marți, 23 iunie 2015

DESPRE AVANGARDA UCRAINEANĂ


 Mihai Hafia Traista

DE STRAJĂ LÂNGĂ EI, PUNE-VOI CUVÂNTUL!...”ANTOLOGIA AVANGARDEI UCRAINENE
                                    
                                    (Din revista "Saeculum")

Peste atâtea cărţi nescrise, lichidate odată cu autorii lor, – neagra carte a comunismului…”
                      Leo Butnaru

            Când în revista literară tărgumureşeană Vatra  (numerele 3-4 din anul 2010) a apărut Avangarda poetică ucraineană, semnată de Leo Butnaru, am îndrăznit să-i cer binecunoscutului scriitor permisiunea de a publica această nepreţuită operă în revista Mantaua lui Gogol, iar domnia sa mi-a răspuns:  Dragă Mihai, abia m-am întors din Lituania şi, fiind în bună dispoziţie, sigur că vă permit să selectaţi şi să publicaţi textele care vă interesează.” Imediat după ce am publicat primul capitol Ajungând din urmă contemporaneitatea… Domnul Butnaru mi-a scris: Mihaiule, bun găsit! Mă bucur că textele mele se potrivesc pentru Mantaua lui Gogol”.
            Din păcate, o spun cu mare tristeţe în suflet, Poezia avangardei ucrainene  l-a interesat mai mult pe cititorul rom?n, dec?t pe cel ucrainen din Rom?nia. Se pare că la fel se întămplă şi în Ucraina şi acest lucru nu a trecut neobservat nici de însuşi  autorul ei, deoarece ?ntr-un interviu pe care l-a acordat jurnalistului Oleh Koţarev de la publicaţia online День Kiev.ua domnia sa spune:  „Din păcate la voi (în Ucraina) nu se receptează şi nu se înţelege rolul avangardei în contemporaneizarea culturii ucrainene. Când a apărut această traducere am semnalat apariţia ei, împreună cu coperta minunatei reviste Vatra, pe paginile căreia a apărut, multora dintre publicaţiile literare ucraine şi organizaţiile cultural artistice, însă nu am primit nici un răspuns...”
            După patru ani, în 2014 la prestigioasa Editură TipoMoldova, în sfărşit a văzut lumina tiparului antologia Avangarda ucraineană (poezie, manifeste, eseuri, artă plasică). Desigur apariţia ei a fost semnalată în revista literară a scriitorilor  ucraineni din România Naş holos (nr. 245), de câtre publicistul Ioan Chideşciuc, căruia domnul Leo Butnaru, prin intermediul meu, i-a transmis mulţumirile sale.
            Pe de o parte această antoligie este un omagiu adus „Golgotei literaturii ucrainene”, „Generaţiei împuşcate” din 3 noiembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki a fost executată aproape întreaga elită ucraineană,  100 de reprezentanţi de vază ai intelectualităţii ucrainene – „Într-o singură zi, literatura ucraineană a fost decimată!”, iar pe de altă parte ea restabileşte punţile dintre „fulminanta literatură a începutului de secol trecut şi cea din contemporaneitatea noastră, punţi arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste şi perniciosul realism socialist...”
Conform unui martirologiu publicat, de abia în anul 1991, în timpul represiunilor staniliste din anii 30 au fost împuşcaţi 130 de scriitori; 11 s-au sinucis nemaiputând răbda umilinţele la care au fost supuşi; 119 au fost deportaţi în lagăre; 33 au fost reprimaţi; 188 s-au întors din detenţie cu sănătatea zdruncinată.  În total 481 de jertfe.
Politica Kremlinului ?i considera pe scriitori ca fiind „inginerii sufletelor” care trebuiau să se dezică de interesele naţionale al propriului său popor, în acelaşi timp suprimă activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme.
Înfiinţată în anul 1934, de către regimul stalinist, Uniunea Scriitorilor din Ucraina Sovietică publică numai creaţiile autorilor  care preamăresc partidul bolşevic şi pe Stalin.
Încă în anul 1933 Pavlo Tîcina scrie poezia Partidul ne  conduce. Astfel Maksim Rîlski, Volodimir Sosiura, Mikola Bajan,  Andrii Malîşko, Andrii Holovko nu pot fi numiţi inginerii sufletelor” ci mai degrabă miliţienii sufletelor”, după cum i-a numit în anul 1934 Hrihori Kosinka, executat şi el în luna decembrie a aceluiaşi an.
Suprimarea intelectualităţii este de fapt o trăsătură comună a tuturor regimurilor totalitare. La fel ca şi regimul hitlerist, regimul stalinist ajungând la putere, căuta să distrugă organizarea democratică. Diferenţa dintre ele consta în aceea că regimul hitlerist îşi manifesta în mod explicit scopurile ca de exemplu exterminarea evreilor sau atitudinea nemiloasă a lui Hitler faţă de persoanele cu handicap, pe care o preia şi regimul stalinist.
Nu avem dreptul  să uităm tragedia cobzarilor ucraineni, bieţilor cobzari şi cântăreţi din liră orbi care cutreierau satele cântând durerea şi suferinţele victimelor holodomorului din anii 1932-1933. În decembrie 1934, sub pretextul organizarii unei olimpiade republicane au fost adunaţi şi împuşcaţi peste trei sute de cobzari ucraineni.  Regimul stalinist îşi ascundea în permanenţă scopurile. Mai mult, bolşevismul şi-a anexat idealurile universale de umanitate, libertate şi dreptate, în timp ce era exact contrariul, fapt care îl făcea cu mult mai periculos decât nazismul. În plus, dacă regimul nazist nu a rezistat decât 12 ani, sfârşind prin a se prăbuşi în războiul pe care l-a declanşat, regimul comunist, prin prezenţa sa în tabăra învingătoare după cel de-al doilea Război Mondial, s-a întărit.          
S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre tragedia intelectualităţii ucrainene, mulţi aruncând vina pe Rusia, pe poporul rus... În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, spune autorul, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor 30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală, necruţînd pe nimeni, oriunde s-ar afla în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei (…) Dar suferinţele lui Pasternac, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige p?inea cea de toate zilele?...” – se întreabă Leo Butnaru.
            În prefaţa antologiei autorul prezintă specificul avangardei ucrainene dar şi problemele cu care se confruntau avangardişti, iar una dintre ele, cea mai importantă era cea a identităţii  lingvistice „ale funcţionalităţii moderne a limbii ucrainene care, secole la rând, fusese „umilită”, marginalizată de oficios-imperialistă limba rusă.”         
Criticul Vissarion Grigorievici Belinski, pozând în liberal, îmbrăcat în toga tribunului”, fiind într-adevăr paznicul bunurilor imperiei împotriva răzvrătirii ucrainene”, vorbea cu mare ură şovină despre „patriotismul haholesc” al lui Taras Şevcenko: „Acest radical hahol a scris două calomnii – una la adresa ţarului, iar alta la adresa ţarinei (...) Ah haholii îştia – nişte berbeci! Se fac liberali în numele găluştelor şi colţunaşilor cu slănină!”
După părerea lui Belinski, nici nu putea fi vorba despre o naţiune ucraineană. Considerându-i doar un simplu trib el spune: “Tribul poate avea doar cântece populare, nu poate avea decât folclor şi nicidecum nu poate avea poeţi, cu atât mai mult poeţi mari, care apar doar la naţiunile mari. (...) Gogol iubeşte nespus de mult Ucraina, dar cu toate acestea nu scrie în limba ucraineană, ci în limb rusă. În poezia lui întâlnim destule elemente pur ucrainene despre care nici nu poate fi vorba în poezia rusă, dar totuşi cine l-ar numi poet ucrainean?”
„Limba kievenilor, spune Leo Butnaru, se cerea imperios recondiţionată, înnoită, împlinită, desăvărşită, lucru înţeles perfect de moderniştii şi avangardiştii care, asemeni colegilor lor ruşi, dar din alte perspective şi presaţi de alte necesităţi, au declanşat un adevărat proces de neologizare.”
            „De strajă lângă ei, pune-voi cuvântul” – scria marele Cobzar al neamului ucrainean, Taras Şevcenko într-unul din poemele sale, prorocind parcă că peste „Generaţia împuşcată” nu se va cerne uitarea, şi aşa şi este, memoria avangardiştilor ucraineni, de astăzi v-a fi străjuită şi de cuvântul marelui scriitor Leo Butnaru.    

                                                                                            

POEŢII RUŞI ŞI PATRIA SAU - DUHUL LERMONTOVIAN


CU UN NOD ÎN GÂT, DECONSTRUIND MITOLOGII

(capitol din studiul "Românii şi enciclopedia sufletului rus")

            Dar, după ce parcurgi „Enciclopedia…”, din cele dezvăluite şi taxate drastic de Viktor Erofeev, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie, au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Vorba aia cu olimb(ur)icul... Pământului. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...
            Uite, la acest capitol noi, basarabenii, dar şi românii în totalitate, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filozofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la Bucureşti sau Chişinău, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev. Nu plac nici tinerii, spuneam, unul dintre ei fiind Al. Vakulovski care, la întrebarea-constatarea unui confrate –  „Citez dintr-un text de-al tău: «Moldoveni idioţi. Suntem conduşi de idioţi. Şi idioţi suntem, dacă aşa e. Deci, idioţilor! Vorbitori într-o limbă de stat!». Înseamnă că acest interviu îl facem doi idioţi – eu şi tu. De ce?”, – răspunde: „Aşa scriam eu? OK. Păi da, suntem idioţi. Văd că nu suntem nicicum în stare să ieşim din ghetou şi ne aflăm tot timpul la margine – la limita limitelor. Unii oameni mai învaţă ceva din greşelile lor, iar noi, moldovenii, suntem varză. Orice lovitură sub centură ne face handicapaţi şi nu facem niciun pas înainte, când primim şuturi în cur. Ţie ţi se pare normal să avem comuniştii la putere acum?”.
La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:

„Adio, tu, Rusíe nespălată,
Ţară de domni, tărâm al robilor,
Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,
Şi tu popor umil, supusul lor”.

Curajul lui Lermontov a fost de o motricitate pilduitoare pentru poeţii ce aveau să vină după el. La rândul său, Lermontov îl avusese de exemplu atitudinea dramatic-biciuitoare a filosofului, poetului, estetului, clericului Vladimir Peciorin, trecut la catocilism, pe care, se presupune, Lermontov l-ar fi avut de protoptip pentru Peciorin din romanul „Un erou al zilelor noastre”.
În unul din poemele sale Vladimir Peciornin are următoarele versuri-anateme, adresate Rusiei, pe care curând o va părăsi, iar guvernanţii acesteia retrăgându-i cetăţenia: „Ce dulce e să îţi urăşti patria/ Aşteptând avid peiria ei!/ Şi în distrugerea patriei tale să vezi/ Pronia cerească a renaşterii!” (Как сладостно отчизну ненавидеть/ И жадно ждать её уничтожения!/И в разрушении отчизны видеть/ Всемирную десницу возрождения!”)
În secvenţa „Instalarea pesimismului” naratorul „Enciclopediei sufletului rus” conversează cu unul din interlocutori, primul constatând ceva foarte important, concluziv: „Amarul din gură este esenţialul gust al patriei. Imposibilitatea de a-i impune patriei să muncească pentru sine. Neputinţa de a depăşi veşnica înstrăinare a statului – de om. Interminabila văicăreală. Verbobludnicia (slovobludie) disidenţilor. Martirologul. Nemărginita nemernicie a vieţii ruseşti. Când viaţa merge contra vieţii. Înălţarea disperării la rang de eroism şi de ultim adevăr naţional. Deziluzia dictează dezgustul faţă de ţară.
  – Duhul lui Lermontov, generaliză Saşa”.                                                           
Da, Erofeev renaşte, reactualizează duhul lui Lermontov care, analizând, la timpul său, cultura ţării sale, declară că omul rus este foarte bolnav şi boala ar fi una incurabilă.
În virtutea şi respiraţia acestui duh şi astăzi sunt căutate, întru funcţionalitate edificatoare, elementele-cheie ale poeziei care constituie raportul dintre persoană, cetăţean, artist, personalitate – cu statul. Trecând prin spiritul recalcitrant-radical al avangardiştilor. Ca la Velimir Hlebnikov, spre exemplu:

„Circa (de poliţie) e mare lucru,
Capital, aş zice. Este locul unde
Ne-ntâlnim eu şi statul,
Astfel statul reamintindu-mi că dânsul
Mai există”.

Uşor echivoc, dar de asemenea edificator, este poemul „Rusia” al celui mai radical dintre cubofuturişti, Aleksei Krucionîh:

„împotmolindu-te munca şi porcăria
 te-nalţi vânjoasă scumpo ce ne ai pre noi
 cum ţărăncuţa ce-şi salvează fetia
 îngropându-se până la brâu în noroi

 târăşte-te înainte prin noapte şi slin
 jubileze benevolu-ţi vecin”.

Să reţinem referinţa la „porcărie” – şi Erofeev revine, judicios, în câteva rânduri la raportul de nemăgulitoare comparaţie „rus – porc”, vehiculată de unele popoare europene. Voi relua această temă ceva mai în avalul „Enciclopediei…” sale.
Peste epoci,  Ivan Ahmetev concluzionează cu o memorabilă perspicacitate:

„dar nu
nu de aia că (Rusia) e sovietică
eu spre exemplu consider
că ţarul Nikolai I
a fost un om sovietic
adică
această substanţă
a existat dintotdeauna”.

Sau alt poem, şi mai dur, care vine atât în continuarea, cât şi întru explicarea precedentului:

„Ca zimbrul mă repezii spre Asfinţit
În Polonia mă proţăpesc flocos
Finlandezii mi-s undeva în coapsă
Picioarele mi s-au împotmolit prin Caucaz
Cu burduhanul stau peste China
Coada mi-o uitai prin Alaska
Blana mi-a îngheţat – nu se topeşte –
Vechiul chip al slavonismului”.

E aici o atitudine onestă a poetului rus autentic, crescut în respectul faţă de tradiţia de a spune adevărul, oricât de amar, (şi) despre propria ţară, atitudine ce se relevă pentru prima oară, spuneam, în celebrele două catrene ale lui Lermontov. Secundul e următorul:

„Caucazul, poate, ca un zid înalt
Mă va feri de zbirii tăi tehui,
De ochiul lor oriunde la vânat,
De-auzul lor – pe urmele oricui”
                       (trad. mea – L. B.).

Deloc întâmplător faptul că în imediata apropiere a începutului „Enciclopediei...”, al treilea ei capitolaş se intitulează „Duşmanul poporului”, ce e, bineînţeles, şi auctorial-autoreflexiv.
Am zis/ scris capitolaş, deoarece studiul-naraţiunea e alcătuit/ă din scurte secvenţe ideatice, tematice, uneori – dintr-un singur rând, nu obligator aforistic, ci, nu o dată,  oarecum enigmatic, ciudat, ca şi „rupt” din context, însă care contribuie la creare unui suflu general, integrator al fragmentarismului numit „Enciclopedia sufletului rus”. Un simplu click la calculator – pe „statistică” – ne arată într-o clipită că fragmentele-capitole sunt 370, repartizate în 4 compartimente: „Eu te iubesc”, „Eseuri” (în sensul „încercărilor” lui Montaigne), „Morga de cinci stele”, „Serîi e în ordine”. Scurte şi scurtissime, capitolele, gen puzzle, ca o cascadă de secvenţe derulate când accelerat, când ralanti; text sincopat, de un antrenant palpit narativ. În atare regie „vioaie”, cititorului parcă i s-ar provoca zorul, nerăbdarea de a trece de la o secvenţă-subiect la alta. În unele cazuri, locul de „capitol” îl ţine doar o simplă propoziţiune, spuneam, un fel de pseudoaforism confuz, fără ieşire, care se autodevoră ca un minuscul Ouroboros – un şarpe ghemiş, mic-micuţ, ca o şopârlă de cuvinte, precum în constatarea (capitol!): „Închisoarea e mai bună decât armata, însă armata e mai bună decât închisoarea”. Şi dacă un personaj din „Cinci fluvii ale vieţii” (altă carte celebră a lui Viktor Erofeev) zice că, dintre religiile lumii: „Doar unul budismul se mai ţine tare, graţie paradoxismului său”, de ce nu s-ar servi, întru supravieţuire, de paradox – şi proza, arta în general?... Astfel că, în „Enciclopedie...”, ici-colo, de la o pagină la alta, absurdul, paradoxalul punctează cu efect. Ideea e tocmai lipsa oricărei idei plauzibile. Acceptabile. Din punct de vedere-apreciere logic(ă).
Un scriitor de prim-plan, precum este Viktor Erofeev, ştie a puncta. Cu efect, spuneam. Iar „Enciclopedia...„ sa poate fi asemuită unui amplu mozaic din punctări. În ultimă instanţă, artistul-mozaicar, când potriveşte pietricica, ciobul (...drobul) în ansamblul lucrării, de asemenea parcă ar pune nişte puncte. Cu care marchează, adică, în dinamica alcătuirii, devenirii compoziţiei, desfăşurării subiectului. Cu tentă prozo-eseistică. Etno-psihologică. Pentru că textul lui Erofeev e tocmai un zig-zag pe verticală, când proza ba coboară în eseistică, ba revine la înălţimea sa. Dar trebuie spus că ceea ce s-ar numi nivelul eseistic e aici de asemenea destul de înalt, încât, pe alocuri, genurile se întrepătrund la o altitudine considerabilă...

Să revenim însă la al treilea capitol(aş) ce se intitulează „Duşmanul poporului” care, sigur (şi sugrumător – eternul nod în gât al rusului nemulţumit!), consună, dramatic, cu suspiciunea ochiului „oriunde la vânat”, cu auzul „pe urmele oricui” din finalul poemului lermontovian. În fine (de etapă), trebuie menţionat că „Enciclopedia...”  reprezintă parcă „un război civil al sensurilor, însă acesta nu ar fi un bunt al maselor populare şi nu e o răsturnare bolşevică de regim absolutist-sobornicesc”, după expresia lui A. Davîdov.

joi, 18 iunie 2015

ACUM 23 DE ANI, UN INTERVIU CU ANATOL CIOCANU


Anatol CIOCANU

DACĂ N-AR FI TĂBĂRÂT COMUNISMUL PESTE COPILĂRIA, JUNEŢEA ŞI MATURITATEA NOASTRĂ...


Leo Butnaru: - Mă cam ştie lumea pus pe întrebări şi, după ce am ispitit mai mulţi colegi, era firesc să vin cu probele dialogului şi la tine, dragă Anatol Ciocanu, rugându-te să accepţi acest „interogatoriu” despre un om între cuvinte, care eşti tu. Dar, hai sa simplific tentaţia metaforică şi să-ţi adresez prima întrebare despre ceea ce nu se ştie, nu se vede, nu se aude, despre suma achiziţiilor, dar şi despre suma înfrângerilor şi auto-înfrângerilor intime; despre suma renunţărilor, abdicărilor. Ai o atare „zestre”?
Anatol Ciocanu: – Am, ca toată lumea. Dar vreau să-ţi mărturisesc, că dacă am ajuns la vârsta interviurilor, am îmbătrânit – vai, ce cuvânt! – am impresia că, pronunţat, nu mai poate inspira nicio speranţă. A îmbătrânit lumea, a îmbătrânit Maica Natură. au îmbătrânit, s-au şi călătorit în lumea celor drepţi părinţii noştri, ne-au îmbătrânit visele din tinereţe, ne-au îmbătrânit speranţele, ne-au îmbătrânit cărţile copilăriei şi tinereţii. Pe mine, personal, mă îmbătrâneşte acum orice ştire urâtă, mă îmbătrâneşte această societate stupidă pe care am moştenit-o integral de la bolşevism, mă îmbătrâneşte înjurăturile din stradă, mă îmbătrâneşte imbecilitatea, monstruoasa noastră lipsă de orice, în primul rând de cultură, de bună cuviinţă, apoi de bun simţ, mai apoi de bună creştere, apoi lipsa de bună înţelegere între oameni. S-au stins noţiunile de dragoste, caritate, bunătate, cumsecădenie, respect, onoare, drept şi dreptate, responsabilitate şi omenie... Mă îmbătrâneşte sistemul care, vrând-nevrând, dar dintr-o stupidă inerţie, ne mai domină conştiinţele ca o rugină, ca o pecingine, ca o molimă de nevindecat..
– Cam tristă „zestre”... Dar daca trecem mai la concret?...
– Dacă-i mai la concret, am să mă explic cam aşa: am avut fericita, şi nu risc să spun acest cuvânt aproape inexistent la ora actuală, pentru mine, pentru tine, pentru mii de alde noi; zic, am avut fericita ocazie să fiu în '90 în Finlanda (pe atunci încă se mai putea pleca). Refuzase Serafim Saka plecarea în favoarea a vreo zece-douăzeci de alte ţări cu un grup de parlamentari, vezi c-a fost totuşi – publică cele văzute şi simţite. Şi, mare minune, să vezi! am fost inclus eu în grupul respectiv! Pai în ţărişoara asta, care s-a smuls de la imperiul rus in '18 (dacă nu era odiosul război cu Hitler, Basarabia noastră ar fi putut fi azi o soră a ei, a acestei Finlande), este astăzi o minune capitalistă, unde şi aerul pe care-1 respiri parcă te întinereşte, şi luminile vitrinelor şi oglinzile lacurilor te întineresc. Şi oamenii, chipurile lor atât de puţin mahmure de cum ale noastre te întineresc, şi cerul de deasupra, şi bogăţia din jur. Dar nu, acest lux nu a fost furat de la nimeni: finlandezii şi 1-au făcut in sudoarea frunţii. Căci cresc roşii şi după cercul polar! Da pe noi „fraţii mai mari” ne-au deprins, în caz dacă ne lipseşte ceva, să furăm unul de la altul. Acest principiu ei 1-au însuşit perfect de la revoluţie. Ne-au furat pe noi, popoarele de sub călcâiul lor; furându-ne, deci, ne-au deprins şi pe noi să furăm – contra credinţei, contra Bibliei, contra lui Dumnezeu. Păi bine, lor, celor care nu au nici un Dumnezeu, cam ce le pasă? Şi uite că aici mă apropii de tezele cu „suma înfrângerilor şi aceea a achiziţiilor”; conştiinţele noastre au fost frânte, suntem cu demnitatea frântă, mutilată, încovoiată spre pământ şi acest fapt îngrozitor pentru un popor s-a putut săvârşi numai în răstimp de 50 de ani! Ni s-a mutilat mentalitatea, gândim în felul barbarilor şi procedăm ca ei. Cel puţin aşa a fost până la Marile noastre Adunări Naţionale, când ne-am dat seama că ne-a ajuns cuţitul la os... Dar nu mai suntem atât de sănătoşi ca să întreprindem ceva magistral, de epocă (Doamne, care epocă, dacă vine sfârşitul lumii?).   Sunt necesare mai multe generaţii care să regenereze neamul, şi iată-ne treziţi în sfârşit de mileniu numai cu „zestrea” regretelor şi-a uriaşelor tristeţi că am trăit îndobitociţi.... Iar regretele te îmbătrânesc îngrozitor... Şi continuu în tonalitatea întrebării tale: totul, s-a ştiut, totul s-a văzut, totul s-a auzit! Au trebuia să treacă chiar 50 de ani de minciună ca să ţipăm la cer: „Da! Suntem un popor! Suntem o limbă şi ea se numeşte româna! Că suntem o naţiune şi ea se numeşte tot român!” Au ne mai poate ierta Dumnezeu? Dar cred că nici nu merităm mila Domnului... Pentru laşitate!
– Îmi dau seama că prima întrebare a fost cam dura, dar înţelege şi tu, timpurile sunt necruţătoare şi ne remodelează după chipul şi… ne-asemănarea lor. Consider că următoarea întrebare e ceva mai blindă şi mai obişnuită. Când şi prin ce crezi că te-ai individualizat, prinzând „contur” distinct de scriitor?                                                                                        
– Contur distinct, zici... Ei bine, hai să ni-l amintim pe necruţătorul Caragiale care îl întreba pe un muşteriu: „Şi ce zici dumitale, ce profesiune ai?” La care acela umflă pieptul, aidoma lui Trahanache când vorbeşte de naţiune, şi răspunde: „Păi, sunt scriitor, domnule!”. Şi unde iar face Caragiale: „Bine, d-le, ştim noi, am auzit, dar spune, totuşi, ce profesie aveţi, ce practica?” Muşteriul din nou umflă pieptul şi repetă: „Ţi-am spus, d-le, sunt scriitor, au nu ştii mata cuvântul?” Nu se lasă Caragiale şi insistă: „Las-o, nenicule, cu glumele astea proaste, fii serios şi spune ce lucrezi, de ce profesiune eşti!” Uite cam aşa şi cu „conturul distinct” de care zici... Cică s-ar fi întâmplat cu Caragiale şi de astea, că n-o fi fost şui de tot s-o născocească... Marii scriitori ruşi din sec. XIX, şi nu numai ruşi, ci şi francezi, germani, chiar şi români, poate doar cu excepţia lui Eminescu, au fost moşieri. Aveau pământ. Deci, le lipsea groaza de a cerşi o bucată de pâine. Să ne întoarcem la ai noştri. Ţin minte pe unul, chiar mai tânăr, care nu demult a fost primit membru al Uniunii Scriitorilor, aici la Chişinău, exprimându-se cam aşa: „Gata, sunt membru al Uniunii şi asta fac… asta pe toată lumea!” Grozav! Ei bine, acum, umblă şi el pe la aceeaşi uniune, unde tu chiar faci administraţie, şi cerşeşte, ca şi noi toţi, o bucată de pâine. Precum vezi, avem, toţi astăzi „contur distinct”! Ce mai! Hai să apelăm la contururi de scriitori mai distincte, în aceasta ordine de idei, decât noi. Ştii că Goethe a fost cancelar, ministru de război şi de finanţe, iar Cerrantes a fost rob în Alger, mai apoi răscumpărat. Că au mai fost Goga, Jukovski, Derjavin, Alecsandri, Claudel, Neruda, Mistral (Gabriela), Iorga. Păi, ce ne facem cu Bacovia, sărmanul care a fost numai avocat, Arghezi un biet călugăr, iar marele poet gruzin din secolul trecut Barataişvili un conţopist la Chlangea (Azerbaidjan), unde se stinge la 26 ani. Cu Cehov şi Somerset Mougham care au fost medici (şi încă o sumedenie alde ei) e limpede, precum e limpede cu André Maurois, de profesie fabricant... Dar ce facem cu majoritatea. împăraţilor chinezi din imperiile Tan, Min, Sun şi altele care au fost concomitent şi poeţi superbi? Păi, Mao Zedong, cel mai mare şef al comuniştilor chinezi, nu a fost şi poet? Am o carte de versuri de-ale lui, editată la Moscova. Am şi-un volum de versuri al lui Ho Chi Minh. Păi bine, dar marele duce Mussolini crezi că stă mai prejos de Mao? Italianul scria… romane de bulevard!... Uite că toţi aceştia şi inc foarte mulţi alţii i-ar fi putut răspunde lui Caragiale la întrebarea „ce profesie ai, domnule?”. La noi azi nici Vatamanu nu i-ar putea ţine piept, fiindcă a uitat de când nu mai „face chimie”, acum făcând politică. Cred că nu a uitat să facă paralel şi poezie! Să-i dea Cel de Sus sănătate! Dar întrebarea ta este într-adevăr dureroasă şi uite cum o accept eu: da, noi ne-am individualizat în răstimpul unui regim pe care azi, negându-l, ne negăm propria individualizare şi, cred, e cazul s-o luăm de la început. Atunci ce e mai bine: să te individualizezi, aidoma lui Rimbaud Arthur, la numai 19 ani, să-ţi închei opera pentru a nu te „individualiza” mai departe, sau să te individualizezi la bătrâneţe, ca Lampedusa cu „Ghepardul”?

sâmbătă, 13 iunie 2015

PREMIUL USM PENTRU TRADUCERE

Traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note: Leo Butnaru

DINTR-UN INTERVIU

Gellu Dorian:– Tu reprezinţi, prin activitatea ta literară, atât prin creaţia proprie cât şi prin cea a traducerilor, un nume care ocupă un vast areal poetic universal. Trasează-l cu creionul tău, să le amintim iubitorilor de literatură de el.
Leo Butnaru: – Să fiu… topograful propriului areal, cum zici, poetic universal?... Măgulitoare ispită, iar dacă mă decid să spun ceva aici, o fac numai şi numai cu un irezistibil sentiment de recunoştinţă pentru toţi şi toate care m-au familiarizat cu globalitatea literaturii ca fascinaţie şi impulsuri pentru propria mea creaţie (considerând că şi actul traducerii tot de creaţie ţine).                                                                                                  
Hai să-ţi spun ce cred eu despre traducere, în general, dar şi emblematic, poate. Atunci când un foarte bun traducător transpune în limba naţiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă ţară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări ai căror cetăţeni sunt scriitorul şi traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnităţi înălţătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?
Mă gândesc cu recunoştinţă şi la norocul care, prin 1967, m-a dus la Biblioteca Naţională din Chişinău, spre fişierul cu numele revistei „Secolul 20”, care – iarăşi noroc! – era abonată curent de această instituţie, iar eu iscodeam şi colecţiile anilor trecuţi. Cu timpul, am început să colecţionez excelenta revistă, ea însăşi valoroasă operă literară, editorială, exemplară. O revistă model. Deţin cam 350 de numere „Secolul 20”, care mi-a fost un adevărat şi generos profesor de iniţiere în literatura lumii, îndrumând ţărănaşul de ieri să afle ce a fost şi ce este avangarda, cum au apărut şi au evoluat importantele mişcări poetice moderne în Italia, Franţa, Spania, Anglia, America Latină etc. Astfel că, pot spune, şi eu mă trag de la Râm, dar şi de la revista „Secolul 20”. Apoi fascinantele colecţii ale editurilor din Ţară – „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Sclipitoarele răsărituri şi ascensiuni de destine poetice care au fost cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel din „Infernul discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuş Neagu (şi pe el îl consider un mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Şi, bineînţeles, descoperirea creaţiei iluştrilor noştri poeţi interbelici – Barbu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Voronca…
Plus că, în URSS, se traduce foarte mult din poezia modernă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar putea să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”. Apăreau, în ruseşte, colecţii superbe – „Maeştri ai traducerii poetice”, „Clasicii şi contemporanii”, „Poezia ţărilor lumii”, „Poezia Americii Latine”, „Poezia Oceaniei”, volume de haiku şi tanka japoneze etc.
Apropierea de altfelul poeziei moderne mi-au însoţit-o, din câte aveam să înţeleg ceva mai târziu, şi muzica „grea”, pictura. Ţărănaşul de ieri, născut şi crescut la 70-80 de kilometri nord de Chişinău, studentul ce ajunsesem, era abonat la prelegerile despre muzica clasică la care audia mostre din creaţia Titanilor Armoniei, adăsta în sala-audio a Bibliotecii Naţionale. Nou-venitul la oraş a avut şansa să fie acceptat ca „unul de-al casei” în Hollywood-ul (comparaţia îi aparţine unui coleg din Estonia) pictorilor chişinăuieni, un bloc de ateliere moderne, spaţioase şi suspicioase faţă de flăcăi cu ochi albaştri, spaţii prin care îmi face plăcere să hălăduiesc şi astăzi. Apoi, mai cred că şi matematica mi-a ajutat să-mi… imaginez poezie, metafore. Eram cu adevărat fascinat de geometria spaţială, vibram la gândul că aş fi putut merge spre ea, concurenta opţiunii pentru jurnalism şi filologie, unde aveam să mă statornicesc.
Graţie celor amintite, dar şi altor întâmplări-întâlniri memorabile, care au lucrat în spiritul meu de student la Universitate, dar şi student-bis, autodidact, ancorat-nemişcat prin bibliotecile Chişinăului (spuneam de cea naţională, apoi biblioteca universitară şi cea municipală), mă făceau ca şi… transfrontalier (cu spiritul şi visul) în statul acela draconic cu hotarele înţesate de păianjenii sârmei ghimpate, dincolo de care mi-a permis să trec abia în august 1987, când, împreună cu Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ şi Teo Chiriac (ce tineri erau aceşti colegi ai noştri!), am intrat în Ţară, ne-am odihnit la Mamaia, iar la Bucureşti, la început de septembrie, i-am întâlnit pe marele regizor de film Ion Popescu-Gopo şi pe colegul nostru Matei Vişniec care, peste vreo zece zile, aflam de la „Europa liberă”, avea să rămână în Franţa. Uite, el a fost mai norocos, nouă însă, chişinăuienilor, nepermiţându-se să rămânem nici măcar în… România!
Şi de atunci, din secolul XX, spre acest mijloc de deceniu secund al secolului XXI, tot am cutreiera prin spaţiile literaturii universale. Am cutreierat, dar, metaforic vorbind, am şi… arat, am semănat, am recoltat-treierat, zic, dacă mă gândesc la antologiile şi florilegiile pe care le-am alcătuit şi le-am tradus, la atâtea cărţi ale marilor poeţi de pe alte meridiane pe care le-am românizat. În primul rând, este vorba de cei care au înnoit şi diversificat spiritul poetic atât în ţara lor, cât şi în Europa, în Lume, autori ai modernismului şi avangardismului. La Bucureşti, am editat antologiile avangardei ruse –  de poezie, proză, teatru, manifeste. La Iaşi am publicat antologia „Avangarda – jertfea Gulagului”. La editurile importante din Ţară au apărut volume şi antologii ale lui Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Osip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Aleksei Krucionîh, Ninei Habias, Tatianei Veciorka-Tolstaia. În româneşte, dar la Madrid, l-am publicat pe Igor Bahterev. Apoi ampla antologie „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am inclus poeţi din circa 35 de ţări. (Îţi imaginezi de câte zeci de ori, în onoarea literaturii şi a poeţilor ei, ar fi trebuit să se intoneze imnurile, concomitent cu arborarea drapelelor României, Franţei, Statelor Unite, Rusiei, Ucrainei, Italiei, Bulgariei, Mexicului etc., etc.?!) Am tradus şi am editat cărţile poeţilor contemporani, printre care unii foarte interesanţi – Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi, Vera Pavlova, Viaceslav Kuprianov, Aleksandr Tkacenko, Evgheni Stepanov etc. Mă gândesc şi la „Panorama poeziei avangardei ruse” (cca 1500 de pagini format A4), „Panorama poeziei avangardei ucrainene”… (Pentru ca, în loc de punct, ferm, la acest răspuns, să las în volnicie de perspective tradiţionalele trei puncte…)


miercuri, 10 iunie 2015

DIN POEZIA AVANGARDEI




Boris POPLAVSKI         (1903 – 1935)

Traducere şi prezentare:
 Leo BUTNARU

S-a născut la Moscova într-o familie de descendenţi nobiliari polono-lituaneano-ucraineni. Tatăl său, absolvent al Conservatorului  de Muzică, a fost discipolul lui P. Ciaikovski.
În 1918, părinţii divorţează, împreună cu tatăl viitorul scriitor stabilindu-se la Harkov, apoi la Ialta. Unul din primele poeme ale lui B. Poplavski (Odă la moartea împăratului) ţine de această perioadă. Debutul în presă şi-l face în 1920, la Rostov-pe-Don. Este şi anul în care ia drumul emigraţiei – Constantinopol, Berlin şi, în fine, Paris. În 1928, re-debutează, deja în exil (revista „Voinţa Rusiei”), iar în 1931 publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Peste un timp, este apreciat drept cel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov).

Se formează sub auspiciile poeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus, graţie faptului că, la Berlin, îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordiale cu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat cea mai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după enigmatica moarte a acestuia; se presupune – din cauza unei supradoze de narcotice). Este şi autorul romanelor „Apollon al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu un accentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora de zăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţii necunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un alt scriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.


Din „Poeme automate”

 
*      *      *
 
Lent rotindu-ne în sensul timpului
Abandonând eternitatea vederii
Noi intrarăm în salonul de fier
Luminaţi de surâsul dispreţuitor
Culcându-ne obosiţi
Şi îndată adormind.
Cine ne cheamă?
Parcă am fi auzit un glas.
Ar fi trâmbiţa ceţii –
Ar fi cântecul violetelor –
Ar fi vioara de zăpadă?
Nu. E mila –
E zângănitul lanţului de fier –
E al gărilor cântec de ocnaş
Susurat de glasul obosit al toamnei.
O, înduraţi-vă
O, părăsiţi lumea
O, muriţi împreună cu noi
Blestemaţi revărsările zorilor
Timpul cântă-ncet la flaut
Tace, râde
Va trezi roua
Şi fi-va fericire în codru.

 
*      *     *
 
Cine ţine minte căderea de cord
Înspăimântătoarea-nfrigurare a pereţilor de sticlă
De parcă s-ar fi rupt din benă
Un fluviu al îngrozitoarelor evenimente
Şi deja venea timpul
Şi deja se apropia clipa –
Tu ţii minte, tu vezi, tu ştii
Uiţi, tu dormi
Şi dintr-o dată ferocitatea se retrage
Se desfac stranii gheare
Străinul se culcă pe pământ
Şi nu mai năzuieşte la nimic
El deja nu mai ţine minte viaţa
Doarme adânc în ploaia rece
Întorcându-se cu faţa în humă


*       *     *
 
Cărţi cu chipuri galbene se-aplecară peste palme de fier
Orice era acolo
Toate chipurile
De jur-împrejur primăvara nu cuteză a înflori
Era linişte
În pustiu răsufla o locomotivă
În galbenul nisip se tăinuiau intrările-n
Împărăţiile cereşti
Unde tihnit se schimbau focurile norii
Încet se deschidea pumnul
Dintr-o dată se înstelă cald şi minunat făcându-se
Alb şi clar
Glasul îşi părăsi  norii
Salutare, minunată sărbătoare,
Viaţa morţilor e atât de uşoară
 
Din caiaetele lui Poplavski
 

vineri, 5 iunie 2015

NIMIC NOU: ZĂPĂCEALĂ



12.XI.1995

Printr-un angajament pentru „Telematinal”, îngheţăm vreo 2,5 ore în atelierul pictorului Vasile Cojocaru, dimpreună cu amfitrionul şi vopseaua de pe penel. În fine, vine mica-tinerica Silvia Caloian (care i-ar fi numele din buletin?) şi înregistrăm ceea ce înregistrăm, după care, în tandem cu domn’ pictor, „tundem” nişte coniecel şi ceva „Kagor” (pe acesta ni l-a lăsat Andrei Burac) şi – ferice deznodământ! – după varii schimbări de subiecte de discuţie, generozitatea maestrului mă îmbogăţeşte cu o pânză frumoasă, „Dimineaţa în Deltă”. Păi da, pentru mine e mult-spunătoare această lucrare, eu fiind cel care cu sete şi foame de minunăţii acvatico-floro-celeste am admirat de două ori, în iunie şi septembrie (târziu), această Românie a undelor, adâncimilor, nuferilor, sălciilor şi păsăretului.

Un detaliu: V. Cojocaru vorbeşte la telefon cu un coleg. Înţeleg că e vorba de vilele/ fazendele lor şi de loturile care ar trebui să fie săpate. Pictorul zice: „Nu, nu e timpul. Să se încălzească. Pentru că acum e cam îngheţat şi, întorcând brazda cu hârleţul, scoţi la suprafaţă şi râmele care nu mai reuşesc să se retragă în ţărână – îngheaţă, mor, şi nu vor mai afâna pământul. Scade roada”, – cam aşa zicea pictorul ţăran-get-beget. (Mi-a spus că a păscut turme de ori, pe la 13 ani; din 300 de bârsane, 200 le mulgea el.)

miercuri, 3 iunie 2015

SĂ RĂMÂI FIDEL SIEŞI...





– Dragă Leo, te-am auzit spunând vehement în Consiliul USR, atrăgând în fond atenţia urechilor care trebuiau să audă, că în R. Moldova sunt cel puţin trei poeţi care merită să între în orice discuţie la nivel cu poeţii importanţi ai României. Mi s-a părut firească atitudinea ta, care a trecut pe la acele urechi nepăsătoare. Ai putea să-mi spui care sunt poeţii din Basarabia şi să spui şi câteva vorbe despre ei? Pentru că eu sunt chiar interesat de fenomenul poetic din Moldova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi la alta. Există posibilitatea, în timpul recent, a unei paradigme poetice dincolo de Prut?
– Dragă Gellu Dorian, în fond problema ţine, totuşi, nu de o atenţie şi de o reacţie… colectiviste, chiar dacă e vorba că suntem, cei care suntem, inclusiv mai mulţi colegi din stânga Prutului, membri ai USR. Uniunea nu poate impune cuiva ca acesta să-l includă în antologia „sa” (probabil, acest pronume posesiv, sa/ lui, poate fi dat aici şi fără ghilimele) pe Arcadie Suceveanu sau Vasile Gârneţ, Vasile Romanciuc sau Em. Galaicu-Păun, pe Marcela Benea sau Teo Chiriac, Dumitru Crudu sau Nicolae Esinencu, Irina Nechit sau Nicolae Popa, Grigore Chiper sau Nicolae Leahu… – (ca să mă opresc aici, şi dând deja mult mai multe nume de poeţi „de la noi”, decât „cei trei”, care, am certitudinea, sunt mai buni sau, unii, mult mai buni decât mai jumătate din poeţii din dreapta Prutului antologaţi, răzgâiaţi, premiaţi, traduşi, duşi prin străinătăţuri etc. Eu am clamat, vehement, cum ai reţinut tu, nu că aş fi fost la Consiliul USR, ci pentru că venise vorba de o antologie recentă de poezie românească (antologatorul se pare că era şi el de faţă) care trebuia să apară nu mai ştiu pe ce continent, dar în care, eram sigur fără să mă fi „documentat”, vârfuitorul ei nu ar fi inclus niciun poet din, cel puţin, cei pe care i-am amintit, în schimb, iarăşi sunt sigur, şi trist, figurează şi autori îndoielnici din dreapta Prutului. Ca să nu vorbim (sau să vorbim, totuşi?) de lucida indiferenţă cu care trec membrii juriilor USR peste cărţile propuse de autori de la Chişinău sau Bălţi, să zicem. Este a mirării (aici te rog să fii foarte atent şi… obiectiv, poate chiar solidar…) că în topul poeţilor propuşi la Premiul Naţional Eminescu nu a fost admis niciun pruto-nistrean care, sunt sigur, nu ar fi fost mai puţin valoros decât alţi nominalizaţi deja. 
Ce ar fi la mijloc? Comoditatea, nepăsarea, aroganţa sau ignoranţa? (Sau… – he, he, – lipsa de… patriotism panromânesc?...) Greu de spus, însă cazul recidivează de la antologie la antologie; de la o decizie la alta a Juriului USR, din care lipsesc poeţi autentici din Estul Moldovei Istorice, alias României. Repet: nimeni nu are nicio obligaţie faţă de un poet sau altul de a-l include în vreo antologie. Însă bunul simţ trebuie să le amintească respectivilor antologatori că o antologie de poezie românească, dacă vrea îngrijitorul ca ea chiar să fie aşa ceva, e, înainte de toate, un act valorizant, exegetic, nu unul aleatoriu, ce ţine de simpatii şi antipatii, de gaşcă şi… pleaşcă (de importanţă, ca ceva nemeritat!) ce le revine unor autori mai slabi, însă care sunt din dreapta Prutului sau de primprejurul antologatorului.
Ceea ce clamam, scurtissim, la acea întrunire am spus-o şi în scris, cu alte ocazii. Însă trebuie să reiterez că antologatorii, ca şi criticii literari, sunt persoane particulare şi nicidecum supuse colectivismului. Ca şi actul critic, regizarea unei antologii ţine de voluntariat, de proprie iniţiativă şi perspectivă de a căuta editura, sponsorizarea, traducătorul etc. Slavă Domnului, nici un antologator nu poate fi „tras la răspundere” pentru subiectivismul sau şubrezenia cu care ctitoreşte (sau doar înjgheabă) un volum colectiv. Altceva e că antologatorii prea nerespectuoşi faţă de valorile autentice lăsate pe dinafara selecţiilor pe care le operează pot fi oarecum… admonestaţi, aşa, colegial, de la obraz. Ceea ce am făcut şi eu, probabil, încă odată, latineşte şi biblic, cu – mă tem – acea: vox clamatis in deserto.
Mă consolez cât de cât, Gellule, constatând, implicit, că tu eşti dintre cei care cunosc şi apreciază valoarea colegilor noştri ce ţin de, precum zici, fenomenul poetic din Moldova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi la alta. Ai perfect dreptate, dacă mă gândesc că şi unii dintre tinerii scriitori basarabeni au câştigat cu brio, la vârf, concursuri serioase, inclusiv la Botoşani, premiul Eminescu pentru debut, premiul „Porni Luceafărul”…
Cele spuse îmi dau certitudinea că, dacă ar fi să propună o antologie a poeziei contemporane româneşti, Gellu Dorian s-ar gândi şi la poeţii pe care i-am amintit eu, dar şi la alţii.
Iar răspunsul la interogaţia despre posibilitatea apariţiei unei paradigme poetice în stânga Prutului nu trebuie localizat, particularizat, ci trebuie „extras” din contextul general al literaturii române, deoarece eu unul cred că scriitorii buni „de la noi” sunt integraţi, firesc şi fără… convulsii, paradigmei sau paradigmelor transprutene, în ambele direcţii. Deocamdată, până la paradigmă, să ne gândim la – nu mă tem să zic – un fel de pacoste care atacă fenomenologia creaţiei poetice şi care transformă prozodia – pentru tot mai mulţi – în versificaţie anostă dată drept poezie, încât, azi, acelaşi domn Jourdain deja ar fi putut spune: que je dis de la poésie sans que j'en susse rien…
– Tu reprezinţi, prin activitatea ta literară, atât prin creaţia proprie cât şi prin cea a traducerilor, un nume care ocupă un vast areal poetic universal. Trasează-l cu creionul tău, să le amintim iubitorilor de literatură de el.
– Să fiu… topograful propriului areal, cum zici, poetic universal?... Măgulitoare ispită, iar dacă mă decid să spun ceva aici, o fac numai şi numai cu un irezistibil sentiment de recunoştinţă pentru toţi şi toate care m-au familiarizat cu globalitatea literaturii ca fascinaţie şi impulsuri pentru propria mea creaţie (considerând că şi actul traducerii tot de creaţie ţine).                                                 Hai să-ţi spun ce cred eu despre traducere, în general, dar şi emblematic, poate. Atunci când un foarte bun traducător transpune în limba naţiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă ţară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări ai căror cetăţeni sunt scriitorul şi traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnităţi înălţătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?
Mă gândesc cu recunoştinţă şi la norocul care, prin 1967, m-a dus la Biblioteca Naţională din Chişinău, spre fişierul cu numele revistei „Secolul 20”, care – iarăşi noroc! – era abonată curent de această instituţie, iar eu iscodeam şi colecţiile anilor trecuţi. Cu timpul, am început să colectez excelenta revistă, ea însăşi valoroasă operă literară, editorială, exemplară. O revistă model. Deţin cam 350 de numere „Secolul 20”, care mi-a fost un adevărat şi generos profesor de iniţiere în literatura lumii, îndrumând ţărănaşul de ieri să afle ce a fost şi ce este avangarda, cum au apărut şi au evoluat importantele mişcări poetice moderne în Italia, Franţa, Spania, Anglia, America Latină etc. Astfel că, pot spune, şi eu mă trag de la Râm, dar şi de la revista „Secolul 20”. Apoi fascinantele colecţii ale editurilor din Ţară – „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Sclipitoarele răsărituri şi ascensiuni de destine poetice care au fost cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel din „Infernul discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuş Neagu (şi pe el îl consider un mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Şi, bineînţeles, descoperirea creaţiei iluştrilor noştri poeţi interbelici – Barbu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Voronca…
Plus că, în URSS, se traduce foarte mult din poezia modernă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar putea să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”. Apăreau, în ruseşte, colecţii superbe – „Maeştri ai traducerii poetice”, „Clasicii şi contemporanii”, „Poezia ţărilor lumii”, „Poezia Americii Latine”, Poezia Oceaniei, volume de haiku şi tanka japoneze etc.
Apropierea de altfelul poeziei moderne mi-au însoţit-o, din câte aveam să înţeleg ceva mai târziu, şi muzica „grea”, pictura. Ţărănaşul de ieri, născut şi crescut la 70-80 de kilometri nord de Chişinău, studentul ce ajunsesem, era abonat la prelegerile despre muzica clasică la care audia mostre din creaţia Titanilor Armoniei, adăsta în sala-audio a Bibliotecii Naţionale. Nou-venitul la oraş a avut şansa să fie acceptat ca „unul de-al casei” în Hollywood-ul (comparaţia îi aparţine unui coleg din Estonia) pictorilor chişinăuieni, un bloc de ateliere moderne, spaţioase şi suspicioase faţă de flăcăi cu ochi albaştri, spaţii prin care îmi face plăcere să hălăduiesc şi astăzi. Apoi, mai cred că şi matematica mi-a ajutat să-mi… imaginez poezie, metafore. Eram cu adevărat fascinat de geometria spaţială, vibram la gândul că aş fi putut merge spre ea, concurenta opţiunii pentru jurnalism şi filologie, unde aveam să mă statornicesc.
Graţie celor amintite, dar şi altor întâmplări-întâlniri memorabile, care au lucrat în spiritul meu de student la Universitate, dar şi student-bis, autodidact, ancorat-nemişcat prin bibliotecile Chişinăului (spuneam de cea naţională, apoi biblioteca universitară şi cea municipală), mă făceau ca şi… transfrontalier (cu spiritul şi visul) în statul acela draconic cu hotarele înţesate de păianjenii sârmei ghimpate, dincolo de care mi-a permis să trec abia în august 1987, când, împreună cu Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ şi Teo Chiriac (ce tineri erau aceşti colegi ai noştri!), am intrat în Ţară, ne-am odihnit la Mamaia, iar la Bucureşti, la început de septembrie, i-am întâlnit pe marele regizor de film Ion Popescu-Gopo şi pe colegul nostru Matei Vişniec care, peste vreo zece zile, aflam de la „Europa liberă”, avea să rămână în Franţa. Uite, el a fost mai norocos, nouă însă, chişinăuienilor, nepermiţându-se să rămânem nici măcar în… România!
Şi de atunci, din secolul XX, spre acest mijloc de deceniu secund al secolului XXI, tot am cutreiera prin spaţiile literaturii universale. Am cutreierat, dar, metaforic vorbind, am şi… arat, am semănat, am recoltat-treierat, zic, dacă mă gândesc la antologiile şi florilegiile pe care le-am alcătuit şi le-am tradus, la atâtea cărţi ale marilor poeţi de pe alte meridiane pe care le-am românizat. În primul rând, este vorba de cei care au înnoit şi diversificat spiritul poetic atât în ţara lor, cât şi în Europa, în Lume, autori ai modernismului şi avangardismului. La Bucureşti am editat antologiile avangardei ruse –  de poezie, proză, teatru, manifeste. La Iaşi am publicat antologia „Avangarda – jertfea Gulagului”. La editurile importante din Ţară au apărut volume şi antologii ale lui Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Osip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Aleksei Krucionîh, Ninei Habias, Tatianei Veciorka-Tolstaia. În româneşte, dar la Madrid, l-am publicat pe Igor Bahterev. Apoi ampla antologie „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am inclus poeţi din circa 35 de ţări. (Îţi imaginezi de câte zeci de ori, în onoarea literaturii şi a poeţilor ei, ar fi trebuit să se intoneze imnurile, concomitent cu arborarea drapelelor României, Franţei, Statelor Unite, Rusiei, Ucrainei, Italiei, Bulgariei, Mexicului etc., etc.?!) Am tradus şi am editat cărţile poeţilor contemporani, printre care unii foarte interesanţi – Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi, Vera Pavlova, Viaceslav Kuprianov, Aleksandr Tkacenko etc. Mă gândesc şi la „Panorama poeziei avangardei ruse” (cca 1500 de pagini format A4), „Panorama poeziei avangardei ucrainene”… (Pentru ca, în loc de punct, ferm, la acest răspuns, să las în volnicie de perspective tradiţionalele trei puncte…)