28.X.1995
Uneori, ajung la certuri
prosteşti din simplul motiv că nu respect elementara regulă de care se conducea
Danilo Kiš: „Nu discuta cu ignoranţii chestiuni pe care le aud prima oară de la
tine”. (În acest caz, de multe ori ar
trebui să fii un mut…)
Un biet tinerel, căruia
câţiva opt-nou-zecişti îi spun Bubu (la rândul său, el le spune probabil:
Bububui) dă nişte texte ce trezesc senzaţia de igrasie şi mâini veşnic
transpirate. O slinoşenie de ins ce călătoreşte cu săptămânile în vagoane de
clasa a treia…
29.X.
Nu sunt împotriva
ataşamentului pe care îl necesită o vârstă, o stare de generaţie, numai dacă
acesta nu este exagerat până la sfidare ce duce la… generaţie-deformaţie.
Serafim Saka mă întreabă pe
cine să includem ca participanţi la simpozionul PEN de la Neptun. Zicem
V. V., luând cuvântul, a
produs o impresie lamentabilă. El stătuse deja la Casa de creaţie de la Neptun vreo două săptămâni,
în care ar fi putut să scrie 2-3 pagini despre ce-şi propusese să vorbească.
Însă nu a făcut-o civilizat, cum s-ar fi căzut, ci i-a ieşit o trăncăneală
logoreică, de pe la garduri de mahala. Fraze dezlânate, idei abia anunţate şi
abandonate imediat, de parcă el însuşi s-ar fi speriat de ele. Ca totdeauna,
impresie de ins care se doreşte a fi recunoscut drept emul al lui Socrate, în
realitate făcând trotuarul spiritului prăfos (în ochi) între cort şi
bibliotecă.
Impresia penibilă pe care a
produs-o M. (mi-a vorbit de ea mai mulţi, inclusiv Gârneţ, cu care pare-se V. e
de pe aceleaşi meleaguri), când tot debitează înaltele opinii despre sine, ca
ins care se vrea în toate primul: şi în politică, şi la înot, şi în
versificaţie, şi în fotbal etc.
Iată că peste puţin timp
trecut de o lună am deja amintiri de o tonalitate bemolizată, elegiacă, legate
de acea sâmbătă de 24 septembrie, când, din nou, după cea de la început de
iunie, am călătorit în Deltă… Cer înnorat a primă/ prime burniţă/ burniţe de
toamnă. Rece, vânt dunărean certându-ne în surdină că suntem înveşmântaţi cam
neadecvat. Mila 23… Canalele cu lame de stuf tremurătoare în bătaia curentului
de aer rece. Prin locurile unde, vara, văzurăm nuferi – tremur frânt de unde
mărunte. Păsări – foarte puţine. Doar, din când în când, câte o egretă albă sau
gri, mică sau ceva mai mare, zburătăcindu-se din preajma vasului cu care
plutim. Egrete şi regrete după timpuri însorite şi vesele pe care le-am trăit
în acea primă decadă de iunie a acestui, încă, an…
Ciudat! Cât de imprevizibil
este uneori momentul care-ţi poate redeştepta amintirile într-o
sugestie-asociaţie inexplicabilă. Spre exemplu, îndelunga călătorie prin stepa
mongolă de acum vreo şase ani, în special prin acea pare a ei, unde prind a se
ivi nişte coaste deluroase, relativ muntoase, împresurate cu mii de bolovani de
lavă vulcanică care bubuiseră cu multe milenii în urmă; deci, îmi readuseră în
faţa ochilor minţii acele imagini nimic altceva, decât întâmplătoarea mea
întâlnire cu nişte versuri ale francezului Saint-Pol-Roux: „Les coteaux d’ Ephraim belaient dans lointain;/ Un paradis montain des fientes de gazelles”.
De fapt, versurile îmi reamintiră
de un şirag de gazele ce străbăteau agale acele pante mongole care, fireşte,
atunci nu-mi treziseră posibilitatea de a le înţelege precum la Saint-Pol -Roux: „Colina lui Efraim behăia în depărtare;/
Un paradis urca din balegi de gazele”.
(Am impresia că atmosfera e
uşor afină celei din grupajul de poeme al lui Fundoianu „Herţa”, pe care l-am
editat în colecţia „Poezii de duminică” – „Ora de vizită” se cheamă placheta –
acum doi ani.)
Trebuie să finalizez cumva
cele peste 20 de pagini de impresii de călătorie prin Mongolia, abandonate
brusc în acea vară/ toamnă de naţională, abundentă lumină a anului 1989, când,
cu lumea de pe lume, am ieşit şi am stat mult în Piaţa Mariii Adunări
Naţionale.
30.X.
În dactilograma dialogului
nostru, Mircea Martin nu a avut prea multe intervenţii, iar cele avute – sunt
subtile, de stil şi precizări necesare. El, care îmi păruse oarecum distant şi
cu o dispoziţie interiorizată, se vede că a fost în cu totul altă tonalitate a
zilei, când mi-a pus pe cartea lui Matei Călinescu „Cinci feţe ale
modernităţii” cea mai nesofisticată şi familială dedicaţie: „Lui Leo de la Mircea Martin.
Mi-a expediat o care nouă
Anatol Ciocanu – „Flori de tei deasupra noastră” (versuri de dragoste), ed.
„Glasul”. („Tot cu dragoste, pentru Leo Butnaru” şi tot ca cunings, americanul, scriindu-şi numele şi prenumele cu literă
mică, obicei de mai demult.)
Astăzi, la şedinţa
redacţională, Ioan Mânăscurtă zice că poate ar fi cazul să-i publicăm lui G. V.
vreo selecţie de versuri. Probabil, la Bucureşti ideea i-o fi sugerat-o L. L.. Ioan nu uită o fentă a poetului. Zice: „Că
noi am vrut să-i edităm şi musculiţa ceea, dar el…” „Al…”, precizează cineva.
„Da eu cum am zis?”, întreabă naiv-uimit Ioan.
8.XI.
Între 3-4 noiembrie, am
participat la „Saloanele Dragosloveni”, ajunse la cea de-a 25-a ediţie. Tabiet
cunoscut: vizită la prefectură, masă la dl Topor, şuete îndelungi cu vorbărie –
uneori uşor avariate, ca fond şi formă – de-ale lui Nea Fane. De data aceasta,
Fănuş Neagu a făcut o impresie proastă. Acum îmi dau seama de ce ardelenii,
sobri şi decenţi cum sunt, nu invită la sărbătorile lor literare pe un bun
prozator care, însă, de la un moment încolo, cade în starea birjarului brăilean
de cândva, fie acesta lipovean (cel mai sigur!), ţigan, armean, grec, român… –
dar totuşi, birjar. Domnule, a©ademician, dar cu obscenităţi, indecenţe, cu
vulgarităţi cu duiumul, trivialităţi şi banalităţi (nu mai e „proaspăt” la niciun
nivel de comunicare), nu ştiu dacă trebuia să facă drumul de la Bucureşti , ca să înşele
aşteptările atâtor vrânceni…
Gheorghe Istrate lansează
două cărţi în casetă, „Ritual/ Rite” (versiune româno-franceză) şi „LV”,
aceasta însemnând exact vârsta pe care a împlinit-o, în cifre romane.
O altă lansare, foarte
aproximativă, zisă de „antologie literară”, „Jurnalul de Vrancea 100” (1993-1995). Intenţie
bună, dar şi amatorism, dar şi… texte, totuşi… În ea, şi trei din
Interriverania.
Apoi, Casa lui Vlahuţă de la Dragosloveni , de aici
– spre Suraia, revăzând locuri şi oameni dragi. În ajun, însă, am vizitat o
fermă de fazani, cu o copioasă masă din bucate autohtone – fripturi de fazan, dar şi de porc… O superbă doamnă
Sonia, soţia cantonierului, bună cunoscătoare de literatură, de un debit verbal
niagarian, dacă e să ne referim la celebra cascadă…
Cutremurătorul asasinat al
premierului izraelit Rabin… Ce tragedie! Ce prolog la alte şi alte nesiguranţe
de viaţă pe acele, pe aceste pământuri…
Pe 5, duminică seara, o
sălbatică declanşare a naturii – lapoviţă abundentă, vânt frate cu uraganul.
Prăbuşiri de copaci, întrerupere de circulaţie şi comunicaţii…
Ieri, pe 7, m-am întâlnit
cu dl Mircea Graf Vaida Voievod, sosit de la Cluj cu chestiuni de serviciu. Luăm masa împreună
cu Dumitru Ţâra, la „Codru”. Încheiem nişte mici conturi mai vechi. Amicul şi-a
procurat un ţânc de dulău caucazian, foarte frumos, dolofan ca… (nu găsesc
comparaţia, dar mă gândesc la un coleg, doi). Pleacă cu avionul.
A-a! La Saloane , prezenţa
pitoresc-deşănţată a pictorului Lae Drăguşin, pe care, de prea multă vorbă şi
băutură la care se dedă, a ajuns să-l numim: Drăguşitu. Mi-a schiţat chipul,
din câteva trăsături, pe un… fund de bucătărie! O! la ferma de fazani, într-un
pridvor, se aflau stivuite, noi-nouţe, pregătite pentru comercializare,
vede-se, mai multe funduri de bucătărie care, după exemplul pe care l-am dat
eu, au devenit instantaneu material-suport pentru artele plastice: să fi văzut
pe scriitori şi alţi prezenţi acolo, cum stăteau cu fundurile în mână la coadă
la abilul desenator Drăguşin, ca acesta să-i imortalizeze pe lemn moale de… nu
ştiu ce fel de pom.
Aşadar, anul acesta, la Dragosloveni , Nea
Fane nu ne-a dat motive ca să-l numim Nea Faine. Cu toate astea, reţin o frază
de a sa. Referindu-se la un coleg-gazdă, zice: „Mă uimeşte tânărul acesta care
mai are timp să fie tâmpit”.
S-a întâmplat să revenim la
o discuţie deschisă cu Traian Olteanu şi Florin Muscalu, după unele mici
altercaţii din anul trecut, în special înde ei şi Vasile S.. Îmi iau pentru „Revista
V”, în exclusivitate, dialogul cu Ana Blandiana. Onorariu, în prealabi, 25 de
mii de lei. (Să nu iasă că nu mă interesează partea pecuniară, mai ales în
zilele în care leuţul româneasc a ajuns să se dea tocmai în mare turmă de 2.700
de bucăţi pe un dolar yankeu…)
D. Ţâ., fost angajat în
anturajul lui Snegur, povesteşte un caz din renumita vizită a moldovenilor în China (O! într-o necugetată generozitate interesată, preşedintele burduşise un
avion întreg cu cvasi-jurnalişti şi sferto-diplomaţi, afacerişti şi inşi care,
probabil, au putut să-şi plătească drumul). Deci, părăsind un oraş, pentru a
zbura spre sud, „delegăţoiul nostru”, cu tot soiul de neaveniţi în el, se
pomeni reîntors la locul de unde decolase: o stare atmosferică neprielnică
făcuse imposibilă aterizarea avionului acolo, unde era cazul. Astfel că pruto-nistrenii
sunt aduşi la acelaşi hotel, pe care îl părăsiseră câteva ore în urmă, şi din
camerele căruia curăţiseră tot ce se
putea: săpun, şampon, pungi de plastic, şerveţele, scobitori, etc. Vai! Se cam
ruşinară turiştii preşedintelui, plecară capetele importanţii noştri compatrioţi,
delegaţii – diplomaţii care aveau în „diplomate” flecuşteţele care-ţi fac viaţa
suportabilă într-un hotel…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu