22.VII.1995
La premiera cărţii lui
Serafim Saka & Ko (scriu cu simpatie) au participat şi coautorii
ei – domnii Crihan, Pirogan, Usatiuc,
Guşilă, Holban… Citind „Basarabia în Gulag”, eram pe o undă încă neîntreruptă –
chiar în dimineaţa acelei zile terminasem lectura „Arta refugii” a lui Paul
Goma. M-am gândit şi la „20 de ani în Siberia” a doamnei ţărance Aniţa Nandriş
din Mahala, Cernăuţi, pe care acum un an mi-o oferise la Sibiu doctorul Nandriş şi pe
care l-a puţin timp am parcurs-o dintr-o grea şi dureroasă răsuflare.
Pe la 13-14 ani, scriam
informaţii elementarissime la ziarul raional din Sângerei. Dar nu puteam
concepe că un vestit, fo-o-a-arte vestit scriitor să ticluiască infantilisme de
genul: „China respectă România. România îi este dragă. (Sic! De unde cunoaşte
aceste lucruri… intime? – n.m.) Cine
a văzut felul (doi, trei? – n.m.) în
care a fost primită delegaţia oficială română, condusă de premierul Nicolae
Văcăroiu, s-a convins de acest lucru. Premierul chinez Le Peng s-a pronunţat
pentru o aprofundare şi o permanentizare a relaţiilor politice, economice,
culturale şi desigur, pentru investiţii reciproce, accentuând că agenţii
economici privaţi constituie azi principala legătură între cele două ţări” etc.
Aşa ne informează dânsul, căzând în sub-jurnalism. Însă într-un alt text
amatoricesc, de data aceasta scos pe prima pagină, informatorul îi zice unui
sărbătorit: „Ai împlinit 60 de ani, frate Ilie. Nu-i nimic, i-am împlinit şi eu”.
Deci, ziaristul nostru are… peste 60 de ani, ziaristul rudimentar nu-i altul
decât cel ma-a-re, ma-a-re de tot!... Iar atare sub-nivelare a scrisului este o
ofensă adusă atât literaturii, cât şi publicisticii româneşti. Ah! Cum se mai
amuzau Serafim Saka şi Ioan Mânăscurtă, citind cu glas mare, expresiv, mostrele
din cele două texte, unul din ele intitulându-se „China merge încotro i-e
voia”. Mda, i-e! Apoi ce lingeri de mână şi alte organe, când vorbeşte despre
ne-kagebistul Ion-preşedintele (Iliescu)! O-ho-ho! Autorul trebuie să se mai
reîntoarcă în vreo clasă-două din şcoala medie…
3.VIII.1995
Ieri, o după-amiază
prelungită până spre ora 22, jertfită – ca din senin – unei revizii drastice,
chiar crunte într-un top enorm de mii – cred – de fişe. Câteva sute din ele –
aut! M-am despărţit râzând de trecutul unor superficialităţi sau vechituri (de
receptare). Dar am şi sistematizat tematic alte sute de prefabricate teoretice, detalii eseistice, jurnalistice care,
sigur, vor avea şansa să-mi acorde nişte… şanse la regizarea unor pagini de
mâine.
5.VIII.1995
Din fişele… reutilizabile,
pe care nu le-am aruncat pe vânt sau în conducta de gunoi (a vorbăriei lumii),
în burlanul ca un pix uriaş golit de kilograme multe de pastă cu care se scrie
ceea ce se tot scrie în vremurile noastre, în special aberaţii politice. – Mă rog, concluzii foarte subiective şi nici
cât e negru în vârful pixului obligatorii…
Aşadar, transcriu de pe o
fişă că Sfânta Veronica, oblăduitoare pictorilor, a ţinut de relicvă năframa cu
chipul lui Hristos aplicat pe pânza ce absorbise tonalitatea alb-gălbuie a
transpiraţiei emanate în răspasul chinurilor de martir.
(Şi ce mai fac cu fişa? O
boţesc în palmă, aruncând-o la coş, probabil, astfel comiţând un sacrilegiu,
vorba fiind de o fărâmă de hârtie, pe care fuseseră transcrise mărturii despre
suferinţa Divinului întru divinitate? Poate că această constatare a mea diminuează
gravitatea sacrilegiului…)
Un suicid cutremurător al
unui tânăr de 18 ani care locuia cu părinţii la scara dintre noi şi Dumbrăveni.
Vag, astfel am înţeles că s-au petrecut tragedia. Prietena sa, seara, ieşise
să-şi plimbe buldogul. Hălăduiau în trei, el „aderând”, ca de obicei, la amica
sa şi la patrupedul ei prieten. Ea lăsă liber dulăul, băiatul luă lesa, pentru
ca aceasta să nu împovăreze mâna gingaşă a adoratei sale, să nu-i incomodeze
gesturile suave, desenate graţios în spaţiu. Îşi lămureau anumite situaţii
confuze care – vai! – apar atât de des în relaţiile dintre adolescenţi
neexperimentaţi, sensibili până la o nebună gelozie, declanşată din te miri ce;
nerăbdători şi extrem de suspicioşi. Discuţia se tensionă tot mai mult,
degradând într-o ceartă isterică. Ea, superba, atinsă rău de insistenţele şi
vorbele lui, îi strigă răspicat că nu-l mai iubeşte, să n-o mai caute, să
nu!... – apoi se întoarse brusc şi plecă, strigându-şi de aiurea patrupedul
prieten al omului.
…Nu mai ştiu peste cât
timp, băiatul a fost descoperit atârnând în lesa buldogului, prinsă de creanga
unui cais înclinat, deloc înalt, de sub blocul nr. 1 de pe strada Igor Vieru.
(Eu unul am dedus locul a
doua zi după tragedie, când, sub acel zarzăr oblic, am văzut un borcan cu apă
cu un buchet sau două de flori în el. Iar pe 1 august, când ieşisem să merg la
sărbătorirea celor 60 de ani ai lui I. U., un scurt şuvoi de ploaie mă făcuse
să mă adăpostesc sub cornişa acelui bloc nr. 1, lângă acel pom înclinat sub
care – aveam să deduc prin cea mai simplă relaţionare logică – în ajun, seara,
se spânzurase de blestemata lesă acel tânăr neexperimentat, neconsolat, cuprins
năvalnic de extrema deznădejde a momentului; a momentului pe care nu avusese
răbdarea să aştepte să treacă; acel Werther nostalgic din cartierul Ciocana al
Chişinăului, atât de bogat în verdeaţă de pădure şi de diverşi pomi…
Altă fişă: Cine să fi numit
piesa lui Shakespeare „Macbeth” o „Crimă şi pedeapsă”, cum ar fi scris-o
Dostoievski la 1600? (Numai că la acea vreme ruşii erau doar nişte… avant-textieri, neavând încă literatură
propriu-zis.)
Comentariul „la fişă”
deconspiră, implicit, şi una din lecturile mele la zi: „Măştile adevărului
poetic” de Şt. Augustin Doinaş, volum apărut acum trei ani la „CR”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu