miercuri, 16 septembrie 2015

POETUL DINTR-O GENERAŢIE DE PRUNCI CĂRUNŢI: LIVIU DAMIAN



Partea a II-a

(prima parte o puteţi citi aici:     http://leo-butnaru.blogspot.md/2015/07/poetul-dintr-o-generatie-de-prunci.html#more)

Liviu Damian a fost printre autorii care era de înţeles că trăiesc, tensionat, o strădanie de afirmare întru recunoaşterea creaţiei lor drept importantă şi chiar indiscutabil una de vârf, implicându-se, relativ discret (ceea ce este egal – nu? – cu relativ indiscret), în competiţia ierarhică ce devenea, în anumite momente, destul de dură, cu revendicări reciproce între actanţi, cu ruperi – pe o vreme – de amiciţii. Aceasta reiese şi din notele mele de jurnal din 1974 (8 august), când Liviu Damian îmi spunea: „Am întâlnit doi cititori-duşmani. Unul îl iubea la nebunie pe V., altul – pe mine. Nu se puteau împăca. Eu însă nu încurajez idolatrizarea”. (Numai că Damian nu e, totuşi, deloc străin de ceea ce... contestă... Am auzit că se cam ciondănesc înde ei, cu V.)”.
Posibil, succesul de public al unor confraţi l-au făcut pe Liviu Damian să se orienteze spre o retorică pe care şi-o dorea discretă, totuşi, strunită, dusă în surdină, alteori însă – vibrată din toate coardele deodată, nuanţată programatic. L-aş mai defini şi ca pe un promotor al tradiţionalismului luminat, înnobilat de estetizare în atingere sau chiar conlucrare cu modernitatea. Dacă Gheorghe Vodă şi Ion Vatamanu, colegii săi de generaţie şi de debut (primii doi îşi publică prima carte în 1962, Damian în anul următor), sunt, chiar de la începuturi, de partea reînnoirii „moderate” a poeziei ce se scria între Prut şi Nistru (e drept, mai târziu au tins spre formulele retorice de un civism accentuat, pe care Vatamanu, spre exemplu, l-a urcat la tribună, l-a scos în stradă), Liviu Damian s-a arătat ceva mai circumspect faţă de verslibrism şi „densitatea” metaforică, faţă de stilistica prozodică transfrontalieră, să zic, în periplul ei dinspre Bucureşti spre Chişinău, în fine dinspre Vest spre Est, stilistică oarecum în răspăr cu autohtonismul lăcrimos, sentimental, în măsura în care acestea erau îngăduite de „eroica” ideologie a realismului socialist, dar mai cu seamă cea a partidului comunist (dar, de cele mai multe ori, efuziunile retorice ale versificaţiilor din acele vremuri erau unele jubilative, entuziaste, pe scurt – sovietice socialiste erau).
În tenta lor publicistică la zi, unele versuri din anii ’80 ale lui Liviu Damian lasă să se înţeleagă că ar fi fost programate conştient în elaborare şi ideaţie, vorbind despre pericolele ecologice, atomice etc. La timpul respectiv, au avut o audienţă, priză la cititor/ ascultător poemele despre învăţătorii de la sate, cele despre intoxicarea bietelor sătence cu otrăvurile frunzei de tutun pe care îl creşteau la colhoz, cele despre apa Răutului elogiat cândva de Cantemir, însă ajuns în nemila agriculturii socialiste care îl exploata nemilos, până la anihilare („Răutule, râu cu ape sure./ Răutule, faţa mi-am muiat/ în ruşinea ta ca-ntr-o pădure/ cu frunzişul ras şi spulberat. // (…) Te-am cântat şi nu te-am apărat./ Răutule, râu cutremurat…”); sau alte texte, şi ele de un retorism uşor extravertit, cu sensurile „date în vileag” direct, ceea ce amintea de Ioan Alexandru din perioada sa post-juneţe şi de Adrian Păunescu-tribunul, cenaclistul protagonist la „Flacăra”. Erau versuri care treceau drept curajoase, însă de un curaj temperat, calculat, pentru că Liviu Damian ştia să dozeze, unii dintre colegi spunând că ar avea „minte de neamţ”. Eu unul nu ştiu cu ce s-ar deosebi mintea unui poet neamţ de mintea unui poet român, de aceea nici nu cred că al nostru ar trebui sau n-ar trebui să fie ca al lor.
Însă, pe de altă parte, programatele gesturi de captatio benevolentiae le-a jucat festa mai multor poeţi buni, inclusiv lui Liviu Damian şi Ion Vatamanu, acesta din urmă renunţând – cu speranţa de a reveni – la stilistica unei prozodii moderne care îi mergea, care îl prindea (sau: îl prinsese cândva!). Se aluneca în retorică, în rime sonore, cuvintele urcând din inimă şi coborând din creier în timpanele celor din stradă care nu aveau chef să citească poezie, literatură în general, ci doreau doar să asculte ce spun scriitorii; să le-o spună cât mai pe înţeles de oameni nu prea daţi cu cartea, cu subtilitatea artistică. 
Prin urmare, în creaţia poetică, dar şi în publicistica lui Liviu Damian, ideaţia ţine, dominant, de importanţa problemelor vieţii la zi în conţinutul lor esenţial, dezvăluite cu o anumită diplomaţie, să zic, care să nu aţâţe prea mult suspiciunile cerberilor de la cenzura social-ideologică ce trebuia să aibă mare grijă să se creadă că în URSS în genere nu există probleme, în afară de confruntarea cu sistemul capitalist în iremediabilă putrefacţie.

*
La nici 40 de ani împliniţi (în 1973), într-un interviu, Damian îi spunea colegului Saka: „Noi, Serafime, suntem o generaţie de prunci cărunţi. Adică prematur îmbătrâniţi… Cine vrea să ne ştie, să ne cunoască, să accepte pentru început acest paradox. Dacă la 10 ani, în lipsa taţilor topiţi în bătălie, am dus plugul de coarne, nici la 50 de ani nu ne vom  putea considera profesionişti…”
Mie însă, în tinereţe, pe când eram colegi de cabinet redacţional, Liviu Damian mi se părea aproape de a întruchipa un profesionist adevărat, dedicat integral literaturii: preocupat de poezie, eseu, traduceri, lecturi temeinice, în comportamentul său remarcându-se o efervescenţă, o pasiune, un entuziasm pentru scris, în general, şi pentru cel artistic, în special. Însă nu a fost să dureze, poetul văzându-se nevoit să plătească şi el tribut angajamentului social. Şi aici iar găsesc potrivită o trist ilustraţie-extras din jurnalul personal, din 8 februarie 1986: „Cel mai apăsător lucru, până la sfârşeală, e să vezi pe coridoarele uniunii (scriitorilor) marea risipă de timp; risipesc cu toţii, fără minim folos, şi nici tu nu poţi să rămâi completamente osebit. Joc, până la demenţă, de table, triluri logoreice între fumuri de ţigară, reluări de probleme răs-uzate, răs-banalizate, dar, e drept, – nerezolvate. Şi cine ştie dacă vor fi cândva rezolvate problemele ce ţin de condiţiile, dar şi de ambiţiile scriitorilor. Văzându-i pe A. C.,V. T. sau P. B., te îngrozeşti, prevăzându-ţi şi semicentenarul tău şters, fără culoare şi energie.
Pălăria comună de sub care atâtea frunţi înguste vor să se arate proeminente, eminente, ale unor personalităţi… La US, picanteriile viclene ale lui A. B., de asemenea – cele ale lui G. V., dar, e drept, şi unele sclipiri de înţelepciune ale acestuia, sporovăielile intelectualo-etnografice ale lui I. G., poezele «scremute» întru echilibru şi vorbă bine aşezată ale lui I. V., I. N. – statuie a trândăviei şi indiferenţei, gravitatea spânzurând peste hăurile ridicolului a lui X., ţanţoşismul sarcastic al lui A. B., împăunarea bolnăvicioasă a lui I. G., autoritarismul lins până i se vede urzeala din rafie a lui P. B., cretinismul crispat al lui M., etc. – ce galerie de inşi pentru cam uitatul gen al pamfletului! Şi încă atâţi alţii care umblă pe coridoare, stau în cabinete, dar care, de fapt, nu există… Experienţe în vid cu pana care, neîntâlnind rezistenţa aerului, cade şi ea ca o piatră!...”
Astăzi, la peste un sfert de secol, la recitirea acestei file de jurnal, îmi dau seama că nu e deloc întâmplător că din ea lipsesc iniţialele relativ criptate ale prenumelui-numelui Liviu Damian care, însă, din păcate, trebuia să colaboreze cu atare specimene risipitoare de toate. Pentru că, asta e, poetul avea familie, copii de crescut şi nu se putea fără un serviciu. A fost angajat secretar la USM şi chiar dacă se părea că e printre scriitori, nu totdeauna putea să rămână şi în literatura propriu-zisă, deoarece acea moară ideologizată, supravegheată, dirijată cu obstinaţie de diverse organe, de multe ori era completamente în afara artei scrisului, la rându-i măcinată ea însăşi de rutină şi de indicaţii realist socialiste. Iar secretarii, toţi, de la unul la trei, consultanţii şi alţi angajaţi-funcţionari trebuiau să fie „exemplu de urmat” şi la adunările de partid, închise sau deschise, şi la cele generale, şi la diverse dezbateri impuse de secţia ideologie şi propagandă a CC-ului, şi la… Astfel că şi Liviu Damian, care vorbea convingător despre Eminescu sau Creangă, nu putea să tacă (nu era lăsat, la urma urmelor) când se punea în discuţie „genialele capodopere” ale lui Leonid Ilici Brejnev „Pământul mic” sau  „Desţelenirea”; nu putea să rămână neutru, neangajat, când, de sus, venise indicaţia ca Brejnev să fie primit în Uniunea… Scriitorilor (!) din URSS şi toate organizaţiile de condeieri din republicile unionale trebuiau să salute cu entuziasm propunerea, să-l elogieze pe primul secretar al PCUS care, de fapt, nu avea nimic cu literatura, dar căruia trebuia să i se înmâneze carnetul de scriitor nr. 1! Uneori, primul secretar, Pavel Boţu, se mai eschiva de la manifestări propagandistice destul de hazlii, chiar dacă, se întâmplau, să fie legate şi de „pierderi grele”, astfel că ceremoniile funerare „prin corespondenţă” la moartea primilor secretari ai partidului, Andropov sau Cernenko, trebuia să le deschidă şi să le modereze Liviu Stepanovici (cel al lui Brejnev a intrat – nu se putea altfel – în atribuţiile lui Pavel Petrovici). Bineînţeles, în atare situaţii, scriitorii de talia lui Liviu Damian păreau… nelalocul lor, dar – ce să-i faci? Cum să nu te implici?... Eu unul consider că cei zece ani de funcţionar la USM au fost pentru Liviu Damian cronofagi, mult mai puţin productivi decât s-ar fi putut într-o situaţie de normalitate şi libertate socială, profesională… Astfel de angajări şi, implicit (volens-nolens!), angajamente în serviciul… – da, în serviciul etc. – le era pe potrivă unor Arhip Cibotaru sau Vera Malev, Ala Korkina sau Ştefan Harbuz, însă nicidecum scriitorilor cu adevărat dotaţi, ca Liviu Damian sau Aureliu Busuioc, acesta nu o singură dată regretând… autoironic timpul fituit în funcţia-i de secretar la USM. Cică, nici barem cu salariul nu se alegea, cam lăsându-l lună de lună la bufetul şi barul instituţiei breslei. Dar, spuneam, Liviu Damian avea familie, copii de crescut şi trebuia să se supună implacabilului imperativ că Uniunea Scriitorilor cere jertfă – arta scriitorilor, secretarilor, angajaţilor ei (a celor dotaţi, bineînţeles, nu a caracudei birocratice veleitare – caracuda era destulă în cele 5 etaje şi în subsolul cu bar ale casei în cauză!).
Nu încape îndoială că întârzierea relativ îndelungată în statele administraţiei Uniunii Scriitorilor l-a privat pe Liviu Damian de şansa de a-şi da plinul măsurii literare într-un ritm mai firesc, încurajat de libertatea creatorului profesionist; i-a „amestecat” personalitatea într-un melanj colectivist, instituţionalizat, ba chiar etatizat, în care convieţuiau atât de „armonios” ceva vocaţie cu totala lipsă de aşa ceva, ceva valoare în „strânsă legătură” cu strânsurile de texte semnate de funcţionarii gen (şi masculin, şi feminin) Alla K., Arhip C., Vera M., Şt. H., Gheorghe M., Gheorghe C., chiar Pavel B. Era ceva toxic în acea atmosferă supravegheată cu atâta vigilenţă făţişă până la obrăznicie de partid şi deloc tainic de flăcăii „din preajma Planetariului”, unul dintre ei fiind chiar mai marele pe USM, curatorul instituţiei, intrând, k.g.b-istul de el, fără jenă, la secretarul organizaţiei – a celei propriu-zise a scriitorilor, şi la secretarul de partid, şi la cel de comsomol, şi pe la redactorii-şefi ai publicaţiilor subordonate respectivei instituţii. Acolo era încurajată suspiciunea şi delaţiunea, pâra între colegi, fuga la CC cu noutăţi „periculoase” orânduirii sovietice socialiste.
De unde şi dihotomia destinului şi creaţiei lui Liviu Damian. Amplitudinea trasată nefiresc, parcă, de la poetul sentimentului românesc (se înţelegea din memorabilul său poem Sunt verb) – la autorul pierdut în verbozitatea textului „kilometric” Dar mai întâi ce îl slăvea pe tatăl bolşevismului. Se părea că tocmai fiul unui fost deţinut în Gulag, fiul unui mare nedreptăţit să evite astfel de… – de ce?... Însă paradoxul… dramatic continuă, poetul frunzei de tutun ce otrăveşte satul care o cultivă dând şi sutele de versuri din Un spic în inimă despre „tractoristul înflăcărat” Gribov; de la pledoariile lui cetăţeneşti întru ocrotirea neamului şi pământului  – la greu calificata-i înfăţişare la secţia de propagandă a CC al partidului comunist, pentru a-şi arăta dezacordul cu unele spuse ale lui Gheorghe Vodă la seara de 50 de ani ai lui Petru Cărare. De la omul bine dispus, uneori vesel, cu un râset răsunător, pe care, peste scurt timp, îl puteai vedea ofuscat mai mult de cele ce gândea, îşi imagina, decât ce s-ar fi întâmplat în realitate – gestul, cuvântul, oarecare, a vreunui coleg i se putea părea lui Liviu Damian sfidătoare, jignitoare.
În fine, de la omul ce părea sănătos-tun, puternic ca un taur, la suferindul care avea să se stingă, răpus în doar câteva luni de o boală necunoscută şi necruţătoare! Se spune că ar fi fost contaminat de un virus fatal în timpul călătoriei pe care o avusese în Yemen, dar nu e sigur… Astăzi, unii presupun că ar fi putut fi la mijloc şi malpraxisul… 
 Însă, am impresia, lui Liviu Damian, pica, necazurile născute de neînţelegere şi auto-fabulaţie de cele mai multe ori îi trecea relativ repede.
*
Ca om, poetul Liviu Damian avea o reputaţie, implicită, de dur sau, hai să ajustăm, – de cvasi-dur. Ceea ce cred eu venea din educaţia în familie, una exemplară pentru viaţa satului interbelic şi din perioada războiului. Părinţii săi, intelectuali de ţară, erau altfel organizaţi şi orientaţi în viaţa de familie decât săteanul simplu de dincolo de gardul casei domnului învăţător din Strâmba. Iar Liviu-copilul a însuşit ceva din felul de a fi al tatălui său, urmându-i modul de a fi şi acţiona chiar şi atunci când, din nenorocire, acesta fusese arestat de NKVD şi întemniţat în Gulag. În absenţa părintelui, Liviu, împreună cu sora sa, elaborau, afişau o revistă a familiei, unele din exemplarele căreia s-au păstrat şi care au fost prezente pentru prima oară în expoziţia dedicată semicentenarului din ziua naşterii poetului (1985), dată pe care, din păcate, nu a depăşit-o cu mult, stingându-se în iulie 1986.
Discursul poetului de valoare era însoţit şi de dorinţa (nu prea) ascunsă de a înainta pe scara ierarhică – şi ar fi meritat să înainteze. Destinul său purta stigmatul fiului de „duşman al poporului”… Tatăl nu-i fusese pur şi simplu deportat – pentru ce ar fi fost deportat un învăţător de ţară care nu avea bogăţii, care nu avusese zilieri? Satrapii comunismului îl întemniţaseră pentru motive politice.
În astfel de dualitate existenţială era, cum spunea undeva Mircea Radu Iacoban, mai degrabă „vorba despre o relaţie specială cu instituţia compromisului, căreia mai toţi îi acordăm, cu indulgenţă ajungând până la laşitate, funcţia de justificare a gesturilor care ne incomodează amintirile”.
Dar, incontestabil, lui Liviu Damian nu i s-a putut contesta curajul, atât cât l-a avut şi a fost remarcat la timpul său. Însă nu într-atât, pentru ca să se poată face mituri pe această temă, cum se întâmplă într-un crochiu al ziaristei T. Gorincioi: „Mai aflăm de la fiul său că (…) participă cu un serial de materiale la «Europa Liberă». Dar, în scurt timp, este luat în vizor de autorităţi”.
(Iniţial, am citit aceste informaţii pe site-ul http://www.capitala.md/index.php?option=com_content&view=article&id=1605:liviu-damian- 75-de-ani-de-la-natere&catid=14:cultura&Itemid=15 – care însă, în timp, a fost dezactivat; actualmente, ele se află la adresa valabilă: http://ru.scribd.com/doc/109340430/Liviu-Damian#scribd.)
Să fim serioşi! Aşa ceva nu s-a întâmplat, nu a pus pe jar autorităţile! Pentru că, dacă Liviu Damian ar fi cutezat să trimită nu un serial (!) de materiale, ci măcar un textuleţ oricât de nevinovat la respectivul post de radio, chiar a doua zi la USM ar fi fost convocată adunarea închisă de partid, apoi cea deschisă, tot de partid, care l-ar fi exclus din rândul membrilor PCUS, ceea ce ducea automat la eliberarea din postul de secretar al organizaţiei scriitoriceşti, după care i s-ar fi suspendat dreptul la semnătură, ar fi fost hărţuit de securitate etc.! Iar T. G. are o vârstă care i-ar fi permis să afle „pe viu” de acel iminent scandal care nu putea să nu se întâmple „după călătoria în Patria interzisă”, zice corespondenta că ar fi zis fiul poetului, călătorie ce avu loc, din câte ştiu, în anul 1983 (în decembrie, când s-a stins Nichita Stănescu) – scandal care, în realitate (şi… irealitate!), nu a avut loc din simplul motiv că niciun scriitor din RSS Moldovenească nu a apărut, cu vreun mesaj, la radio „Europa liberă”… De s-ar fi întâmplat contrariul, o atare incredibilă faptă de curaj ar fi fost invocată la nesfârşit la fel de fel de mitinguri şi manifestaţii, ar fi fost trecută în primele fraze ale analelor luptei de rezistenţă a intelectualilor prutonistreni contra bolşevismului. Prin urmare (şi aceasta ar fi o lecţie a istoriei), să nu fabulăm, să nu mitologizăm nici chiar atunci când, mă rog, s-ar mai putea închide ochii la niţică exagerare, însă nicidecum în cazuri absolut lipsite de temei.
Însă odată provocat, cazul se cere explicat şi mai pe larg, şi pe mai înţeles, şi în mai concordanţă cu obiectivitatea istorică. Să pornim de la premisa că, din păcate, la Chişinău, dar şi în mai toate capitalele fostelor republici sovietice unionale, cu excepţia Moscovei, lipseau „dotările” şi condiţiile necesare unor contacte ale eventualilor disidenţi, opozanţi faţă de regim, cu Occidentul. Spre deosebire de metropola sovietică, în aceste capitale naţionale nu erau acreditate ambasade, consulate; de regulă, în Chişinău sau Riga, Kiev sau Frunze (capitala RSS Khirghize), Tallin sau Erevan etc. le era interzis accesul corespondenţilor de peste hotare, teatrelor din occident etc.
De obicei, disidenţii ruşi se făceau cunoscuţi prin funcţionari, reprezentanţi ai unor instituţii străine, care îi şi popularizau în Occident, unde întru susţinerea lor luau atitudine şefi de state, agenţii de presă, organizaţii de apărare a dreptului omului. (Cum s-a întâmplat cu academicianul Andrei Saharov, ca să ne amintim de un celebru exemplu.) Prin unii diplomaţi, oameni de presă sau editori, peste hotarele URSS puteau trece anumite scrieri contestatare, care înfierau regimul bolşevic totalitar, cum s-a întâmplat cu unele romane ale lui Aleksandr Soljeniţîn, iar mai înainte – cu „Doctor Jivago” al lui Boris Pasternak.
Pe când în capitatele republicilor unionale nu se putea face niciun… pas contestatar, pentru ca următorul pas de acelaşi gen să nu fie anticipat, curmat de organele represive. Iar poşta sovietică totdeauna a fost supravegheată cu deosebită ferocitate ciclopică de KGB, care citea tot ce era expediat peste hotare. În aceste sub-capitale periferice nu erau posibile, ca la Moscova, „samizdat”-ul (autoeditatul) sau „tamizdat”-ul” (dincoloeditatul; adică texte ale autorilor din URSS publicate în Occident). Astfel că unele (rare) spirite relativ curajoase, talentate, dar şi cât de cât în răspăr cu puterea republicană, plecau la Moscova, unde se manifestau ca nişte cvasidisidenţi, care, de fapt, nu erau în disensiune cu „întreaga” putere sovietică, ci doar cu partea ei cea mai restrictivă, mai laşă, mai perversă – chiar din republicile din care plecau (cum au fost, să ne amintim, cazurile lui Ion Druţă din RSS Moldovenească, şi Cinghiz Aitmatov din RSS Khirghiză). Iar disidenţii „plini” puteau fi doar din metropola sovietică. Astfel că existau ca şi cum două specii de curaj şi disidenţă – unele de „calibru unional” şi altele de „calibru local”, republican. Acestea din urmă se manifestau oarecum de la... distanţă, de la Moscova, şi criticau spaţiile din care plecaseră benevol sau se văzură nevoite să plece; mai bine zis, criticau puterea de acolo. De fapt, şi primul gen de curaj, cel „unional”, general-antisovietic, se manifesta tot de la distanţă, însă de la una transfrontalieră, „de după dâmb” (из-за бугра), cum i se spunea versantului occidental al Europei, al lumii, aflat în contrare cu socialismul mereu… înfloritor (fără, parcă, să ajungă şi la roade; numai şi numai în floare).
Iar în astfel de ecuaţii cu disidenţi şi cvasidisidenţi, contestatari, pe faţă sau oarecum precauţi, ai regimului comunist totalitar Liviu Damian nu a fost implicat. Nu e un reproş, ci o simplă şi necesară constatare. Lămuritoare. Dar sigur, în fond, şi dânsul a acţionat în spiritul a ceea ce avea să se numească rezistenţa prin cultură.

*
Poetul inspirat, omul îngândurat, îndurerat, dar lucid, era conştient ce avea să urmeze, scriind bărbăteşte, precum îi stătea în fire: „Bună seara – zic – şi clipele mele./ Bună seara, somnule ce vii./ Bună seara, frunze, roiuri, stele/ care mă petreceţi în tării”. Poemul se intitulează „Întoarcerea fiului încărunţit” care, de fapt, se află în pragul marii, definitivei plecări… Textul a intrat în repertoriul bardului Tudor Gheorghe şi, probabil, acolo, din stele, Liviu Damian îl aude răsfirat pe undele tăriilor, oriunde în infinitul zămislitor de viaţă umană, de poezie, şi tot el, infinitul, – risipitor, pierzător de toate astea…
În poemele sale din prologul suferinţei, a „cumpenei care mă paşte”, sunt frecvente verbele trecerii, ale plecării, abandonului, pelerinajului fatal: „Vino, iubito, să te închini/ la dealul ce-n slăvi se petrece”; „Iubito, să păzim copiii/ de întunericul ce trece”; „Ne fuge lumina pe-obraz/ ca roua în pâine”; „Şi dacă pădurea se duce/ pe urmele frunzei de fum”; „Îmi fuge văzduhul din cale”; „Spre tot ce vine şi se trece/ peste cel bun şi cel nebun,/ se lasă o suflare rece”; „Suntem ca o carte frumoasă/ deschisă la ultima filă”; „ca să uit că mâine pleci în zori”; „aştept visător o plecare/ şi visele mele-s cărunte”; „Oare ce mai face luna peste munţi?/ Trece buimacă de radare…/Lacrimile de lună/ lunecă pe ape”; „Gliei îi tot jurăm credinţă/ dar satele le părăsim cu-ncetul./ Ruşinea fugii astea în fiinţă”; „Pelerin prin necunoscut”; „Steaua îşi căuta urma…/ Melcul îşi urma drumul”; „Gaura înghiţi stelele”; „Melcul porni din nou”; „Mi-a zis mama să revin”; „Firul tău prin ceruri astăzi trece,/ amintirea ta – pe lângă sat”; „şi nici vede graba/ brazilor care trec”; „Stă sora la post şi veghează./ Un tren se aude plecând” – şi astea doar dintr-o cărţulie de nici 30 de pagini, „Melcul şi steaua”, prima editată cu literă latină, în 1996, la zece ani de la plecarea lui Liviu Damian…
Şi dacă menţionam la începutul acestor pagini că Liviu Damian e un poet egograf, esenţele destinului său, modului său de a fi şi de a trece, implacabil, Dincolo, se află (şi) în aceste rânduri din poemul „Părinţii”, de asemenea interpretat de Tudor Gheorghe: „Mi-a dat tata minte trează,/ calcul rece ca un scut./ Mi-a dat mama dor tăcut,/ inimă ce sângerează. // Mi-a zis tata de lumină/ să-mi fie pocalul plin./ Mi-a zis mama să revin/ lângă ea, sub o colină”. Şi aşa a fost: poetul a revenit lângă mama sa, lângă părinţii săi, acolo, sub colina cimitirului din Strâmba, azi Corlăteni.

*
Îndemânarea, priceperea jurnalistic-redacţională, să zic aşa, i le-am remarcat şi cu ocazia unor deplasări comune cu dublu scop: întâlniri cu cititorii şi scrierea, în trei (era cu noi şi Andrei Burac), a unor pagini publicistice pentru „Tinerimea Moldovei”. De cum urcam în maşină, Damian prindea a schiţa planul periplului nostru, „văzând”, anticipat, rezultatul. În timpul unei astfel de călătorii, în raionul Râşcani, am trecut şi pe la casa părintească a lui Liviu Damian din Leadovenii de atunci, Corlătenii de azi. Poetul îşi lăsa în vacanţă, la bunic, copiii, pe Rodica şi pe Florin pe care – îmi mai amintesc – pe drum, în goana maşinii, îi tot sfătuiau să nu privească prin părţi, ci drept înainte, nu care cumva să le fie afectată corectitudinea vederii.
Din acea călătorie îmi mai amintesc de o vizită la fabrica de uleiuri eterice din Râşcani, de unde Liviu Damian a luat esenţe tămăduitoare pentru prietenul său leton în suferinţă, a poetului Imants Ziedonis (au scris împreună o care intitulată „Pâinea”), căruia i se prescrisese o aromoterapie.
Îmi mai amintesc că în casa părintească (să fi fost prin 1975, 1976) am remarcat două picturi în ulei de dimensiuni nu prea mari, semnate cu numele: Vrăbiescu. Era vacanţă, şcoala pustie, iar articolul lui Damina se intitulă „O bancă în ploaie”. (Pagina pe care am scris-o în urma călătoriei prin raionul Căuşeni se intitulase „Copilul şi floarea câmpului”.)
Iar la Chişinău, am fost câte o singură dată în două apartamente ale poetului, unul, cel din sectorul Botanica, altul – de pe strada Puşkin, în primul caz când Damian se afla într-o acută criză existenţială, familială (ne spunea, mie şi lui Iulian Filip,  că, noaptea, încuie uşa biroului în care dormea din teama să nu fie atacat; avea motive…), în al doilea caz, din păcate, când colegul se afla în preajma dezastrului existenţial, al definitivei sale plecări. La „Literatura şi arta”, îi publicasem o pagină de versuri, pe care le scrisese în spital şi care se intitula „Oile albe, oile negre”. Poetul ne-a rugat, pe mine şi pe Pavel Nică, secretarul de redacţie, să-i ducem săptămânalul seara, direct de la tipografie, ceea ce am şi făcut. Cu câtă voluptate privea Damian acea pagină! Îi rugase pe cei ai familiei să-i citească din versurile inserate acolo. Iar mezina Gabriela ne spuse pe de rost şi alte poeme ale tatălui.
Nu-mi pot aminti însă, dacă în acea seară s-au făcut auzite şi cutremurătoarele versuri bărbăteşti: „Bună seara – zic – şi clipele mele./ Bună seara, somnule ce vii./ Bună seara, frunze, roiuri, stele/ care mă petreceţi în tării”.
Bună seara, Liviu Damian!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu