24.I. Statistica – ciclopul atoateveghetor – constată că, în timpul războiului
din Golful Piersic, în unele ţări se vindea mai puţină literatură de
divertisment şi mai multă poezie, romane clasice, opere istorice şi teatru.
Dacă primejdia,
incertitudinea, neliniştea, nesiguranţa întorc oamenii spre frumos şi serios,
spre valoare, spre arta adevărată, noi, pruto-nistrenii, ar trebui să fim
optimişti, deoarece, ca dramatism şi nesiguranţă, starea de spirit
socio-politică la zi, astăzi aproape că nu diferă de cea din timpul de
războiului din Golf în ţările implicate, atunci, în acea pacoste. Numai că, se
vede, mecanismele nu funcţionează pretutindeni la fel…
28.I. La începutul lunii, l-am petrecut la cimitir pe Paia (Pavel) Cristov/
Cristea. Tot într-o iarnă frumoasă ca aceasta, cu întreaga „Tinerimea Moldovei”,
am mers la barul US. Agapă de înaltă temperatură tinerească, amicală,
colegială. Dacă vreţi, profesională. Am ieşit şi am prins a ne lua la trântă –
parcă aceasta nu e sport naţional? – pe zăpada proaspătă. Fără să vreau, am fost
prieteneşte-dur cu redactorul-şef, aşternându-l pământului, de i s-a julit
nasul şi şi-a pierdut ceasul. A doua zi, Sofiica-secretara îl machia pe nas pe
Paia, om bun, prieten şi coleg adevărat, generos, dar şi ghinionist. Să-l ierte
Domnul…
De câţiva ani, de când avem
în casă superba patrupedă felină cu blăniţă albă, dar şi surdă, conform
canoanelor biologice ale rasei sale, – pisica Mieunica, deşteaptă şi ştrengară
foc, mă chinuieşte gândul să fac o mărturisire despre un fapt reprobabil, al
unei ticăloşii de copil care mă urmăreşte de foarte mulţi ani: în apa
Ghiolului, la vreo 200 de metri în faţa casei noastre, am înecat o pisică ce
lichida puişori şi bobocei de orătănii. Adică, mai curând îi ucidea, lăsându-i
la vedere, pentru că pe toţi nu avea cum să-i pape. Probabil, o făcea din
instinctul ei de vânător…
Sigur că nu-mi părăsea
subconştientul această blestemată întâmplare şi poate nu aş fi scos-o la lumină,
dacă nu-mi dădea curaj o mărturisire a lui Geo Bogza, într-un interviu din
almanahul „Arc” (nr. 3, 1993, p. 19), unde maestrul, la 85 de ani ai săi, zice:
„Cea mai mare ticăloşie din viaţa mea am făcut-o înainte de a împlini zece ani.
Atunci, împreună cu fratele meu mai mic Nicolae – viitorul Radu Tudoran – am
luat puii de rândunică dintr-u cuib şi i-am ucis, cu gândul să îi frigem şi să
îi mâncăm; din fericire asta nu s-a întâmplat. Atât ar mai fi lipsit, să-i simt
în stomac!
Îi văd întinşi pe pământ,
numai pielea şi oscioarele; la colţul ciocului aveau un caş galben, care le
dădea un aer dureros. De câte ori îmi aduc aminte acea întâmplare, mă
detest. Mă judec şi mă condamn fără
apel”.
Ce ar mai fi de adăugat?
Când mă gândesc la ce am făcut cu pisica, mi-e silă de mine, nu doar copilul de
atunci. Cu toate că în lumea sferto-sălbatică a satelor atare fapte nu erau
reprobabile, ci considerate obişnuite, eu nu găsesc în aceasta spuză de scuză…
Şi poate doar Mieunica, alintată în toate ale ei în casa noastră, să fie o
infimă recuperare a păcatului.
Cred că trec printr-o
perioadă relativ periculoasă, când un fel de popularitate cam exagerată, prin
frecventa mediatizare a persoanei mele, prinde a-mi – pardon – călări timpul şi
emoţiile, dar şi libertatea, pe care ar fi bine să le utilizezi pentru fapte de
altfel de fecunditate – de achiziţii entropice şi convertirea lor în dulcele blestem al scrisului. Deci, orarul
mass-media al subsemnatului sau – aici-semnatului e cam încărcat, ostentativ şi
poate trezi animozităţi. Astfel, Viorel Mihail, crezând că-mi face un bine, în
nr. 52 al „Săptămânii” îi sfătuieşete pe populişti să ia exemplu de la
L. B.
Mâine, la „Telematinal”,
apar în atelierul pictorului Vasile Mungiu. Sâmbăta ce vine – emisiunea Angelei
Aramă „Asterisc”, unde prezint „Caietele de cultură”. Iar peste alte patru
zile, din nou la „Telematinal”… Mult, foarte mult şi deranjant, chiar pentru
mine, nu pentru neprietenii mei. E drept că nu caut eu popularitatea. Probabil,
televiziunea mă solicită din motivul că am oarece dexteritate în discuţie şi,
mi-ar plăcea să cred, ceva idei la această dexteritate. Dar, oricum, trebuie să
mai reducem raţia de înfăţişare poporului… Basta!
4.II. Vineri, pe la ora 4 pm, mă pregăteam să merg la vernisajul expoziţiei unui
adolescent de 15 ani, fiul pictorului Ion Moraru, însă Ioan Mânăscurtă avu
inspiraţia să-mi telefoneze şi să mă întrebe, dacă n-aş dori să-i facem o
vizită dlui Turliuc la „Bancoop”. De ce nu? Tocmai aveam „proaspăt” apărut
numărul revistei „Moldova”, pe ultima copertă cu reclama acestei bănci. După
aproape 2 ani, dl Turliuc m-a recunoscut.
Stăm la taclale despre greutăţi şi animozităţi financiare. Apoi dl
Turliuc face gestul de graţie: ne invită într-un separeu, unde ne serveşte cu
un „Cabernet” din roada anului… 1965. Un vin de 36 de ani, poate că din cele mai
vechi pe care le-am băut. (Pe alte vremuri, un „Purcari” şi un „Cotnari” cu
stagiu. Primul, dintr-o sticlă… „igrasioasă”
– sedimentele, patina timpului, ce face bine vinului! – pare-se cu Liviu
Damian şi Andrei Burac direct în celebrele pivniţe de la Purcari. Cel de-al
doilea era din roada anului 1967.)
La despărţire, îndrăznesc
să-i mai solicit dlui director o favoare: să ne permită să reluăm reclama
băncii, deja în alb-negru (color costă f. mult!), în numărul din februarie.
Oricum, o mie de lei pentru revistă nu se ia de oriunde. Primesc acceptul şi,
deci, plec niţel-niţel înviorat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu