duminică, 19 aprilie 2015

UN AVANGARDIST LA PARIS





LA VILA DIN PĂDUREA BOULOGNE

Ciocârlia – cântă hipodromul din Longchamp.

Toate automobilele Pădurii Boulogne sunt „în mâinile femeilor”.

Câmpul cosit – miroase a ţărm de ocean.

Plopul piramidal – praştie avântată ca o pasăre.

În inima pădurii – turma de automobile.

Portativele cu note ale zgârie-norului pe fundalul muntelui împădurit.

Privii peste umăr, încercând să mă feresc din calea biciclistului ce goneşte, însă acesta lipsea… dar auzind că el mă ajunge din urmă – m-am speriat şi mai mult… până, în sfârşit, şi, deja, concomitent cu apariţia uimirii, – chiar călcam peste el.
Biciclistul pedala pe sub mine: un burlan subteran.

O fărâmă de scoarţă de stejar – se dovedi să aibă aripioare, fiind şi săltăreaţă.

Păsăruica – se prăbuşi dinaintea copacului cu o reverenţă de salt mortal.

Cineva se străduieşte să-şi prefacă automobilul – în orgă.

Stejarul are dureri de cap – şi-a pus pe frunte o compresă îmbibată cu oţet.

Cum mai contravin aceste suprafeţe turtite, alungite, uscate, împuşcând cu orizonturile –automobilelor: cu verticalităţile a tot ce e viu care respiră, se hrăneşte, se trage spre soare!

Plante – în poziţia cocoşilor gata să se ia la harţă.

Grădinarul – sărează verdeţuri proaspete.

Mierlei – i-a năboit diareea prin gâtlej.



SCĂRILE DE MARMURĂ ALE SENEI


Barja mausoleu acvatic… Sicriul căpitanului Nemo iese la suprafaţă.

Barca cu motor – cu sărituri mici urcă treptele de cristal.

Sunetul solemn, metalic – al sirenei de vapor.

Sena: marmoreană, scara principală a Île-de-France.

O barcă cu motor, deşartă – zdrăngăneşte impasibilă la banjo.

Aceleaşi, eternele fiere de călcat – netezesc Sena.

Gigant invizibil: alunecă pe patine marca „Nourmis” în lungul râului.

Sena – muşama strâmbă, boţită.

Stalactita luminoforă – trecu pe pod râul.

Necurmată înşiruire – a negrelor, funerarelor sarcofage pe drumul de pietriş sticlos, prin urechea de ac a ecluzei de la Suresnes – spre cimitir.

Botul barjei „neumplute” – se-arată din apă ca un bocanc vechi.

Vela – timpanul unei frunze forfecate de insecte vorace.

Vela – harpă eoliană, paravan femeilor ce ies din scaldă.



POTPURIU


Batistele pentru suflat nasul – trosnesc ca rufele întinse la ger.

Cucurigu – cântă apeductul.

Cu ochelarii, precum Arhimede, – eu aprind flăcări în cer.

Zidul celui întemniţat – tabla jocului de dame, piesele căreia sunt găuri de la cuie – mişcată de forţa privirii mele.

De sub picior, coaja de portocală – o zbughi fricoasă spre perete.

Pe gât, hermafroditului i se umflă o mamelă de muiere.

De spaimă – nici nu am înţeles cuvântul rostit de uşă.

Odată cu flegma – scuipai o ploşniţă.

Coşuri, băşici din cântecele şi scrisorile ruseşti:

Însă eu pe altul îl iubesc şi voi fi palidă pe vecie
Aici bietul nostru Evgheni,
Înşfăcând pe Şap şi ceva kuhavk* de pe pământul răzmuiat, –
Neamânat, ca în uitare, o tuli spre casă.

Pe-o clipă – felinarul scăpără prin pieptul insului ce-mi apăru în cale.

De la atingerea trupului meu, peretele – uşa vagonului, se strânse convulsiv, se alungi, sforţându-se să-alunece aiurea.

Stradă bărbierită.
______________________ 
*Serghei Şarşun recurge la un voit talmeş-balmeş în „citarea” inexactă a clasicilor A. Puşkin şi I. Krîlov. În limba rusă nu există cuvintele „Şap” şi „kuhavk”, ele provenind din confuzia şi contaminarea noţiunilor „Кушак и шапку” (chimir şi căciulă), iar „bietul Evgheni” (aluzie la Oneghin al lui Puşkin) e confundat cu „bietul Foka” (de la Krîlov).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu