, dar de un admirabil gust, totuşi. Un cali­graf nu şi-ar fi permis parafele acestea ori încercările astea de parafe, mai bine zis, le vedeţi colea, semicodiţele astea, neduse până la capăt, dar, în întregul ei, privită scrisa, ia uitaţi-vă, taman în ele îi constă tot caracterul, zău dacă nu înţeleg sufleţelul acesta de furier şi soldăţoi ce se vădeşte aicea: ce tare s-ar fi avântat el, parcă, şi ce mai dă din el talentul, cum s-ar zice, dar şi ce tare-i mai e prins în copci gulerul vestonului, disciplina militară până şi în scrisul lui răsfrângându-se; o drăgălăşenie!

...Ei, iată colea şi cea mai simplă, obişnuită, dar şi de cea mai pură speţă totodată, scrisă englezească: aici e culmea ce-o poate atinge graţia, mai sus n-are unde accede, totul e aicea numai farmec, în scrisul acesta mărunt ca mărgeluşele, scăpărător ca mărgăritarele, e un model finit; dincoace îi puteţi vedea şi variaţia, care iar franţuzească e; mi-am însuşit-o de la un voiajor comercial francez: aceleaşi caractere englezeşti, doar că linia neagră e un piculeţ mai neagră şi mai groasă decât în cele englezeşti, chiar dacă se încalcă oarecum astfel proporţiile şi luminozitatea! Vă invit a constata şi altceva încă: ovalul e aşijderi schimbat, e niţeluş mai rotund, şi iar mi-am permis aici o parafrază, or, parafele sunt cel mai periculos lucru posibil, domnilor! Parafa cere un gust absolut ireproşabil; dar şi când îţi reuşeşte, când izbândeşti a-i găsi proporţiile, cu nimic nu mai este comparată atuncea o astfel de scrisă, poţi să te şi îndrăgosteşti de ea, zău.

– Oho! pân-la fineţuri ajungi mata, tăicuţule, râse generalul, care caligraf? Eşti pur şi simplu un artist!”