–
Dragă Leo, te-am auzit spunând vehement în Consiliul USR, atrăgând în fond
atenţia urechilor care trebuiau să audă, că în R. Moldova sunt cel puţin trei
poeţi care merită să între în orice discuţie la nivel cu poeţii importanţi ai
României. Mi s-a părut firească atitudinea ta, care a trecut pe la acele urechi
nepăsătoare. Ai putea să-mi spui care sunt poeţii din Basarabia şi să spui şi
câteva vorbe despre ei? Pentru că eu sunt chiar interesat de fenomenul poetic
din Moldova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi la
alta. Există posibilitatea, în timpul recent, a unei paradigme poetice dincolo
de Prut?
– Dragă Gellu Dorian, în fond problema ţine,
totuşi, nu de o atenţie şi de o reacţie… colectiviste, chiar dacă e vorba că
suntem, cei care suntem, inclusiv mai mulţi colegi din stânga Prutului, membri
ai USR. Uniunea nu poate impune cuiva ca acesta să-l includă în antologia „sa”
(probabil, acest pronume posesiv, sa/ lui,
poate fi dat aici şi fără ghilimele) pe Arcadie Suceveanu sau Vasile Gârneţ,
Vasile Romanciuc sau Em. Galaicu-Păun, pe Marcela Benea sau Teo Chiriac, Dumitru
Crudu sau Nicolae Esinencu, Irina Nechit sau Nicolae Popa, Grigore Chiper sau
Nicolae Leahu… – (ca să mă opresc aici, şi dând deja mult mai multe nume de
poeţi „de la noi”, decât „cei trei”, care, am certitudinea, sunt mai buni sau,
unii, mult mai buni decât mai jumătate din poeţii din dreapta Prutului
antologaţi, răzgâiaţi, premiaţi, traduşi, duşi prin străinătăţuri etc. Eu am clamat, vehement, cum ai reţinut tu, nu că
aş fi fost la Consiliul USRla Chişinău
sau Bălţi, să zicem. Este a mirării (aici te rog să fii foarte atent şi… obiectiv,
poate chiar solidar…) că în topul poeţilor propuşi la Premiul Naţional
Ce ar fi la mijloc? Comoditatea, nepăsarea, aroganţa
sau ignoranţa? (Sau… – he, he, – lipsa de… patriotism panromânesc?...) Greu de
spus, însă cazul recidivează de la antologie la antologie; de la o decizie la
alta a Juriului USR, din care lipsesc poeţi autentici din Estul Moldovei
Istorice, alias României. Repet: nimeni nu are nicio obligaţie faţă de un poet
sau altul de a-l include în vreo antologie. Însă bunul simţ trebuie să le
amintească respectivilor antologatori că o antologie de poezie românească, dacă
vrea îngrijitorul ca ea chiar să fie aşa ceva, e, înainte de toate, un act
valorizant, exegetic, nu unul aleatoriu, ce ţine de simpatii şi antipatii, de
gaşcă şi… pleaşcă (de importanţă, ca ceva nemeritat!) ce le revine unor autori
mai slabi, însă care sunt din dreapta Prutului sau de primprejurul
antologatorului.
Ceea ce clamam, scurtissim, la acea întrunire am
spus-o şi în scris, cu alte ocazii. Însă trebuie să reiterez că antologatorii,
ca şi criticii literari, sunt persoane particulare şi nicidecum supuse
colectivismului. Ca şi actul critic, regizarea unei antologii ţine de
voluntariat, de proprie iniţiativă şi perspectivă de a căuta editura,
sponsorizarea, traducătorul etc. Slavă Domnului, nici un antologator nu poate
fi „tras la răspundere” pentru subiectivismul sau şubrezenia cu care ctitoreşte
(sau doar înjgheabă) un volum colectiv. Altceva e că antologatorii prea
nerespectuoşi faţă de valorile autentice lăsate pe dinafara selecţiilor pe care
le operează pot fi oarecum… admonestaţi, aşa, colegial, de la obraz. Ceea ce am
făcut şi eu, probabil, încă odată, latineşte şi biblic, cu – mă tem – acea: vox clamatis in deserto.
Mă consolez cât de cât, Gellule, constatând,
implicit, că tu eşti dintre cei care cunosc şi apreciază valoarea colegilor
noştri ce ţin de, precum zici, fenomenul
poetic din Moldova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi
la alta. Ai perfect dreptate, dacă mă gândesc că şi unii dintre tinerii
scriitori basarabeni au câştigat cu brio, la vârf, concursuri serioase,
inclusiv la Botoşani ,
premiul Eminescu pentru debut, premiul „Porni Luceafărul”…
Cele spuse îmi dau certitudinea că, dacă ar fi să propună
o antologie a poeziei contemporane româneşti, Gellu Dorian s-ar gândi şi la
poeţii pe care i-am amintit eu, dar şi la alţii.
Iar răspunsul la interogaţia despre posibilitatea apariţiei unei paradigme
poetice în stânga Prutului nu trebuie localizat, particularizat, ci trebuie
„extras” din contextul general al
literaturii române, deoarece eu unul cred că scriitorii buni „de la noi” sunt
integraţi, firesc şi fără… convulsii, paradigmei sau paradigmelor transprutene,
în ambele direcţii. Deocamdată, până la paradigmă, să ne gândim la – nu mă tem
să zic – un fel de pacoste care atacă fenomenologia creaţiei poetice şi care
transformă prozodia – pentru tot mai mulţi – în versificaţie anostă dată drept
poezie, încât, azi, acelaşi domn Jourdain deja ar fi putut spune: que je dis de
la poésie sans que j'en susse rien…
–
Tu reprezinţi, prin activitatea ta literară, atât prin creaţia proprie cât şi
prin cea a traducerilor, un nume care ocupă un vast areal poetic universal.
Trasează-l cu creionul tău, să le amintim iubitorilor de literatură de el.
– Să fiu… topograful propriului areal, cum zici,
poetic universal?... Măgulitoare ispită, iar dacă mă decid să spun ceva aici, o
fac numai şi numai cu un irezistibil sentiment de recunoştinţă pentru toţi şi
toate care m-au familiarizat cu globalitatea literaturii ca fascinaţie şi
impulsuri pentru propria mea creaţie (considerând că şi actul traducerii tot de
creaţie ţine). Hai
să-ţi spun ce cred eu despre traducere, în general, dar şi emblematic, poate. Atunci
când un foarte bun traducător transpune în limba naţiunii sale o mare operă a
unui scriitor dintr-o altă ţară, când acea operă apare de sub tipar sau e
prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări ai
căror cetăţeni sunt scriitorul şi traducătorul, doi binefăcători, doi
învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnităţi
înălţătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?
Mă gândesc cu recunoştinţă şi la norocul care,
prin 1967, m-a dus la Biblioteca Naţională20” , care – iarăşi noroc! – era
abonată curent de această instituţie, iar eu iscodeam şi colecţiile anilor trecuţi.
Cu timpul, am început să colectez excelenta revistă, ea însăşi valoroasă operă
literară, editorială, exemplară. O revistă model. Deţin cam 350 de numere
„Secolul 20” ,
care mi-a fost un adevărat şi generos profesor de iniţiere în literatura lumii,
îndrumând ţărănaşul de ieri să afle ce a fost şi ce este avangarda, cum au
apărut şi au evoluat importantele mişcări poetice moderne în Italia, Franţa,
Spania, Anglia, America Latină etc. Astfel că, pot spune, şi eu mă trag de la Râm , dar şi de la revista „Secolul
20” . Apoi
fascinantele colecţii ale editurilor din Ţară – „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai
frumoase poezii”. Sclipitoarele răsărituri şi ascensiuni de destine poetice
care au fost cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel
din „Infernul discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuş Neagu (şi pe el îl consider un
mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Şi, bineînţeles, descoperirea creaţiei
iluştrilor noştri poeţi interbelici – Barbu, Arghezi, Bacovia, Blaga,
Minulescu, Fundoianu, Voronca…
Plus că, în URSS, se traduce foarte mult din
poezia modernă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar putea
să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”. Apăreau, în ruseşte,
colecţii superbe – „Maeştri ai traducerii poetice”, „Clasicii şi
contemporanii”, „Poezia ţărilor lumii”, „Poezia Americii Latine”, Poezia
Oceaniei, volume de haiku şi tanka japoneze etc.
Apropierea de altfelul
poeziei moderne mi-au însoţit-o, din câte aveam să înţeleg ceva mai târziu, şi muzica
„grea”, pictura. Ţărănaşul de ieri, născut şi crescut la 70-80 de kilometri
nord de Chişinău, studentul ce ajunsesem, era abonat la prelegerile despre
muzica clasică la care audia mostre din creaţia Titanilor Armoniei, adăsta în
sala-audio a Bibliotecii Naţionale. Nou-venitul la oraş a avut şansa să fie acceptat
ca „unul de-al casei” în Hollywood-ul (comparaţia îi aparţine unui coleg din
Estonia) pictorilor chişinăuieni, un bloc de ateliere moderne, spaţioase şi suspicioase
faţă de flăcăi cu ochi albaştri, spaţii prin care îmi face plăcere să
hălăduiesc şi astăzi. Apoi, mai cred că şi matematica mi-a ajutat să-mi…
imaginez poezie, metafore. Eram cu adevărat fascinat de geometria spaţială,
vibram la gândul că aş fi putut merge spre ea, concurenta opţiunii pentru
jurnalism şi filologie, unde aveam să mă statornicesc.
Graţie celor amintite, dar şi altor
întâmplări-întâlniri memorabile, care au lucrat în spiritul meu de student la Universitate , dar şi
student-bis, autodidact, ancorat-nemişcat prin bibliotecile Chişinăului
(spuneam de cea naţională, apoi biblioteca universitară şi cea municipală), mă
făceau ca şi… transfrontalier (cu spiritul şi visul) în statul acela draconic cu
hotarele înţesate de păianjenii sârmei ghimpate, dincolo de care mi-a permis să
trec abia în august 1987, când, împreună cu Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ şi
Teo Chiriac (ce tineri erau aceşti colegi ai noştri!), am intrat în Ţară, ne-am
odihnit la Mamaia ,
iar la Bucureşti ,
la început de septembrie, i-am întâlnit pe marele regizor de film Ion
Popescu-Gopo şi pe colegul nostru Matei Vişniec care, peste vreo zece zile,
aflam de la „Europa liberă”, avea să rămână în Franţa. Uite, el a fost mai
norocos, nouă însă, chişinăuienilor, nepermiţându-se să rămânem nici măcar în…
România!
Şi de atunci, din secolul XX, spre acest mijloc de
deceniu secund al secolului XXI, tot am cutreiera prin spaţiile literaturii
universale. Am cutreierat, dar, metaforic vorbind, am şi… arat, am semănat, am
recoltat-treierat, zic, dacă mă gândesc la antologiile şi florilegiile pe care
le-am alcătuit şi le-am tradus, la atâtea cărţi ale marilor poeţi de pe alte
meridiane pe care le-am românizat. În primul rând, este vorba de cei care au
înnoit şi diversificat spiritul poetic atât în ţara lor, cât şi în Europa, în
Lume, autori ai modernismului şi avangardismului. La Bucureşti am editat
antologiile avangardei ruse – de poezie,
proză, teatru, manifeste. La Iaşi
am publicat antologia „Avangarda – jertfea Gulagului”. La editurile importante
din Ţară au apărut volume şi antologii ale lui Velimir Hlebnikov, Vladimir
Maiakovski, Osip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Aleksei Krucionîh,
Ninei Habias, Tatianei Veciorka-Tolstaia. În româneşte, dar la Madrid , l-am publicat pe
Igor Bahterev. Apoi ampla antologie „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am
inclus poeţi din circa 35 de ţări. (Îţi imaginezi de câte zeci de ori, în
onoarea literaturii şi a poeţilor ei, ar fi trebuit să se intoneze imnurile,
concomitent cu arborarea drapelelor României, Franţei, Statelor Unite, Rusiei,
Ucrainei, Italiei, Bulgariei, Mexicului etc., etc.?!) Am tradus şi am editat
cărţile poeţilor contemporani, printre care unii foarte interesanţi – Ian
Satunovski, Ghennadi Ayghi, Vera Pavlova, Viaceslav Kuprianov, Aleksandr
Tkacenko etc. Mă gândesc şi la „Panorama poeziei avangardei ruse” (cca 1500 de
pagini format A4), „Panorama poeziei avangardei ucrainene”… (Pentru ca, în loc
de punct, ferm, la acest răspuns, să las în volnicie de perspective
tradiţionalele trei puncte…)
–
Aminteşte-le cititorilor revistei „Hyperion” despre debutul tău literar.
– Ce să spui despre propriul tău debut? O legendă,
nu altceva… În jocul de lumini – ale tinereţii şi creaţii – şi umbre – ale
timpurilor sovietice când, citindu-te, cei de la Comitetul de Stat pentru
Presă îi spuneau redactorului cărţii tale că, poate, ar fi bine să fie stopată,
„uitată” acea „Aripă în lumină” (aşa s-a numit prima mea carte; titlu extras
din imaginea: „Prin rotocoale de soare/ şi ceaţă/ zborul păsării/ se vede/ pe
jumătate/ – o aripă-n lumină,/ cealaltă-n/ obscuritate”), iar colegul,
redactorul, criticul literar Ion Ciocanu să reuşească totuşi să-ţi apere
ieşirea editorială în lume. Când, nedumerit, parcă, un critic literar exclama
despre debutul tău: „Ce poet ambiţios, pe parcursul întregii cărţi nu a comis
nicio pereche de rime!”, de parcă lipsa rimelor, verslibrismul ar fi fost
duşmanii realismului socialist. (Cum naiba să fii realist în visul, fascinaţia,
irealitatea metaforelor?! Şi totuşi, eu „comisesem” o pereche de rime, cea din
versurile citate mai sus. Criticul fusese… neatent şi, deci, nu avea dreptate.)
De la debutul în presa republicană, adică „serioasă”, pe 5 mai 1967, până la
apariţia cărţii de debut trecuseră 11 ani, bineînţeles, cu un stagiu de amânare
în sertarele editurii (vreo 2 ani).
–
Dar şi poemul cu tractoristul şi cântecul ciocârliei…
– Da, e unul din textele din prima carte, scris
însă, am impresia, cam pe la finele studenţiei mele. Iată că, peste ani (vreo
30!), acest poem a început să-şi încropească şi o „biografia” drept-pruteană,
prin faptul că a fost memorizat şi, iată, solicitat „la bis” (de altfel, de
fiecare dată când ne întâlnim, mă roagă să-l mai spun şi Ion Mureşan). Situaţia
şi reacţia, să zic aşa, mă duc la gândul că acest poem laconic se împrieteneşte
instantaneu cu omul, cu cititorul, cu ascultătorul. Adică, este un poem…
sociabil (nu ştiu dacă este şi social ca… ideaţie, atitudine). Iar odată ce e
„biografie”, să dau şi unele detalii ce ţin de CV-ul acestei metafore
impresioniste, presupun (dacă e să mă gândesc la cromatica impresioniştilor
francezi, dar şi la distihul lui Esenin: „Parcă-n răsunătoare dimineaţă/ Aş
galopa pe-un cal trandafiriu”): poemul se intitulează „Peisaj” şi se află la
pagina 18 a
cărţii. E acesta:
Peisaj
Purpuriu
e tractorul
trecând peste câmp – enorm
mac sunător
ce afânează solul din
jurul propriei sale tulpini.
Hei, hei!
Cum e,
trac-to-ris-tu-le,
ziua întreagă să vezi ciocârlia
dar
să n-o auzi?!
Ceea ce, însă, nu înseamnă
să nu le fac dreptate şi altor poeme din acel volum dintâi. Permite-mi să mai
reproduc 2-3 texte laconice: „Precum
pumnalul: Către amurg/ priveam neprihănitele roze/ în infime clipe simţind/
marile daruri ale odihnei/ pe care ţi le-ar putea oferi/ o îndelungă duminică
doar... // Dar subit şi crunt/ erupse furtuna: izbit orbeşte/ ramul îşi repezi
spinul/ în inima privighetorii oploşite în/ boschetul de trandafiri...” Sau
acest – „Motiv hispanic: Lăsând
toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul
străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna...// ...dar i-apăru în faţă câmpul
roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi înfipse/
coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele de maci”.
Mai există în „Aripă în lumină” şi alte secvenţe dramatic-impresioniste, să
zic, cum ar fi: „Undeva oamenii şi-au ucis speranţa/ şi până la mine ajunge/
sângele cadavrelor albastre,/ ajunge ceaţa…” (Să vezi! Aici ar fi a doua
pereche de rime de pe toate cele 82 de pagini ale debutului meu editorial! Ce
neatentă era critica sovietică moldovenească…)
Am dat aceste exemple, pentru a completa, poate,
răspunsul la precedenta întrebare despre cum se putea debuta în stânga Prutului
şi, cu gând ascuns, dar, iată, făcut public, de a spulbera unele prejudecăţi ce
mai există în mintea unora că, chipurile, la Chişinău chiar ar fi fost
cel mai… realist şi crunt realism socialist… În orice caz, la Chişinău nu au exista
autori care să le fi dedicat „poeme” lui Hruşciov sau Brejnev, în timp ce… Dar
să lăsăm deschise parantezele aluziei…
– Ai scris la început în chiriliţe, să-i spun
aşa alfabetului rusesc. Câte cărţi ai publicat aşa? A fost mai simplă, mai
aproape de suflet, trecerea la scrierea cu caractere latine?
– Să o încep cu finalul întrebării. Chiar dacă, în
şcoli şi universităţi, se studiau limbile franceză, spaniolă, germană, adică
chiar dacă noi, elevii, studenţii cunoşteam şi utilizam alfabetul latin, acesta
era totuşi ca şi stric interzis celor care intenţionau (doreau!) să scrie cu el
cuvinte… româneşti! Puteai să scrii în caietul tău „maman”, dar nu şi „mamă”,
„patriote”, dar nu şi „patriot”, „affirmation”, dar nu şi „afirmaţie” etc.
Trebuia să scrii „corect-sovietic-imperialist”: „мамэ”, „патриот”, „афирмацие”…
Paginile pe care le scriam româneşte, adică în alfabetul firesc nouă, le
tăinuiam de ochii ciclopilor kagb-işti, delatorilor, le duceam la ţară, acolo,
departe de Chişinău, alfabetul latin (românesc) fiind mai în afara pericolului.
Studenţii care aveau nenorocul să le fie interceptate paginile de conspect
scrise româneşte, pur şi simplu erau exmatriculaţi din instituţii. Pentru
alfabetul latin se duceau adevărate, aprige lupte ideologice, în special la
întrunirile scriitoriceşti. La acest capitol ar fi multe de retro-povestit, cu
abundenţă de exemple, aspiraţii şi nedreptăţi comuniste care curmau acele
aspiraţii, frângeau destine omeneşti, zângănind lacăte de închisori.
Bineînţeles, pe atunci, unele poeme le-am scris cu
alfabet latin, însă ele nu puteau să vadă lumina zilei (redacţionale, editoriale)
decât în grafia impusă, cea chirilică, în care eu am publicat cinci cărţi de
poezie (1976; 1983; 1985; 1988; 1989, una din ele pentru copii), o carte de
proză, „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990) şi alta de interviuri, „Răspuns şi
răspundere” (1989). Iar primele cărţi cu alfabet latin le-am editat începând cu
anul 1991. În ce mă priveşte, alfabetul latin s-a dovedit a fi de (foarte) bun
augur, părându-mi-se că el conţine şi emană o energie mai specială pentru omul
scrisului, ajutându-l, sugerându-i nuanţe ideatice, chiar orientându-l spre
spaţii… mănoase în poezie, filozofie. Şi, probabil, e firesc să simtă aceasta
cel care, îmbrăţişând alfabetul latin şi fiind îmbrăţişat de acesta, a trăit
momentul respectiv ca pe o descătuşare, ca pe o eliberare a conştiinţei, a
sufletului său. Eliberare din glaciaţie, din străinie, din anormalitate.
– Dacă ar fi să-ţi iei de
la început cariera literară, cum ai proceda? Ai fi acelaşi, altul? (Ca să
folosesc sintagma unui titlu de antologie pe care ai publicat-o).
– Dat fiind că, de fapt, este exclus un astfel de
reînceput, fiecare om, de e întrebat ce sunt întrebat eu, bineînţeles că îşi
alege şi îşi poziţionează răspunsul cu o anumită tactică, strategie,
convenabile lui, să pară mai… – cum? – mai deştept, inteligent? Dar, dacă am
şti că e posibilă, totuşi, o astfel de reluare, fireşte că fiecare dintre noi
ar gândi îndelung, înainte să facă primul, al doilea, al treilea pas. Asta,
dacă, bineînţeles, nu a uitat cum a fost în prima… variantă. În ce mă priveşte,
cred că aş fi rămas, şi la… reluare, la fel de pasionat de dezinvoltura
poeziei, de metaforă, de poemul de proporţii restrânse, însă dens în conţinutul
său ideatico-metaforic, pasiune susţinută, pateu, de mai multă clarviziune,
înţelepciune.
–
Eşti mulţumit de prezenţa literaturii scrise dincolo de Prut în paginile de
critică şi istorie literară de dincoace de Prut?
– Ar putea fi mai bună, mai amplă (dacă nu…
panoramică) prezenţa. Însă aceasta trebuie să ne preocupe pe noi mai puţin,
grijile şi acţiunile căzând în cea mai mare parte pe seama (personală) a unui
autor sau altul, în ipostază solo. Mai întâi, dânşii să-şi facă scrisul…
transfrontalier, dintr-un spaţiu în altul românesc, să şi-l propună
redacţiilor, editurilor, criticilor.
Literatura
nu e ceva instituţionalizat, etatizat, dirijat, aşa că prezenţa la care te
referi pune eminamente în ecuaţie talentul/ valoarea cu libertatea de decizie, acţiune.
Azi, indivizii/ cetăţenii (…patrioţii), inclusiv criticii, scriitorii sunt tot
mai egocentrişti, astfel că nu se vor găsi altruişti care să treacă Prutul, să
vină la Chişinău ,
să caute scriitori talentaţi, pentru a-i promova, pentru a le asigura prezenţă
în pagini, antologii, monografii, teorii şi chiar utopii…
– Este vorba cumva de două literaturi? De două moduri de a înţelege
literatura?
– Cum să fie vorba de două literaturi? În acest
caz, eu şi cu tine unde ne-am situa, unde şi despre ce am dialoga? Întrebările
tale, toate, poate cu excepţia acesteia, constituie tocmai răspunsul, că suntem
în unul şi acelaşi spaţiu spiritual, literar, că ne înţelegem bine şi sperăm să
ajungem a ne înţelege dacă nu perfect, cel puţin de minune (sau minunea e ceva
mai mult decât perfecţiune?... Uite, nu-mi dau seama…). Ne întâlnim pe paginile
aceloraşi reviste, în incertitudinile aceloraşi edituri, înăuntru sau pe
dinafara aceloraşi antologii, înjurăm aceleaşi jurii, ne îndoim de competenţa
aceloraşi critici (din păcate, nu prea mulţi demni de atenţie)… Nu ştiu de
unde, asociativ, îmi vine să compar situaţia cu „două literaturi” române (una
mai română decât cealaltă şi invers) cu mărturisirea unuia care spunea: Ştii,
prietene, uneori eu joc şah de unul singur, cu mine însumi, şi totdeauna
câştig…
– Cum
decurge, în fond, viaţa literară la
Chişinău ? Seamănă cumva cu cea de la Bucureşti ? Este
Chişinăul o provincie a Bucureştilor, aşa cum toate celelalte oraşe mari din
România sunt considerate provincii de către Bucureşti? Vorbim aici de provincii
culturale, nu geografice.
–
Zău că-mi vine să zic: Tocmai de la tine, Gellule, nu mă aşteptam la una ca
asta! Tu, care cunoşti destul de bine ce se întâmplă la Chişinău , Bălţi, Soroca,
Orhei te prefaci că nu ştii absolut nimic. Dar nu zic, pentru că am realizat şi
eu zeci de interviuri cu interlocutori pe care îi cunoşteam bine, însă, când îi
întrebam, parcă aş fi fost unul căzut de pe lună. Cum s-ar spune, convenţiile
şi intenţiile meseriei.
Lucru cunoscut: tot mai
multe evenimente literare de la
Chişinău se întâmplă şi cu participarea colegilor,
prietenilor noştri din Iaşi, Bucureşti, Cluj, Botoşani, Timişoara, Oradea,
Piatra Neamţ, Alba Iulia etc. Şi ele seamănă, cumva, cu cele de la Bucureşti , dar şi din
oraşele amintite aici, din altele (Craiova, Suceava, Târgu Jiu, Galaţi, Brăila,
Târgovişte, Focşani…). Azi, când scriitorul e liber de a sfida şi transgresa
orice fel de hotare, inclusiv prin fantasticul internet, a vorbi despre
provincie pare a fi uşor anacronic. Prin skype poţi pune la cale o conferinţă
internaţională, transprovincială, dar şi transmetropolitană, la care să
participe scriitori importanţi din Bălţi, Havana, Botoşani, Novosibirsk,
Berlin, Roma, Caracal… Sau, poate, în măsura în care deprovincializează într-un
fel, libertatea şi internetul provincializează în alt fel?… Libertatea şi
contemporaneitatea înseamnă descentralizare sau policentrism, inclusiv literar.
Rămâne să studiem fenomenul, din care s-ar putea fila, cred, şi teme pentru
literatură.
–
Când călătoreşti, unde te simţi mai bine, în spaţiul ex-sovietic sau în
România, Europa?
– Nu cred că am motive şi repere de a compara,
deoarece România e chiar casa, patria mea. E spaţiul meu ontologic, vital şi de
creaţie. Iar spaţiul sovietic nici măcar „ex” nu mai poate fi numit, deoarece
există, distinct, Letonia şi celelalte două ţări baltice, Ucraina, Gruzia, Armenia
etc. Există ca entităţi, ca particularităţi, ca diferenţe etnice, spirituale în
libertate, în statalitate, în legalitate. Pentru că Uniunea Sovietică a fost,
de fapt, un stat ilegal; în ilegalitate politică. A fost un imperiu, iar toate
imperiile sunt nelegitime.
Mă simt bine şi în Europa cu România parte
componentă a ei. Însă jurnalele mele de călătorie (dar am scris multe;
jurnalistul din mine nu aţipeşte, nu cade în grevă chiar şi atunci când intră
în grevă aeroporturi, porturi.) sunt mărturii că nu m-am simţit rău nici în
Mongolia, China, Turcia orientală, Tatarstan, Tadjikistan, Uzbekistan… Vorba
aia a lui McLuhan cu global village. Dar,
în pofida cosmopolitismului, scriitorul trebuie să rămână fidel sieşi, dacă e
posibil – original, irepetabil, interesant. Pentru că ce tainică e această
noţiune, categoric-dihotomică, odată ce, într-un singur rând, DEX-ul o explică
în cheia „înţelege cum vrei”; mai bine zis, alege ce-ţi place: „cosmopolitism 1. participarea
la bucuriile şi durerile întregii omeniri; 2. lipsă de iubire de
patrie”. Ei bine, fără emfază vorbind, eu sunt cel care-şi iubeşte patria,
participând la bucuriile şi durerile întregii omeniri, adică – ale satului
global. Sunt cel care, de cele mai multe ori, când călătoreşte, cel mai bine se
simte tocmai în… călătorie.
–
Care este diferenţa între receptarea scriitorului de blog şi cea a scriitorului
pe hârtie? Deşi este clar care este, cum o percepi tu, care eşti un blogger
activ, consecvent? Satisfacţia este aceeaşi?
– Parcă ar mai persista impresia că blogul nu ar
însemna ceva (chiar) serios, cu atât mai mult – temeinic. Poate şi din
considerentul că sunt rare cazurile scriitorilor de blog, care plasează în
spaţiul virtual nu orice le vine în minte, ci lucruri serioase, de literatură, exegetică,
eseistică, poate şi de filozofie. Sunt puţine şi persoanele care ştiu că unii
dintre cei mai… serioşi oameni ai planetei, matematicieni de un prestigiu
indiscutabil ca personalităţi unice, îşi au bloguri în care îşi publică
uluitoarele, uneori, descoperiri. Cel mai jos-pălăria!
exemplu îl oferă matematicianul japonez Mochizuki care, în august 2012, a postat pe blog 4
articole ştiinţifice despre noile sale descoperiri în teoria numerelor, care
până astăzi, chiar dacă rămân oarecum într-un con de umbră pentru cei mulţi, întreţin
spiritul polemic sau colocvial-ştiinţific. La rândul lor, alţi doi
matematicieni celebri, tot pe bloguri personale, opinează despre teoriile
colegului lor japonez. Este vorba de Jordan
Ellenberg care, referitor la textele lui Mochizuki, concluzionează:
„Privindu-le, te simţi un om care citeşte un articol scris în viitor sau pe o
altă planetă”, celălalt bloger „activ” fiind renumitul fizicianul Peter Woit,
care reflectă la rezultatele descoperii încă… „secrete”, codificate ale
japonezului. Însuşi Mochiuzuki spune că, pentru a-i pătrunde în corpusul de
texte pe care l-a elaborat, un matematician profesionist ar trebui să studieze
circa 1500-2000 de pagini, iar profesorul Ivan Fesenko de la Universitatea din
Nottingem, cunoscând precedentele lucrări ale japonezului, susţine că, pentru a
înţelege teoria lui Mochiuzuki, un bun specialist ar avea nevoie de 250-500 de
ore.
De ce dau aceste exemple? Pentru ca, implicit, să
spun că eu sunt dintre cei care iau un blog în serios, contează pe eficienţa
lui, pe modul de a înmulţi şi de a propaga ideile printre cei interesaţi de
ele, în societate, în lume (dacă nu cumva scriu un cuvânt prea mare). Şi pentru
a le sugera, delicat, unor colegi la care ţin, adică buni şi foarte buni, că nu
este bine că nu au şi ei bloguri, că din acest motiv pierd ceva ei, creaţia
lor.
Deja au fost elaborate mai multe studii despre cum
influenţează internetul situaţia cărţii în format clasic, dar, legat de
aceasta, şi despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în
procesul literar contemporan. Deci, problema nu poate fi abordată fără a se
ţine cont de realităţile aproape… ireale ale virtualităţii digitale, ale modificărilor radicale în structura entropiei
universale. Încă acum nu prea mulţi ani, comunicarea dintre cititor şi scriitor
se făcea în cel mai „tradiţional” mod: cartea de hârtie, revistele, ziarele. În
timpurile noastre, însă,
performanţele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un impresionant
număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu
autorii de literatură. În această ipostază, cititorul îşi modifică statutul,
situaţia, ca şi cum ieşind din anonimat şi singurătate. Apoi, stimulaţi de noua
virtu-realitate, anumiţi cititori
încearcă ei înşişi să treacă de la rolul de lector la cel de autor, scriindu-şi
propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată lege.
E adevărat
că lectura internautică are şi minusul ei, uneori fiind una mai puţin
concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut
e mai puţin competent, ci doar că e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile.
Dacă e să ne
reamintim de tehnicile tipografice, de construcţiile de caligrame sau de poezia
vizuală ale avangardiştilor de acum o sută de ani, putem lega de ele, implicit
şi imprevizibil, textele din internet care, într-o anumită măsură, se contopesc
parcă într-un adevărat potop de litere şi simboluri şterse, din care e greu să
înţelegi ce ţine de rezultatul eforturilor intelectuale-creatoare ale omului şi
ce-i revine, ca merit, maşinii. De aici şi ideea că cyber-(lite)ratura ar
atesta scăderea nivelului profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata
vecinătate a amatorismului.
Însă, de pe
alt versant, se ivesc unele raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile
nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini
şi nelinişti pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura
contemporană a supravieţuit, deconstrucţia (moartea) personalităţii autorului
fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur şi
simplu face ca selecţia să fie mai severă tocmai din cauza că numărul
participanţilor la procesul literar a crescut considerabil. Iar cei mai
optimişti sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul
literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicaţiile apărute
eminamente, ca proces, în reţeaua internautică nu ar fi decât unele
facultative, autorii (serioşi…) preferând acestora plasarea în spaţiu virtual a
operelor lor care, iniţial, au fost editate (pe hârtie).
Pe de altă
parte, scriitorii (puri…) internautici caută posibilitatea să-şi publice pe
hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii,
nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/ trambulina spre cărţile de
hârtie.
Prin urmare, internetul e şi el un mediu
de existenţă a cărţii, a literaturii.
Nu trebuie să deplângem destinul cărţii de hârtie că, chipurile, va dispărea,
parţial sau total, ci să-i oferim şansa să cunoască o viaţă deplină şi în acest,
alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină
o audio-carte, care înlesneşte lectura,
dar mai ales recitirile marilor opere. (O spun din proprie experienţă.) Şi cine
poate exclude faptul că internetul ca formă de editare şi lectură a cărţii nu
se va… clasiciza, nu se va… academiza şi el (de altfel, ca şi avangarda, zisă
istorică, nu?), devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice)
serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura,
filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se
prorocea/ cobea destul de naiv şi neinspirat.
Hyperion
Nr.
4-6, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu