HARUL DE A TE CONTEMPORANEIZA,
DE A REZONA CU MODIFICĂRILE DE SENSIBILITATE CARE SE ÎNTÂMPLĂ MEREU ÎN LUME
– Dragă Leo Butnaru, chiar în ziua aceasta
de septembrie, când aştern întrebările pentru un dialog amânat de mine o vreme,
participi la Festivalul
de Literatură „Bucureşti-Chişinau-Orheiul Vechi”. Ai fost printre poeţii
selectaţi şi aplaudaţi la „Gala Poeziei Române Contemporane” la Alba Iulia , în urmă cu
puţin timp, după ce ai fost la
Bucureşi în calitate de nominalizat la Premiile Uniunii
Scriitorilor pe 2014, pentru masiva traducere din Osip Mandelştam. Eşti „aici”
si „acolo”, cu o energie pe care şi-o doresc mulţi, mereu generos, zâmbitor, fratern.
Nu duc mai departe portretul, fiindcă au făcut-o înainte-mi domnii Grigurcu şi
Ştefănescu, în rânduri memorabile. Coincid impresiile lor cu întâlnirea noastră
„pe sticla” TVR, în urmă cu vreo 20 de ani. Între timp, au apărut în cascadă cărţi
de poezie, eseuri, traduceri, interviuri, ai la ora aceasta o bibliografie care
ar pune pe gânduri un confrate atent la tot ce se întâmpla în jur. De unde vine
această putere de muncă în care împarţi cu sârg propriile tale roluri? Au fost
la început, poetul, poezia...?
– În iunie 1928, Nikos Kzantzakis îi scria fratelui
său: „... cu tensiunea care mă caracterizează mă grăbesc să epuizez micul
fulger al vieţii”. Să admitem că acesta e şi motoul la răspunsul care urmează.
În perioada debutului oarecât avansat, adică după
ce publicasem deja unele texte, încurajatoare prin însăşi faptul că îmi
fuseseră publicate, mintea înfierbântată îmi era plină cu titluri de cărţi şi
de ardoarea dorinţei de a le scrie cândva. Probabil, acea ardoare era un fel de
motricitate care mobilizează. Nu doar mă punea la muncă, ci mă şi învăţa cum să
o fac. O stare care devenea un modus
vivendi de „pe mine mie redă-mă” în libertatea dumnezeiască a scriitorului,
ca un continuum; un mod de alegere, de opţiune voluntară. Iar în volumul meu de
debut înclin să cred că se aflau in nuce
cărţile-mi ce aveau să urmeze, în care pasiunea pentru avangardă, pentru
viziunile ei nu ţine de subsidiar, de subtext doar, ci de arsenalul activ al
scrisului.
Nu o dată
unii colegi amintesc că, în stânga Prutului, eu aş fi cel mai fecund, cel mai
modern sau cel mai clasic (ca spirit) etc. Dacă o fi aşa, probabil e din
motivul că am priceput limpede ce trebuie să facă un scriitor, cum să facă şi
să înţeleagă ce-i stă în puteri, ce are în dotare şi să nu trândăvească.
Nu este exclus să fiu asemeni celui care a înţeles
şi faptul că el trebuie să devină propriul său... vechil! Care are grijă – mare
şi principială – să nu cedeze „perfidelor, iresponsabilelor” stăruinţe ale
cotidianului de a-l scoate de la locul de muncă, din lectură, studiu. Pentru că
nu sunt a bune cedările scriitorului în faţa ispitelor cotidianului, în faţa
stăruinţelor lui... (Uite un caz evident de delimitare între stăruinţă şi
străduinţă: stăruinţele cuiva întru a te pierde şi străduinţele tale de a te
forma, întrupa, consolida.) De cum ieşi
mai des din casă decât strictul necesar, este imposibil să nu dai şi „să-ţi
dăruieşti” timpul zădărniciilor.
Dar la început, precum zici, dragă Lucia Negoiţă,
a fost poezia. Nu ştiu dacă e adevărat că poezia e superioară logicii, iar
unirea lor e filosofie, după cum afirma cam pe la începutul sec. XIX John
Stuart Mill, însă ea îţi oferă, prin sugestie, alte linii ideatice de urmat, de
dezvoltat, mai ales dacă, într-o anume măsură, te simţi şi tu legat atât de
poezie, cât şi de filosofie. Acelaşi John Stuart Mill îi recomanda lui Tennyson
să devină... filosof, deoarece în creaţia sa lirică poetul nu poate evita
completamente prezenţa meditaţiei teoretico-filosofice şi, aşadar, trebuie să
aibă grijă ca „teoria lui despre viaţă şi despre lume să nu fie o himeră a
creierului său, ci rezultatul temeinic al unei gândiri solide şi mature; el
trebuie să cultive, cu toată devoţiunea, atât filosofia, cât şi poezia”. În
virtutea unor simbioze personale, ce mi se întâmplă în travaliul poetic şi cel
eseistic, precum în seria de texte intitulată „Cosmograme”, spre exemplu,
bineînţeles că împărtăşesc o astfel de opinie, poate că nu în mod atât de
tranşant, dar, în principiu, – da, este necesară nuntirea lui Orpheus cu Sophia
(alias – Înţelepciunea).
– Despre locul naşterii aş vrea să
vorbeşti în continuare: Negureni, Teleneşti, Orhei. Aceasta e zona geografică,
pe care o identific pe hartă, dar ce îmi spui tu care a-i trecut prin
„mica istorie” şi prin „marea istorie”? Şi ce duci mai
departe din istoria părinţilor tăi? Pentru mine, Basarabia se
încarcă de o emoţie copleşitoare.
– Reiterând banalitatea că nimic nu poate să
rămână neschimbat în trecerea timpului, în cazul Negurenilor pot constata că, pe
durata a şaizeci de ani, multe din cele care au fost odată acolo, la baştina
mea, – configuraţia satului, felul de a fi al locuitorilor, împrejurimile,
Răutul cu luncile sale etc. – nu au rămas fixate decât în romanul meu memorialistic
„Copil la ruşi”. Nu, nu o spun din orgoliu, însă acesta e un dar pe care
memoria unui om, a fiecăruia dintre noi, îl poate face unei comunităţi în
perpetuare de generaţii.
Iar istoria părinţilor mei e, completamente,
existenţial, emoţional şi a mea. Numele părinţilor mei, Anastasia şi Teodor,
rostuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor; numele celor
graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep
şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea
jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am şi eu pe lume, în Zodia lui
Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair, susţinuţi de aripile
clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie, când
Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor sau de gheaţa Răutului,
pe atunci râu încă important. Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei
(posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că nobleţea
necertificată a scriitorului ce aveam să devin este în afara tabieturilor ereditare
(sau e una arTistocratică), precizând că părinţii mei erau simplissimi
ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea şi colonizarea
ruso-sovietică.
Memoriei mamei, plecată de tânără spre pulberea
stelelor, i-am dedicat cartea mea de debut. Tatăl se regăseşte şi el în multe
cărţi ale mele, dar şi în poemul „Hypatia”, dedicat memoriei bunicului meu
Ipatie Butnaru. Şi toţi dimpreună, cu celălalt bunic, Chiril Munteanu, cu cele
două bunici, Magdalena şi Catinca, se regăsesc, ca la noi acasă, ca la noi în
sat, în romanul memorialistic „Copil la ruşi”, vibraţiile imnice ale căruia le
invocă destinele pe care le-a prelungit şi viaţa mea, şi scrisul meu, ca formă
a memoriei şi recunoştinţei.
– Are legătură formaţia ta umanistă cu
destinul tău literar? Ce rol a avut şansa în existenţa ta?
– O şansă ar fi că formaţia umanistă te învaţă şi
cum să ajungi un cititor bun, cum să-ţi câştigi controlul asupra practicilor
tale de lectură, beneficiind cât mai mult din urma lor ca viitor scriitor. O astfel
de formaţie este una generoasă, nu egocentrică, îndemnându-te spre deschideri
comparatist-interdisciplinare, spre istoria ideilor, mentalităţilor,
creativităţii etc. Formaţia umanistă e poate cea mai eficientă care duce de la
informare – la formare. De la informaţie – la formaţie.
Dacă nu spun vorbe mari, totuşi, cred că tocmai
formaţia umanistă m-a… întrupat în literatură şi a… întrupat literatura în
firea mea, în destinul meu. E o intercomunicare interior-exterior ca o infinitate
de forme de cunoaştere şi de izvodire a unor noi imbolduri ego-epistemologice
în diversitatea existenţei şi filosofiei date omului. De aici, graţie
literaturii, am ajuns şi în sfere entropice foarte „diferite” de ea,
literatura. Chiar şi filosofia, muzica, artele plastice, chiar şi împătimirea
de computer, internet etc. le-am abordat şi graţie literaturii, cu „metodele”,
tactica şi strategia ei, cu plasticitatea stilului şi metaforei literaturii. La
rândul lor, spaţiile informaţional...-existenţiale spre care m-a îndemnat literatura
(ca modus vivendi spiritual, mental, socio-comportamental) mi-au sugerat multe
stări şi pricopsiri literare, teme, subiecte, metafore. Astfel că ceea ce
gândesc, scriu şi găsesc de cuviinţă să mărturisesc e ceva ce se întâmplă ca
stare literară de predestinaţie-creaţie, ca filosofie a existenţei mele în
corelaţie cu alţii, întru alţii, dinspre alţii. Atât cât îmi este dat a
semnifica ceva din ale existenţei umane, cosmice, şi aş însemna şi eu ceva, în
fantastica ei spaţio-temporalitate ca o fugă de valuri în permanentă ruinare şi
reîntrupare; în taina diferenţierii/ dispersării şi iarăşi-întrupării.
Alte
şanse?... Mai multe. Din care să amintesc doar câteva, legate şi ele de calea
spre literatură. Să zicem, existenţa în URSS a sistemului „subversiv” „Kniga
pocitoi” („Cartea prin poştă”), graţie căruia reuşeam să primesc de la librăria
„Drujba” din Moscova cărţi interzise la Chişinău – aici fusese lichidată secţia română de
la librăria „Meridiane”; doar secţia de carte românească, pe când celelalte
secţii... frăţeşti (bulgară, ungară, poloneză etc.) erau bine, mersi, deschise.
Dintre coletele (memorabile!) primite de la Moscova a fost şi cel cu setul (negru!) din cinci
mari poeţi europeni, în ediţie bilingvă: Quasimodo, Lorca, Ungaretti, Eluard,
Apollinaire, cărţile cărora – uimitor! – (mi) s-au păstrat până în prezent şi
la care, mai ales în juneţe, am tot apelat, slavă Domnului.
Începând cu 1967, când
devin student, cantitatea de eseistică şi critică literară pe care am citit-o
a fost copleşitoare. Deopotrivă cu poezia. Pe atunci, spuneam, apărea celebra
colecţie editorială „Luceafărul”, dar şi altele, de-a dreptul renumite: „Cele
mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. Spre exemplu (îţi aduci, desigur,
aminte) în „Poesis” au apărut, în acei ani, Ruben Dario [am la îndemână
volumele respective şi, cu titlu de exotism, îţi pot spune chiar şi cât costau
ele, în bani sovietici sau româneşti; aşadar, Dario (24 copeici), Georg Trakl
(22 cop.), Bertolt Brecht (24), Paul Celan (62), Arthur Rimbaud (33), Emily
Dickinson (14,50 lei româneşti), Eugenio Montale (8,50 lei), Alain Bosquet (53
cop.)...] Odată ce am dat şi preţurile de atunci, parcă am veni în contextul
afirmaţiei Juliei Kristeva conform căreia textul ca literatură – ca... produs,
ca marfă, nu? – se zămisleşte şi se deschide „sub constrângerea structurii
biologice şi sociale”. (Noi să încercăm a transfera biologicul mai spre materie
cenuşie, spre psihologie, sensibilitate, cuget, iar... constrângerea socială...
s-o ia naiba...)
Am avut şansa că, la Biblioteca Naţională20” , căreia îi datorez mult în autodidaxia mea
Pot spune că revista „Secolul 20”
a fost unul din marii mei magiştri.
Iar una din uriaşele şanse ale
destinelor noastre a fost dispariţia Uniunii Sovietice!
– Trecând şi eu ca diletant prin prefaţa
la antologia „Avangarda ucraineană” mai că îmi vine a crede că s-au spus încă
de la începutul secolului trecut multe adevăruri despre poezie, despre poeţi. Cu
ce este mai receptiv începutul acestui secol din noul mileniu în care trăim?
– Nu ştiu dacă timpurile în care trăim sunt mai
receptive, dar, fără îndoială, sunt altfel decât cele de până la ele. Altfel chiar
decât unele din proximitate, de acum două-trei decenii sau, poate, şi mai
puţin. Iar cei care au trăit atunci,
trecând cu… traiul şi în noul mileniu, printre alte calităţi care le
caracterizează persoana/ personalitatea trebuie să aibă şi harul de a se
actualiza, de a se contemporaneiza, de a rezona (rezonabil!) cu modificările de
sensibilitate care, ne place sau nu prea,
– ele se întâmplă mereu în lume. E o permanentă schimbare de particularităţi,
de altfel de nuanţări, de dislocări semantico-receptive.
Mi-am pus
această întrebare şi eu, în unele eseuri, ca dorinţă, devenită tendinţă lucidă,
de a încerca să înţeleg ce se întâmplă cu omul timpurilor noastre, ce se
întâmplă în lume, mai ales în spiritualitatea ei. Să mă dumeresc asupra stării
de fapt a contemporaneităţii noastre, în care se întrepătrund biologia cu
mitologia, tradiţia cu inovaţia, cultura cu kitschul, dar nu în formule de
accedere şi utilitate generală, ci prin exemple şi detalii concrete, culese din
propriul meu destin sau cele ale unor semeni. Astfel de texte sunt ale unor
introspecţii, ale privirii în sine a autorului, şi nu din motivul că eu m-aş considera
o persoană importantă pentru sine şi pentru alţii, ci pentru că găsesc potrivit
şi indicat să mă sprijin pe realităţi, care mi-au fost şi mi-au rămas accesibile.
Deja altfel se discută despre receptivitate şi
ceea ce o stimulează, dar o şi… reformulează, o contemporaneizează: în primul rând, se discută despre lectură (cât
şi cum se mai citeşte), carte (condiţia ei în epoca digitală). Cu ceva timp în
urmă, revista „Vatra” a publicat un număr cu genericul „Literatura
cibernetică”. Ei bine, „şahul semiologic”, ludicul ca element sine qua non al textului artistic, ne-ar
fi permis să derivăm de aici interogaţia dacă nu ar exista cumva şi literatura…
cuber-etnică.
Trec pe virtual şi galeriile de arte, monumentele,
şi ele formatoare şi re-formulatoare de receptivitate. Azi, omul are oricând la
dispoziţie web-ul cu entropia sa – potop-ştie-tot! Este numai şi numai de
lăudat hărnicia şi eficienţa lumii de a transfera ceea ce cunoaşte deja, ba, se
pare, – de a se transfera chiar pe sine însăşi; a se transfera din paginile
cărţilor, din comorile bibliotecilor în „abstracţiunea”, virtualitatea web.
Atunci când se tot trâmbiţează că deja nu se mai
citeşte cum se citea, ar trebui să se facă o concretizare de termeni: de ce nu
se mai citeşte în mod clasic? Pentru
că, sigur, în timpurile noastre se citeşte mult mai mult decât până la apariţia
internetului. Da, aşa e, cărţile apar în tiraje mici şi foarte mici, dar vedeţi
câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., există pe internet. Şi nu doar
există, ci chiar demonstrează, prin evidenţă, electronică şi ea, că sunt
accesate, adică – deschise şi – de ce nu am crede? – chiar citite.
Dacă, postând pe blogul personal sau pe pagina sa
FB un grupaj de poeme care are, să admitem, 100-200 de accesări, cu ce n-ar fi
aceasta o întâlnire a poetului cu cititorii? E o altfel de întâlnire decât una
tradiţională, însă reală în… virtualitate.
Realitatea confirmă că cititorul „migrează” masiv
spre textul afişat pe ecranul computerului sau spre cel care se aude din boxele
elegante ale acestuia (cărţile audio). Bibliotecile (şi ele modelatoare de
receptivitate) se reorganizează, în mare având şi componente digitale, mult mai
eficiente în deservirea cititorilor, aceştia, la rândul lor, vor fi alţii în
modul de a recepta operele de orice fel. Astea întâmplându-se în linia
constatării că, dacă secolul trecut a fost, după o expresie a lui Adrian
Marino, unul al abuzului hermeneutic, secolul în care am intrat se prefigurează
a fi unul al abuzului de comunicare. Posibil, în detrimentul lecturii… Dar nu
se ştie dacă şi în detrimentul receptării.
Însă cine poate exclude faptul că internetul ca
formă de editare şi lectură a cărţii nu se va… clasiciza, nu se va… academiza
şi el, devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice)
serioase, valabile, valoroase ale lumii?
– Despre colegii tăi de scris din
Basarabia aş vrea să vorbeşti. Ar fi vorba de o generaţie sau mai degrabă
despre un mod de a scrie poezie liber, fără îngrădiri ?
– Şi azi, pretutindeni în literatura română, continuă
alcătuirea listelor cu generaţii, cu făcători parte din ele. Multă lume se
doreşte pomenită în liste de orice fel, de valoare sau doar de prietenie,
simpatie, asta însemnând că este băgată în seamă. Rar scriitor român care se
simte confortabil cu el înşişi, care nu se teme de ceva în prezenţa propriei
sale persoane. Hai la meleu, în liste, în generaţii! Nu contează
originalitatea, unicitatea, ci sfânta listă, clasificările efemere, semnul că
nu eşti uitat, ci adus la grămadă, pentru că unde-i unu nu-i putere, unde-s
mulţi etc. Dar numai nu în artă, nu în literatură!
Deci, eu sunt printre cei care rămân la ideea că
se cam exagerează în „detectarea” apartenenţei unui grup sau altuia de creatori
la o „generaţie”. Sunt căutate şi, concomitent, inventate, nedeclarat, sau
poate neconştientizat, elemente canonice, asemănări de tot soiul, „contexte”,
repere, ideaţie, descendenţe comune, astfel împingându-se adânc în planuri
secunde ceea ce era şi ar trebui să fie considerat primordial pentru fiecare scriitor
în parte: originalitatea, personalitatea, tocmai ceea ce-l singularizează, îl
deosebeşte de alţi confraţi şi nu ceea ce-l înregimentează în monotoniile nu
atât ale comuniunii, cât ale comunului, în griul generaţionist. Ba chiar
trebuie să ţinem cont că ar exista o doză de adevăr atunci când se spune că
cineva e născut poet. Iar poeţii nu se nasc gemeni, nici chiar fraţi de la aceeaşi
părinţi (olimpieni, parnasieni…).
Prin urmare, dorinţele-tendinţele-obsesiile de
ordonare în clişeul unei sau altei generaţii sunt artificioase, tendenţioase,
pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive.
Spre exemplu, să remarcăm încă o dată cât de
diferite – ca stil, tematică, ideaţie, în fine – canon, – sunt personalităţile
care „fac” parte din „generaţia Nichita Stănescu”. Dacă nu am lua în calcul
vecinătatea sau chiar coincidenţa anilor de naştere, nu cred că ar cuteza
cineva să peroreze despre comuniunea generaţionistă a lui Marin Sorescu şi
Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Mircea Ciobanu, Gheorghe Tomozei şi Ana
Blandiana, Gheorghe Pituţ şi Ion Gheorghe, Ioan Alexandru (în special cel din
tinereţe) şi Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu şi Horia Zilieru etc., etc. Conform
scrisului fiecăruia dintre ei luat în parte, cum e bine şi indicat (dar se cam
uită, nu?) pentru poeţi, s-ar putea spune că dânşii aparţin de generaţii
diferite. Fiecare personalitate face parte din propria sa generaţie, cea a unui
singur poet.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în/ cu unele
„generaţii” din stânga Prutului. Spre exemplu, care sunt coordonatele canonice
definitorii pentru creaţia autorilor personalizaţi, atât de diferiţi, Vasile
Romanciuc şi Arcadie Suceveanu, Marcela Benea şi Eugen Cioclea, Leonida Lari şi
Leo Butnaru şi a celorlalţi şapte colegi care, în „chip generaţionist”, apăreau,
în 1989, în antologia, tradusă în limba rusă, „13 poeţi din Moldova”? Încât,
azi, nu e deloc întâmplător faptul că anumiţi exegeţi literari ne-au scos pe unii
din artificiosul ţarc-generaţie, subsemnatul şi Arcadie Suceveanu, să zicem,
fiind deja definiţi drept intergeneraţioniştit. Situaţia este asemănătoare şi
în contingentul venit după noi, în care elementele particularizatoare ale
poeţilor-corifei exclud asemănarea lor sub aspectul creaţiei, iar coincidenţele
biologice de deschidere a CV-urilor mie unuia nu mi se par relevante. Este
zadarnic să se caute similitudini, chiar şi general-canonice, între poezia/
poeziile autorilor pe care, în 1995, Eugen Lungu îi includea în volumul
„Portret de grup”. Ba chiar unii intergeneraţionişti, precum Arcadie Suceveanu
şi Eugen Cioclea, păreau „sustraşi” şi încadraţi forţat optzeciştilor,
„pomenindu-se” cot la cot cu mai tinerii lor confraţi, unii dintre care
„sfidează” poezia autentică. Pe de altă parte, nimic deosebit în această
„pomenire”, odată ce elementele postmoderniste ale contemporaneităţii noastre
„imediate” apăruseră mai înaintea unor autori din stânga Prutului şi aici nu
poate fi vorba de „monopolizarea” cu orice preţ a priorităţilor. Pur şi simplu,
în orice epocă poeţii-personalităţi s-au deosebit unii de ceilalţi, concomitent
dând suflul, „ozonul” poeziei în general, care, ca şi peisajele terestre sau
cereşti, este atât de diferită în componentele sale, situate şi la diverse
niveluri (ca înălţime sau profunzime). De unde şi formula conciliantă, de
apropiere, de solidaritate, să zicem, a mai multor autori din diverse
„generaţii”, ba chiar epoci: poeţi care nu aparţin unei grile biologice comune,
însă sunt uniţi de ceea ce vrea să spună noţiunea de: generaţie de creaţie. Cu
alte cuvinte, un poet-individualitate valoros e o personalitate
intergeneraţionistă integrată… în toate generaţiile de creaţie, de la Homer încoace. Iar autorii
care sunt uşor de identificat conform criteriilor generaţioniste elaborate
forţat, opintit, sunt mai puţin sau deloc originali, mai puţin sau deloc
interesanţi.
În fine, e de spus că, predestinat, un creator de
artă este un solitar, dar în acelaşi
timp un solidar, ca să folosim aici
un cvasiparadox. Sau poate chiar un paradox deplin.
– Când ai trecut Prutul? Ai simţit
mireasma florilor rămasă într-o metaforă a începutului de ani ’90?
– Pentru prima oară mi s-a permis să trec
Prutul la sfârşitul lunii august 1987. Chiar dacă eram în perestroika, băgătoarea de seamă la paşapoarte mi-a căşunat totuşi
ceva nervi... Eram împreună cu colegii şi prietenii Vasile Gârneţ, Vitalie
Ciobanu şi Teo Chiriac. Surprinşi şi derutaţi, am văzut aievea coşmarul
care se întâmpla, timp de două ore, la vama Ungheni. Partea tehnică a săltării
vagonului de pe şine, ca să i se pună roţi pentru ecartament european, ne-a
interesat mai puţin, deoarece am simţit sporita atenţie agresivă a vameşilor,
care parcă nici nu auziseră că în URSS e în plină desfăşurare perestroika,
dânşii manifestându-se pe vechi – cinic, obraznic, provocator.
Ne-am odihnit două săptămâni la Mamaia. Sigur
Apoi, revenind la Bucureşti , pe 4
septembrie, dintre congeneri i-am cunoscut pe Matei Vişniec şi Daniela Zeca, în
casa actorului şi poetului Arcadie Donose, unde mai venise şi celebrul regizor
Ion Popescu Gopo. Peste două săptămâni, aveam să aflu de la „Europa liberă” că
Vişniec rămăsese în Franţa. Iar eu doar visam, încă, să ajung pe acolo...
Până în 1989,
fusesem publicat cu un singur poem în revista „Convorbiri literare” şi cu alte
câteva texte în antologia „Constelaţia lirei”, apărută la Bucureşti.
Însă, cu
unsprezece ani mai înainte, la
Chişinău , i-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi Mircea Tomuş. Iar
pe 12 decembrie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre Bucureşti, la Chişinău se opriseră
Dumitru Radu Popescu, Anghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Ţin minte ca
astăzi, şi există martori – colegii prezenţi atunci şi acolo, că cineva dintre
noi le spuse confraţilor ce plecau în dreapta Prutului – mai mult, în glumă,
fireşte, – „Vă lansăm în revoluţie!”, fără a şti, bineînţeles, ce avea să se
întâmple la Timişoara
pe 16 decembrie. Astfel că, uneori, intuiţiile scriitorilor sunt remarcabile
seismografe ale istoriei...
Ah, da! Poate e
cazul să mai amintesc chiar de prima-prima mea întâlnire cu un scriitor român. Nu
a fost nimeni altul decât... Mihai Novicov! Unul dintre stâlpii realismului
socialist în literatura română, nu? Era pe la mijlocul lunii februarie a anului
1971, eu fiind încă student. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău , dar a fost prezent
şi la una din şedinţele cenaclului literar „Luceafărul” de pe lângă ziarul
„Tinerimea Moldovei”. Momentul l-am fixat şi în jurnalul meu, „Student pe
timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi
siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru
poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte
versuri...”
Mai ţin minte că
în acea seară Petru Zadnipru (autorul poemului imnic ce conţine şi celebrul
catren „Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă,/ La un colţ de
masă plâng/ La alt colţ de masă cântă”) ne-a vorbit despre o conversaţie a sa
cu Ana Blandiana, pe atunci populară şi în Basarabia.
– Care au fost scriitorii de aici cu care
ai simţit că ai afinităţi? S-au împăcat sentimentele cu valorile literare la
care aspirai atunci?
– Dat fiind că ţin jurnal încă din 1969,
prin ani, găsesc în el şi numeroase întâlniri pe care le-am avut cu scriitorii
din dreapta Prutului.
Indiscutabil, în apropierea de confraţii din Ţară,
apoi şi în integrarea mea în literatura panromânească am fost un norocos, poate
chiar un privilegiat. Încă din primii ani de deschidere a românilor către
români, 1990 şi 1991, am avut şansa să-i cunosc pe doi critici importanţi,
Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu. Domniile lor mi-au propus să-mi publice poeme în „România literară” şi
„Luceafărul”. Iar când „Luceafărul” îşi reia premiile, care un timp nu fuseseră
acordate, am fost unul din cei invitaţi să primesc onoranta distincţie pentru
anul 1992, alături de ilustrul coleg Cezar Baltag.
În 1993, la Iaşi , regretatul poet şi prieten Ioanid Romanescu
îmi editează volumul de poeme Iluzia
necesară, în prefaţa căruia mă îmbărbăta mult, scriind: „Leo Butnaru e
autorul unei poezii fără complexe (…) şi e foarte posibil ca sunetele originale
pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie”.
Cum s-ar spune, astfel mi s-a săvârşit al doilea
botez în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului
Literaturii Române
Apoi, ţinând cont că am editat şi cinci volume de
interviuri, pot spune că întâlnirile memorabile cu confraţii din Ţară au
fost nu doar numeroase, ci şi afectiv-generoase. S-o iau în ordine cronologică,
dând numele celor cu care am avut norocul să dialoghez: Andrei Pleşu, Marin Sorescu,
Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Fănuş
Neagu, Dmitrie Vatamaniuc, Mircea Tomuş, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica,
Laurenţiu Ulici, Sorin Alexandrescu, Ion Miloş, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana
Blandiana, Octavian Paler, Nicolae Breban, Mircea Sântimbreanu, Mircea Ciobanu,
Mircea Martin, Fănuş Neagu, Paul Goma, Matei Călinescu, Ioanid Romanescu, Eugen
Simion, Dorin Tudoran, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu,
Victor Ivanovici, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G. Ţeposu, Marius
Tupan, Eugen Uricaru, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, George Ţărnea, Constantin
Abăluţă, Petre Anghel, Florin Iaru, Carolina Ilica, Ioan Moldovan, Mircea
Petean, Cassian Maria Spiridon, Lucian Alexiu, Magda Cârneci, Barbu Cioculescu,
Gheorghe Crăciun, Ion Horea, Rodica Iulian, George Vulturescu, C. D. Zeletin… E de înţeles, dragă
Lucia Negoiţă, că aspiram să întâlnesc scriitori valoroşi. Cu mulţi din ei,
indiferent de vârstele pe care le-am avut, pe care le avem, am fost şi am rămas
prieteni. Celor plecaţi dintre noi le păstrez un ataşament confratern perpetuu,
îmi amintesc de ei cu admiraţie şi căldură sufletească, le recitesc cărţile.
Mă mai întrebi, dacă mi s-au împăcat
sentimentele cu valorile literare la care aspiram atunci. Ce să spun?... Sunt
un norocos că, alături de unii colegi amintiţi mai sus, mă regăsesc nu o
singură dată în antologii, pe pagini de reviste, în România sau în lume.
– Am citit unele grupaje din poemele tale şi
mi-am notat ca în liceu poeziile memorabile. Nu sunt puţine, dragă Leo Butnaru.
Cine are nevoie de poezie în lumea atât de grăbită şi de asaltată în faţa unor
schimbări abrupte a modului nostru de viaţă?
– Da, de la Hölderlin citire: „La ce
bun poeţii la vremuri sărace?”. Mai ales la vremuri sărace cu
duhul. Însă nu sunt sigur că acest început de mileniu ar fi chiar sărac cu duhul.
Pur şi simplu e altfel. E drept, el pare a continua o tradiţie, conform căreia,
pe timp ce trece, cultura, literatura par a fi considerate un moft. Eu unul
cred că le consideră astfel în primul rând nişte mofturoşi şi neputincioşi în a
fi cineva în ale culturii. Dar şi în a înţelege pur şi simplu ce e cultura, la
ce foloseşte ea. La ce? La înnobilarea specimenului, luat aparte, dar şi a
speciei umane în totalitate.
Poate fi adevărată şi supoziţia că a spune azi cititor subţire nu mai înseamnă ceea ce
însemna altă dată – cititor cultivat, rafinat etc., ci înseamnă trecerea pe
registrul cantitativului, adică: cititor puţin, tot mai puţin.
Motivele unei atare stări de lucru pot fi
multiple, inclusiv abundenţa textelor patologic de prozastice date drept
prozodie, adică poezie. Şi este stupefiantă ne-reacţia criticii literare la
potopul unor astfel de producţiuni care nu au nici în clin, nici în mâneca
mânii care scrie nimic cu poezia. Este uimitor ce tolerantă este aşa-zisa
exegetică a postmodernismului cu tot mai răspânditul minimalism, elementarism
ce doresc a fi recunoscute de artă adevărată.
Bineînţeles, la această pluri-temă s-ar putea
discuta/ argumenta la nesfârşit, eu însă ţin să iau firul subiectului din alt
punct. Să fim siguri că, de când a apărut pe lume muzica simfonică, mereu s-a
tot întrebat cineva (chiar multă lume!): „La ce bun şi asta, zisă muzică
simfonică?”. Chiar şi astăzi mulţi nu găsesc îndreptăţite subvenţiile de stat
pentru întreţinerea orchestrelor simfonice, mai mari sau mai restrânse, dintre
care cam 95 la sută nu aduc venit. Material. Însă câştigul e de altă natură.
Prin urmare, în pofida insistentelor şi răuvoitoarelor întrebări, muzica
simfonică există. Pentru că ea este ceea ce vreau să spun şi despre poezie: o
componentă sine qua non a existenţei spirituale, emoţionale a lumii. Fără de
poezie lumea a fost, este şi va fi de neconceput. Fără poezie lumea ar fi o
infirmă. O dezorientată în reacţiile sale. Ar fi confuză în reacţiile sale
către… sine, să zic. Cu alte cuvinte, ar fi dezorientaţi, confuzi oamenii în
comunicarea unuia cu altul, a unora cu alţii. Reacţiile, emoţiile lor ar fi
cam… re-sălbăticite. Re-primitivizate. Mai aproape de fosilele de hominid, de
Neadhertald. Niţel sau mai mult. Reapropiate.
Prin urmare, Homer şi Eminescu sunt necesari celor
care au nevoie de Beethoven şi Enescu, de Picasso şi Luchian, de Michelangelo
şi Brâncuşi…
Împreună cu muzica, pictura, sculptura, artele în
general, poezia contribuie la crearea unei identităţi, la împlinirea unei
comunităţi. Şi – de ce nu? – a unei civilizaţii. Ba chiar, în pofida oricăror
mutaţii în civilizaţia contemporană electronizată, în pofida întrebării de la
care am pornit aici, poezia/ poetul mai păstrează aureola unei taine, dar şi a
unui prestigiu spiritual, a unei distincţii necesare omului, creatorului, dar
şi comunităţii umane în totalitatea ei. Poezia ca funcţie, acţiune, prezenţă şi
capacitate de a se propaga din suflet în suflet, din conştiinţă în conştiinţă.
Poezia ca sentimente şi semnificaţii, în stare (prin menire şi mirare!) de a stimula
dialogul, reciprocitatea. Şi – de ce nu? – simpatia, atât de necesară în
această lume cam grăbită. Şi, într-o anumită măsură, adumbrită. Astea şi atâtea
altele, în spiritul a ceea ce Benedetto Croce numea „îmbogăţirea poeziei prin
îmbogăţirea conştiinţei umane” în fascinanta şi misterioasa alchimie a „perpetuei creşteri a spiritului
din el însuşi”. Pentru a ne aminti şi de sonorul, bine temperatul distih
autohton: „Creşterea limbii româneşti/ Şi-a
patriei cinstire”. Cinstirea patriei prin poezia libertăţii în reciprocitate imanentă, chiar obligatorie, cu
libertatea poeziei.
– După ce l-am pus pe Mandelştam şi chiar
pe Nadejda lui într-un loc privilegiat, aş vrea să îl aud pe traducătorul-poet
pledând pentru personajul-obsesie. Pentru cel pe care a încercat să îl
transpună în altă limbă...
– Poezia avangardismului rus, incluzându-se în
aşa-numitul veac de argint, a avut
protagonişti de geniu sau atinşi de geniu, printre care i-aş aminti pe Velimir
Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Seghei Esenin (imagismul), Anna Ahmatova,
Marina Ţvetaeva, Boris Pasternak, Osip Mandelştam… În „Panorama poeziei
avangardei ruse” am antologat peste 250 de autori, numele celor mai mulţi
dintre ei fiind interzise decenii la rând. Pentru că, odată cu generalizarea pandemiei
represive bolşevice, spre
mijlocul-sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, scriitorii modernismului
rus, şi nu numai, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind...
sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al
lui Esenin sau Maiakovski). Unii emigrează.
Alţii au fost lichidaţi de NKVD sau au murit în GULAG, printre aceştia
fiind şi Osip Mandelştam (1891-1938).
Odată cu dispariţia lor, în
modernitatea literară rusă se înstăpânea „golul istoric”, despre care vorbeşte,
implicit, un vers bacovian. Şi astăzi, cei care citesc sau recitesc poezia, proza şi eseistica celor
mai reprezentativi autori ai „destinelor frânte” rămân surprinşi de contemporaneitatea
lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, şi de valabilitatea lor
axiologică incontestabilă. Este creaţia care, parcă, nu a fost supusă patinei
(brumei!) timpului. Plus dinamismul ei ce acţionează ca impulsuri
generativ-primenitoare, care pot stimula artistul timpurilor noastre,
sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice şi stilistice pentru propria
operă. Sigur, şi graţie creaţiei lor post-avangardismul este sau devine partea
structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emiţătoare a
psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiştilor acestei
contemporaneităţi „imediate”, de la care, înainte, mai are deschise durate
(perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi
diferite de cele caracteristice nouă. Adică, sub aspectul corelării operei
celor mai valoroşi avangardişti cu
cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreaţia, cu alchimia
limbajului, cu filosofia, cu ştiinţa în general, trebuie menţionat că această
operă conţine elemente active şi
decantate (deja!) ce reprezintă
valori perene. Ca fenomenologie artistică, prin dinamica sa... non-stop
(!), prin faptul că, sub anumite aspecte, mai poate oferi exemple artelor
(şi... arterelor!) prezentului nostru, avangarda e înţeleasă şi acceptată drept
starea de spirit şi de creaţie a permanentelor transgresări de limite, fiind
mereu declanşatoare de sugestii întru inovaţie şi originalitate. Astea, şi
graţie operei lui Mandelştam. Şi a operei lui Hlebnikov, Maiakovski, Ahmatova,
Ţvetaeva, Bahterev, Habias, Veciorka-Tolstaia etc. ale căror cărţi le-am tradus
şi editat în româneşte. Iar Pasternak, Harms, Poplavski, pe care de asemenea
i-am românizat, îşi aşteaptă
editorii.
Astfel, dragă Lucia Negoiţă, pledoaria mea este pentru
marii protagonişti, marii poeţi pe care i-am şi invocat aici. Pentru că eu nu
ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a
traduce opera acestor şi altor poeţi căzuţi jertfă totalitarismului, dat fiind
că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, unii
dintre ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru
spirit, în lupta cu răul, întruchipat hidos de bolşevism/ comunism.
– Într-o pagină de jurnal mai veche,
mărturiseşti că vrei să ştii cât mai multe despre dresajul şoimilor de vânătoare.
Şi ce ai mai vrea să afli, dragă poete Leo Butnaru? Asta pentru finalul misterios
al acestui dialog târziu, dar... cât de devreme...
– Un
răspuns explicit, cât de cât rotunjit, ar fi ca şi imposibil: prea multe vrea
omul să afle! Asta mă face să recurg la un răspuns implicit, printr-un poem pe
care l-am scris în adâncile mele tinereţi:
Precum şi domniile voastre
îl ştiam doar pe Hamlet cel tânăr
veşnic tânăr
dar – mare surpriză! – îl întâlnesc pe
Hamlet îmbătrânit
mai bătrân şi mai neputincios chiar decât Lear
din Lumea Shakespeare.
„La ce te gândeşti?” îl întreb.
„A fi sau a nu fi?” îmi răspunde Hamlet cel Bătrân
precum veacuri în urmă
răspundea
întrebând
Hamlet cel Tânăr.
Bucureşti
– Chişinău
28-29.IX.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu