1995: ULTIMELE FILE DE JURNAL

30.XI.1995. Ieri, îl vizităm, la atelier, pe maestrul Glebus Sainciuc. Sunt cu Vasile Spinei, fiica acestuia Lenuţa, şi Grigore, şoferul. Pentru „Caietele de cultură” pe care i le-am dedicat,  maestrul ne oferă câte o pictură de a sa. Eu, refuzând un carton (portretul unei copiliţe oacheşe), mai scotocesc ce scotocesc şi îl rog pe dl Sainciuc să-mi cedeze un studiu – cap de ţărancă – din 1953-1954. În fine, se decide. Însă portretul cere o mică intervenţie de restaurare. Numai că, în atelierul friguros, neîncălzit, pictorul nu are vopsele – le-a luat acasă, unde lucrează una, alta. De fapt, la zecile de ateliere de la Dimo nr. 6 nici nu se prezintă mai mut de trei-patru pictori…

Iau totuşi crochiul, pe care, azi, l-a adus la o condiţie bună Gh. Oprea, care mi l-a şi înrămat, dându-i şi un strat subţire de lac, să întărească vopseaua ce se cam coşcoveşte de pe pânză.

(În atelierul lui Sainciuc – trei portrete noi. „Le-am făcut împreună cu Lică, feciorul”, ne explică.)

Fireşte, nu se putea ca ieri să nu asistăm şi la un microspectacol de măşti: Ego, Laima Vaicule şi Jean Mânăscurtă care, bietul, după o hemoragie internă, se află la spital. Maestrul îi dedică prezentarea măştii întru o mai neamânată însănătoşire, astfel că nu doar bănăţenii au un atare obicei ca dansuri-dedicaţii.

Mirat de plasticitatea cu care Sainciuc îşi joacă măştile, mişcând voluptuos şoldurile cântăreţelor de estradă, V. Spinei mă întreabă câţi ani are maestrul. Cam 77… Şi îmi amintesc un caz de la Herculane. În restaurantul „Dacia”, bătrânul nostru pictor contura, în pix negru, chipul unui muşteriu. La un moment dat, muzica începe să cânte un tangou. Maestrul lasă totul baltă – personaj, filă, pix – sare tinereşte de la locul său şi o ia spre o oarecare doamnă destul de tinerea, pe care o invită la dansul amintirilor sale. Ce mai! – exotic şi emoţionant-nostalgic…

Noi, cei ieşiţi din ţâst(!)emul comunist, vorbim cam mult, dar ca şi pe vremurile acelui sistem scriem puţin şi de foarte puţine ori – bine. Îndobitocirea a trecut în lungă letargie anihilatoare de voinţă, plus dezorientarea şi laşitatea. Slab-şcolarizaţii noştri scriitori pe la institute pedagogice, actorii, muzicienii, pictorii nu vor să se dea la carte, la autoinstruire şi basta. Comunismul de ieri „îi accepta” şi aşa, adică în halul acesta de sfertodocţi bicisnic informaţi în ale culturii, în ale civilizaţiei, în ale lumii artistice. Nu ştiu dacă e bine să se spună: Dumnezeu cu ei. Prin pasivitatea şi lipsa lor de interes întru avansare spirituală mi se par că ei merg contra Creatorului…

Disperata imposibilitate, amarele ne-ocazii de a putea discuta literatură, artă, critică literară în acest mediu ignar şi apter, provincial-amestecat nu că mioritic, ci de-a dreptul brutal…-oios, berbecos, turmos şi strungos. De aici şi necurmata mea dorinţă şi râvnă de a dialoga cu colegii din Ţară, la modul jurnalistic, confesional cât mai variat sub aspect tematic bio-biblio-destin(al).

O intuiţie a lui Vasile sau Vitalie, pentru că unul din ei a scris în „Contrafort” următoarele (despre revista „Limba română”, 5/1995): „Remarcăm, cu această ocazie, că, se pare, orgoliul secret al lui Leo Butnaru este să «prindă» în plasa colocvialităţii sale neobosite pe toţi scriitorii cât de cât importanţi din România, ceea ce s-ar putea să-i reuşească, având, ca basarabean, o «punte de acces» privilegiată”.

2.XII.1995. Goethe: „Vezi cercul acesta de oameni minunaţi cu care ai acum relaţii agreabile, e ceea ce eu numesc Patria şi unde te întorci totdeauna cu plăcere”. (Ca moto posibil la orice volum de dialoguri, interviuri pe care le-am realizat.)

Bismark: „Popoarele ar fi înnebunite de spaimă, dacă ar afla cu cât de puţină înţelepciune sunt conduse”.

Ion D. Sârbu: „Poezia patriotică vine în ajutorul mediocrităţilor şi nulităţilor”.

9.XII.1995. Reluarea convorbirilor cu unii colaboratori ai revistei „Moldova” în eventualitatea că aş putea accepta postul de redactor-şef al acestei publicaţii. Situaţie extrem de delicată pentru mine, care ţin să-mi mai păstrez o verticalitate etică în probleme atât de principiale ca poziţia unităţii româneşti, în pofida tuturor bişniţarilor alde Var., , Mih., Cior. … Şi a celui mai bizar dintre ei, N. R.

Din „Lecţiile şi convorbirile despre estetică, psihologie şi credinţă religioasă” ale lui Ludwig Wittgenstein ceva ce ar viza (şi) gradul de sinceritate posibil(ă) sau doar admis(ă) într-un jurnal intim: „Am putea, de asemenea, spune: ura dintre oameni provine din faptul că ne izolăm unii de alţii. Deoarece nu vrem să privească celălalt înăuntrul nostru, căci ceea ce este acolo nu arată frumos.

Trebuie, bineînţeles, să ne ruşinăm de ceea ce este înăuntrul nostru, dar nu să ne fie ruşine de aceasta în faţa oamenilor. Nu poate exista mizerie mai mare decât aceea ce poate fi trăită de un singur om. Căci atunci când un om se simte pierdut, aceasta este mizeria cea mai mare”.

În genere, acest volumaş apărut în 1993 la „Humanitas” e destul de uşurel faţă de ceea ce ar pretinde că ar conţine – ca filosofie. Note de la nişte lecţii-convorbiri pe hol, unde cugetul abia prinde a se dezvălui, dibuind printre noţiuni destul de ordinare, nici pe departe rude cu preceptele filosofice.

10.XII.1995. Mi s-a defectat ceasornicul „antimagnetic”, încă la Herculane, şi l-am re-luat la purtat pe un altul, însă a tot trebuit reglat la capitolul plus-minus fracţiuni de secunde, secunde şi, deci, periodic, îl verificam după semnalele radio, şi tot ascultând bătăi de orologii, încât m-am ales cu o concluzie cam bizară: Bate ora exactă. Exactă, ca o egalitate de şanse pentru toţi oamenii. Inevitabila şansă de a muri…

11.XII.1995. De mai multe zile am tot încercat să telefonez la Negureni, însă primăria şi cârmuirea mă lasă cu timpanele umflate de u-u-iturile telefoanelor. Îmi ziceam că ar fi frig, dar nu se poate totuşi ca absolut nimeni să nu se întâmple prin hardughia aia de clădire etajată şi să nu ridice, din întâmplare, receptorul vreunui aparat de telefon chemător cu insistenţă. Nu, nu ridica nimeni vocea mea spre urechea dumisale. În fine, astăzi îmi zic să-i telefonez primarului acasă. Răzbat şi aud în receptor o voce de copil.

– Alo, tăticul e acasă? întreb eu.

– Nu, nu e acasă, mi se răspunde.

   – E la primărie?

– Nu.

– Casa familiei Perju?

–   Nu, aţi greşit, dar la primărie nu telefonaţi, că nu e nimeni acolo. Uşile sunt bătute în scânduri, căci lumea face grevă, îmi explică multe şi fir-a păr copilul interlocutor.

–   Dar tu al cui eşti?

–   Al lui Valeriu Antonovici.

–   Şi câţi ani ai?

–   Unsprezece.

–   Şi zici că satul e în grevă?

–   Da, tot satul.

Aşadar, nimerisem la Valeriu Bujniţă, şef la fermă. Peste o săptămână-două, el tot vine şi vinde carne la piaţa noastră din sectorul Ciocana.

Îi spun lui Ioan Mânăscurtă despre revoluţia din sat, de la acest pol al Europei, pentru că la celălalt se află Parisul şi Franţa.

– Păi da, Negurenii tăi au blocat drumul, şoseaua ce duce spre Soroca…

Presupun că negurenenii mei vor pământ. Să fie într-un ceas bun!

15.XII.1995. Ieri, la Biblioteca „Ghibu”, un parastas pentru părintele Cristea, cel care a dat românilor melodia „Limba noastră”. Câteva foste eleve ale celebrului dirijor, apoi actorul Eugen Ureche, Valentin Mândâcanu, părintele Petrache cu corul de la biserica Sf. Nicolae, Argentina Cupcea-Josu, alţii.

La un moment dat, maestrul Glebus Sainciuc face o confesiune foarte sentimentală, că m-ar considera ca pe un fiu al său! Păi, dacă ne cunoaştem cam de prin 1967…

Discuţii molcume, cu amintiri, precum e „obligatoriu” în societatea unor oameni trecuţi de 40 şi mult mai mult.

Însă la astfel de întâlniri, care se încheie cu un pahar de vorbă, poţi ajunge şi la deznădejde, văzând cum se tot dau pe faţă, unele după altele, trăncănitoare şi debitoare de banalităţi, multe spirite elementare de serie sau pur şi simplu specimene reziduale ale unei condiţii omeneşti, precum s-a întâmplat, în fine, şi la parastasul pentru părintele Cristea, unde s-a arătat un tovarăş Iaţenco sau cum, comme toujours, este nenorocitul Io. Vi. Te cuprinde o disperare a perspectivelor social-intelectuale ce se tot îndepărtează de Chişinău şi de cetăţenii săi. Îţi vine să chiui sălbatic de disperare; să chiui a pagubă!

Recitit „Cartea lui Iov”. Naraţiune de o intensitate semantică uluitoare, la care este imposibil, şi păcat, să nu revii iar şi iar, dacă eşti, totuşi, un cititor cu anumite calităţi. Ca să nu mai reamintim de o poetică inegalabilă, o poezie a interogaţiilor supreme: „Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinii?” (38-21, 22); „Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului?

Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu cârmaci Carului-Mare şi stelelor lui?” (38- 30, 31).

Un banc. Unul (despre propria persoană): „Păi eu deşteptăciunea am moştenit-o de la regretatul tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte”. Altul: „Se vede că aţi fost o familie cu mulţi copii…”

Jurnalul lui Julien Green, din are am citit circa 40 de pagini, e cel al naraţiunii simple, nepretenţioase, cam… bătrâncioase chiar şi când autorul avea în jur de 33 de ani. Eu însă prefer jurnalele oarecum mai pigmentate cu estetică, ale unei intimităţi elitare prin discernământ şi obsesii. Dar aceasta nu înseamnă că nu voi continua lectura jurnalului lui Green care, de altfel, îi plăcuse foarte mult lui Ion D. Sârbu: în jurnalul acestuia se întâlnesc câteva referinţe de înaltă apreciere a confesiunilor lui Green.