sâmbătă, 29 august 2015

COLUMNA LUI TRAIAN, DACII ŞI POEŢII, ROMÂNI ŞI RUŞI


Columna şi biserica, precum în catrenul lui Mandelştam
Prin cine ştie ce asociaţii tainice, în preajma Columnei lui Traian îmi amintii de nişte versuri ale colegului Nicolae Coande din recenta lui carte „Persona”, pe care le reţinusem dintr-un poem amplu. Revenind la locul de cazare, le regăsii într-un fişier cu note de pe stick:
De ce întruna dau fuga în trecut la pagina lipsă
e o lume mai bună acolo un astru protector
e locul durerii pe care ai vrea în braţe să-l strângi?
E locul ştiu unde se adună sângele?
Nu mă pot întoarce cu spatele în lumină
dar eu am trecut – sunt mort dacă privesc
în urmă…
Pot presupune cu toată certitudinea că prietenului Nicolae Coande nu Columna i-ar fi inspirat aceste meditaţii dramatice. Însă intuiţia, asociaţia, subconştientul meu le-a proiectat pe spirala cu basoreliefurile luptelor dintre daci şi romani, găsindu-le potrivite pentru filiere de sensuri misterioase, poate, iar constatarea „eu am trecut – sunt mort dacă privesc/ în urmă” se leagă, parcă, şi de momentul polemic, ce revine din vreme în vreme: e cazul să ne mândrim că naţiunea noastră a provenit din şi din sângele, plămada cotropitorilor, care au fost romanii lui Traian? E o mândrie că de la Râm ne tragem, de la cel care ne-a decimat strămoşii sau?... De cum s-a căutat şi s-a găsit răspunsul (poate că nu unul deplin), predomină partea pozitivă, a mândriei… Poate fi un semn de înţelepciune, nu?
Când stai cu ochii pe Columna lui Traian, e bine dacă îţi aminteşti şi de acest catren al lui Mandelştam:
Unde judele roman judeca un străin popor,
Stă bazilica, şi – radios, ca-n primordiu, primul,–
Cum cândva Adam, stratificând ţesutul nervilor,
Rotundul boltit îşi joacă muşchii, uşorul tumul.


O fi fost mai multe locuri în care erau judecaţi dacii captivi, văzuţi, de altfel, şi pe Columna lui Marc Aureliu…

Columna lui Marc Aureliu inspirată de Columna lui Traian


Despre străbunii noştri a scris un minunat sonet şi poetul rus Vasili Komarovski (1878-1914), pe care l-am tradus mai demult. Se numeşte „Toga virilis” (Toga maturităţii):
Răsună-n pieţe-un singur nume – „Dacii!”
Chiar Cezar e supremul. Aruncate
Coroanele-s. Din goarne-i zic zvonacii.
Arama-n luciu. Javre gudurate.

Şi văd aievea: legiuni crispate
Merg afundate în nisip, noroaie;
Ard focuri mici pe malurile-nalte,
Noi trecem vadu-n amurgirea laie.

Dar adăstăm. Până aţâţă zbirii
Dominiţian, spre a stropşi creştinii,
Iar revoltaţi de firea lui haină.

Nemânuind nicicând stilet sau lance,
Simţeam şi eu în braţ porniri opace,
Şi inima doar mă mustra, străină.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu