joi, 3 decembrie 2015

LUMEA CA PALIMSEST (Din revista "Metaliteratura")





LEO BUTNARU: LUMEA CA UN PALIMPSEST

                                                                        de Alexandru BURLACU

Alexandru Burlacu
1. În placheta de debut Aripă în lumină (1976) Leo Butnaru includea o poezie Peisaj în care descoperim, într-o formă concentrată, primele însemne ale artei lui poetice: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-te/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!”. Cadrul trebuie receptat cu ochiul minţii, arhitectonica lui relevată nu numai prin raporturi antitetice (tractor – mac, tractorist – eu poetic, văz – auz), dar şi prin fracturarea versului prin ingambament. Identificarea tractorului cu un mac enorm sunător, care afânează solul din jurul propriei sale tulpini, este o privelişte a confuziilor la limita percepţiilor vizuale. Plasticitatea peisagistică e pusă în antiteză cu interogaţia retorică prin care ni se comunică o atitudine paradoxală.
Modelul poetic prefigurat din start de Leo Butnaru este în contrast izbitor cu modelele preferate de şaptezecişti. El pariază, de la bun început, pe fragmentarism, pe prozaism, pe poezia de idei, pe un alt fel de poezie, lucru care l-a plasat într-un con de umbră nu numai din considerente ale inerţiei tradiţiei, ale culturii poetice, ale receptării. După ani şi ani de reticenţe şi rezerve nu numai din partea criticilor, dar şi a colegilor de breaslă, e apreciat pe merit, stimulat cu atenţii şi premii literare. Ciudat lucru, dar la 1995, când apărea celebrul Portret de grup, Eugen Lungu, care mărturiseşte că la selecţia grupului a încercat să „împace” două criterii – „primul, cel valoric, şi al doilea, cel al apartenenţei la paradigma optzecistă”, include Buldozerul lui Arcadie Suceveanu, trecând sub tăcere nu numai „tractorul”, dar şi autorul peisajului cu un „enorm mac sunător”.
Construcţia antitetică are la bază cele mai variate motive, poezia se alimentează din poezie, din cultura şi miturile universale, din banalitatea cotidianului. Invocarea unui motto din Frederico Garcia Lorca „Ai! Între albii muri hispanici/ negri tauri ai tristeţii!”, de exemplu, pretextează o tristeţe şi mai mare: „Lăsând toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna…// … dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele de maci”. (Motiv hispanic). Un asemenea mod de rezonanţă poetică nu e absent nici în poeziile fără trimiteri directe la sursele de inspiraţie. Dar poeziile lui Leo Butnaru nu pot fi considerate simple comentarii la subiectele flotante, mai mult sau mai puţin frecvente în circuitul literar. Universul liric, în pofida răsturnărilor, revizuirilor unor adevăruri general acceptate, constituie un scenariu de idei derivate din lecturi confruntate cu realitatea. Pentru început, lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de energii vitale, de semne şi cuvinte în perpetuă schimbare.
Dialectica energiilor creatoare are o evoluţie ciclică. Lumea schimbătoare se preschimbă odată cu cuvintele sau viceversa: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile./ Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine/ apoi must, vin/ iar vocabula frunzătoamna-şi converteşte valoarea în/ aur ieftin./ Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna/ şi extrem de rar primăvara/ când creşterea fructului aruncă petalele din/ cuib florii”. Nimic mai simplu şi frumos. Adevărata revelaţie se produce prin alambicări şi sugestii deloc „inocente” şi ambigui: „Vorba verii – iarba – iarna se numeşte ierbar./ Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie–/ sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri/ cu cântec”. (Cuvinte şi anotimpuri). Ambiguitatea în regimul precumpănitor aluziv al versurilor e modalitatea cea mai răspândită în „jocul” cu cenzura. Evidenţierea cu italice a cuvintelor mai e un argument că poezia e făcută mai mult pentru „ochi” decât pentru „ureche”.
2. După o tăcere de şapte ani apare Sâmbătă spre duminică (1983), urmată de Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991) care configurează atât viziunea sa specifică despre lume, cât şi unicitatea discursului liric. Volumele nu aduc ceva fundamental nou în scriitura poetului, dar lărgesc şi împrospătează reţeaua de idei, ansamblul ei imagistic. Câte un poem e minunat:

„Doar un fir de nisip încape
Între inimile noastre. Din el
Perlă ar putea să apară,
Dar şi pustiul cu el
Poate-începe…”
(Dragoste)

Giuvaere ca acesta se obţin prin alchimia verbului, aforismului, parabolei, paradoxului sau a unei expresii celebre, de regulă, răsturnate, revizuite, reinterpretate: „… Dar de unde lemn/ pe acele ţărmuri? În jur – nisipuri/ întreţesute cu orizontul/ sus – vulturul, cu zilele/ de-i încerca îndoiala că cerul nu e decât o temniţă care/ nu lasă acvila să/ coboare/ pe pământ.// Într-adevăr/ de unde lemn pe acele tărâmuri?…/ Din / săgeţi şi suliţe legară / pod peste impasibilul Rubicon şi/ trecându-l/ vrut-au să strige legendarul: Allea jacta est!! – dar/ şi-au dat seama că rămăseseră fără arme…// … Pe acelaşi pod/ închegat din/ săgeţi şi suliţe/ s-au întors în/ ne-legendă/ (şi a fost pace…)” (Podul).

Parafrazând, poetul lansează scenarii evenimenţiale care prin natura lor accidentală ar fi schimbat mersul istoriei, faţa lumii: „O dată în zece secole/ vulturul vine pe Muntele Diamant/ unde fusese încătuşat/ Dobânditorul Focului./ Acvila/ are ochi sângerii. Prin ei/ i se străvede memoria rapace ce păstrează/ imaginea forţei din care rupea.// O dată în zece secole vine / vulturul. De la privirea lui/ eterul se face sângeriu. Însă deja/ nu mai este acolo/ Dobânditorul Focului…/ În milenara aşteptare/ acvila îşi ascute clonţul, ghearele/ de piscurile diamantine./ După ce/ loviturile clonţului vor ruina până-n temelii Muntele/ se va şti că a mai trecut, colea, o clipită din/ viaţa Dăruitorului de Flăcări” (Dăruitorul de Flăcări).
„Vulturul” cu semnificaţii benefice sau malefice este una dintre imaginile obsedante care, alături de „aripa în lumină” sau „şerpii de casă”, ca să ne limităm la două ipostaze extreme ale condiţiei existenţiale în poezia lui Leo Butnaru, prefigurează prin reţelele imagistice un mit poetic personal identificat cu un destin de creaţie exemplar. Riscantă i-a fost la început calea aleasă în lumea poeziei, contrar modei de aici, a persistat în prozaizarea deliberată, în cerebralizarea ei, în revelarea noilor raporturi cu lumea: „… lapidară stare de fulger/ a sentimentului ajuns la nesemnificativă poate/ dar personală revelaţie:/ aerul îţi trebuie mai mult/ nu pentru a rosti / ci pentru a gândi cuvintele/ despre neo-arhaica juneţe a lumii/ şi despre tinereţea ta fugară ce se află în/ acelaşi raport precum/ cel din floarea soarelui şi/ soarele tuturor florilor” (Portretul artistului în tinereţe). Motivele poetice trec dintr-un volum în altul cu variaţiuni pe aceeaşi temă, nucleul semantic fiind anunţat în unul din poemele incluse în cărţile precedente. Uneori un poem iese din alt poem ca matrioştele ruseşti. Iluzia necesară a ieşit din Floarea de speranţă, sonet de factură shakespeariană:

„Mult timp speranţa de se ţine-n floare
E rău fireşte, întârzie roada
Râvnită-atât de mult. Necruţătoare
E floarea de speranţă, minunata.

E greu să ţii nădejdilor de grijă
De grădinar să le rămâi pe viaţă –
Răsare-n tinereţe şi nu amijă
Preaciudata floare de speranţă.

Şi-i rău, fireşte, dacă-i veşnic verde
Şi frunza de speranţă ca de laur
De nu se trece floarea de nădejde
Dând în fruct, iar frunza ei – în foi de laur…

…Dar să nu ne mai bocim de soartă…
Că eşti, e bine, floare disperată…”.
(Floare de speranţă)

Definiţia metaforică a „iluziei necesare” e un alt argument în favoarea largilor disponibilităţi de virtuos în ale poeziei clasice: „Nerăbdătoare şi fuga de grabă,/ dovadă de taină amară,/ căsuţa cu sclipăt de salbă –/ iluzia mea necesară.// Psalm biblic şi sens din tratate/ descântec şi scriere clară/ înţeleaptă naivitate –/ iluzia mea necesară.// Speranţă ajunsă credinţă/ cărbune şi floare de pară/ evadare din umilinţă –/ iluzia mea necesară. / Ruini şi înalt meterez/ abis şi amiază solară/ visare visând că visez –/ iluzia mea necesară.// Tăcere de fur sau alarmă/ ce-o dă un străjer de comoară / otravă şi leac ce întreamă –/ iluzia mea necesară.// Din verbul de azi şi de mâine/ din izbânda-i dulce-amară/ şi ţie ceva-ţi aparţine –/ iluzia mea necesară” (Iluzia necesară). Conştiinţa atitudinală, care ştie excelent să compună aforisme determinate de matricea lor originară în contact cu realitatea, este plasată faţă în faţă cu „marea trecere”:

„În lanul de grâu
în umbra stâncilor sau
peste curgerea apei – oriunde
vă este dat a vă scutura
roşii petale de maci
totuna
şi inima mea
amfora ei fierbinte
voi rânduri-rânduri o
umpleţi…”.
(Mică elegie)

Poetul apelează la imaginea grafică a poeziei, la repere şi sugestii livreşti, la „realeme” istorice, figuri literare care îi populează lumea, filozofi, pictori, compozitori, poeţi şi prozatori. Între cele două poluri opuse, reprezentate de cunoaştere şi mister, se defineşte tensiunea unei conştiinţe animate de setea de cunoaştere a misterelor lumii:

„Te opreşti
de popas
pe buza unei prăpăstii ce des-
parte
o culme cu brazi verzi
de
o alta – cu stejari ruginii
precum pe buza unui abis
între
ceea ce ştii şi
încă nu ştii despre
misterele lumii…”.
(Popas)

Zborul fanteziei, oricât de descătuşat ar fi, trebuie confruntat cu realitatea: „Fireşte – Poezia/ oricât de abstractă ar fi/ până la urmă reveni-va la/ realitate/ în zboru-i mai dezinvolt având a cunoaşte şo–/ cul vulturului/ din neatenţie nimerit sub/ cupola unei paraşute/ zbătându-se disperat prin/ păienjenişul parâmelor:/ pentru/ a se salva/ e nevoie să ţină cont de/ realitatea concretă” (Asta e realitatea). Copleşit de setea faustică a aspiraţiei de cunoaştere a frumuseţii, „reîntrupată precum/ acvila cea venită de dincolo de vreme şi/ şi dincolo de vreme plecând/ tainic tulburând infinitul şi/ umila, avida-mi de tine inimă/ de toate zilele / frumuseţe ce vei salva lumea, zice-se/ (dacă/ lumea te va salva pe tine, zic)…” (Tainic tulburând infinitul…).
Poetul preia legende, anecdote, „realeme” din istoria umanităţii. O figură frecvent invocată e cea a lui Socrate, prilej pentru meditaţie asupra esenţei umane: „… iar când l-au văzut/ că-şi priveşte atent chipul în/ oglinda cupei cu cucută/ l-au întrebat: „ce faci?”/ „Mă uit la un om”, le răspunde…” (Socrate); „După ce-şi pierdu auzul/ bietul Beethoven nu se mai temea/ de piane dezarmate/ ci/ de suflete dezacordate/ se temea” (După…).
Relaţiile antitetice stau la baza celor mai reuşite şi inspirate ziceri: „Lumină-a stelelor/ tu mii de ani/ faci către pământul lumii cale/ străbătând vecii de depărtare/ însă te opreşti neputincioasă/ pe pieptu-mi, şi/ şi nu reuşeşti, o, nu/ oricât ai vrea/ să-i străbaţi şi pulberea-i subţire/ spre-a-mi ajunge-n inimă – nici tu/ nu-mi vei cunoaşte dragostea…/ Şi trist/ cu sufletul înnegurat/ acum/ mă-ntreb: De ce-ai făcut atâta drum?” (Zicere de îndrăgostit).
Reluarea mitului este, de regulă, o deconstruire, o golire de încărcătura lui consfinţită prin tradiţie. Astfel, Sisif, în poezia lui Leo Butnaru, devine un învingător în faţa destinului proscris: „Logic chibzuind/ pietroiul tăbârcit de Sisif/ din zi în zi se face tot mai mic, mai nimic – în/ aburcarea şi rostogolirea sa/ el se macină/ se şlefuieşte de alte pietre/ devenind tot mai rotund/ şi mai puţin în greutate/ până va ajunge cât o pietricică de râu/ cât o pietricică lustruită de valurile mării/ cât o pietricică sărată pe care/ asemeni lui Demostene/ ne-oratorul, ci urlătorul Sisif o/ va pune sub limba-i peltică/ de atâta tăcere/ pentru a striga odată şi odată clar:/ Lume, lume!/ Am isprăvit” (Odată şi odată).
Regula generală e că poezia pe nimeni n-a făcut cu adevărat fericit, ci doar mai puţin nefericit, soarta e ca o Şeherezadă, mereu ameninţată de moarte:

„Nu pot a mă deprinde cu şerpii de casă
Chiar de aduc, se zice, noroc ocrotitor –
Zig-zagurile lor glisânde pe sub masă
Îmi leagă lanţ de glezne, îmi pun ştreang pe picior;

Şi nu pot crede de-a-i fi ocolit ispita
Să afle: ce-i acolo, spre umeri cât de cât?
Ca într-o zi ori noapte, când m-a trăda ursita
Să-mi urce-n vârtejiri de ştreanguri reci spre gât”.
                             (Şerpii de casă)

Destinul unui resemnat pentru care scrisul nu e decât o capcană a nebuniei „spre fapta zămislirilor de moarte” ţine foarte scurt: „…Cât ţine/ scurt/ pe marginea genunii/ iertarea – între – azi – şi – între – mâine/ sub steaua amăgirilor divine/ mai scriu / riscând fatal/ nebunii lumii”. (Sub steaua amăgirilor divine).
Ca şi ceilalţi colegi de breaslă este contaminat de boala lui Icar. Este în poezia lui o obsesie copleşitoare a zborului, a aripilor, a destinului de zburător proscris:

„..şi i-au găsit
În inimă
adânc
două aripi mari
împăturite…”.
(Aspiraţie şi operaţie)

Destinul artistului din toate timpurile se zbate între mizerie şi sărbătoare, mizeria existenţei materiale şi „sărbătoarea intelectului”: „Că artiştii au dus-o din prost în mai deplorabil/ e o axiomă genial de tristă./ Unul din ei/ chiar definise splendid mizeria: Am – zicea – o imensă experienţă a sărăciei/ după ce spusese ceea ce spusese Eminescu despre/ poezie şi sărăcie. Iar/ pianistul ăsta aproape de renume/ când interpretează, par exemple, „Sonata lunii”/ sub brumatele clape ale pianului striveşte/ ploşniţe şi gândaci de bucătărie/ cuibăriţi pretutindeni şi cu nemiluita/ în frigurosul bârlog comunal, – constaţi / şi / cu câteva clipe înainte de a izbucni în sudalme/ reuşeşte totuşi să-ţi dezamorsezi ura,/ pentru ca/ după alte câteva clipe/ de izbânda acestei mizere isprăvi intime/ mai să strigi, ne-intim: „Ura-a-a! Ura-a-a!” – tu/ necuceritor de nimic/ dar/ stăpânitor de sine/ şi compătimitor de ceilalţi care îţi seamănă în/ destin păgubos/ şi pentru care totdeauna sacrifici deznădăjduit/ partea ta de bucurie. Infimă/ dar necesară…” (Între mizerie şi sărbătoare).
E un rafinament în tot ce se poetizează. Luna, cântată de toţi poeţii lumii, apare în viziuni insolite: „Migdalată/ dolofană/ luna-i faţă genghis-hană/ pe care-o înnobilează/ stelele orientale/ mirosind a portocale/ şi jucând cristale-n lustră/ tainică şi zaratustră –/ bătături de cicatrice/ ce le-avu pe creier Nietszche”. (Bătăturile de cristal). Imaginea lunii e corporalizată, alteori, în funcţie de spaţiu, este identificată cu realiile lui. Remarcabil e poemul „Stampă cu lună în răsărit” (altân-obo – muntele sfânt): „De după conul de crater al/ vulcanului stins/ profilat pe orizontul de stepă/ răsare luna care/ mai întâi/ se vede asemeni unei/ felii de lămâie/ apoi – precum/ capacul de aramă al/ unui ceainic înnegrit la focul/ herghelegiilor nomazi” (Mongolia, iunie 1989). În alt poem, Stampă, o altă viziune: „Pe creasta unui nor – semiluna –/ focă de foc/ pe vârful aisbergului din/ tărâmurile unde/ exoticele/ aprinsele noastre dorinţi/ se întretaie cu/ recea realitate”.
Textul este încărcat de esenţe aforistice, expresii celebre, nume de referinţă din istoria civilizatorie, experienţa umanităţii: „Rafturi, rafturi … Pe unul din ele – PAIUL/ de care s-a înşfăcat cândva cineva/ salvându-se de la înec. (Posibil/ fost-a făptură de spumă a Afroditei.)/ Suspendată de candelabru – CRACA/ pe care un ins şi-a tăiat-o de sub călcâie. / (Putea fi Icar la/ începutul zborului său.)/ Pe alte rafturi – CUTIA PANDOREI/ SABIA LUI DAMOCLE / MANA CEREASCĂ/ MĂRUL LUI NEWTON/ FOARFECELE DALILEI/ CENUŞĂ DE PRESĂRAT PE CHELIE VINOVATĂ/ MĂCIUCA/ BLID ZBURĂTOR/ (În afară de CRACA – toate/ destinate capului) – suspendate/ montate/ legate/ clătinate deasupra vizitatorului –/ bietul om! – care/ ajunge ceea ce ajunge în dependenţă de/ ceea ce-l trăsneşte peste creştet”. (Muzeu deasupra capului). Poetul este inventiv în elaborarea deliberată a texistenţei omului în epoca postmodernă.
Locul comun este ironizat, bulversat, completat sau reinterpretat. „Leo Butnaru, observă Gheorghe Grigurcu, ilustrează în chip izbitor voinţa de emancipare a poeziei basarabene de sub tutela clişeelor tradiţionaliste. …Cultivat, mobil, dezinvolt, poetul pune accentul pe latura intelectuală a creaţiei, degajând posibilităţile sale meditate, combinatoria sa evaluată „la rece”, însă nu în direcţia unui livresc uscat, ci în sensul fanteziei şi al ironiei” (Ironie şi patetism, „România literară”, 2000, 26 ian. – 1 febr.). Modernizarea mitului se face într-o lume desacralizată: „Telescopul cu lentile tulburi ale inconştientului/ pare a contura o stare de detestare/ a ceea ce s-a crezut a fi/ marile amurguri zeieşti/ eroice sau/ pur şi simplu homeriene/ cu sirene ce se zbat ca peştele pe uscat/ urlând-implorând ajutor în loc să cânte/ dulce-dulce/ ademenitor-ademenitor/ şi/ vreun posibil Odiseu poate sta neimobilizat de catarg/ fără ceară în urechi – nimic nu-l mai ispiteşte/ nimic nu mai e „de te-ndeamnă, de te cheamă”/ şi el îşi zice: „tu rămâi la toate rece”/ şi / eforturi sau efecte speciale/ rămâne…”.
Într-o nouă lume forţa firească e substituită de lumea mecanizată în care naivul Orfeu „pentru a putea răzbate prin forfota atâtor inşi impasibili/ refugiaţi din uitatele epopei” ar trebui să poarte „o sirenă cu/ scăpărătoare lumină de semnalizare/ asemeni urgenţelor care/ prin menirea lor/ strunesc viermuiala străzilor/ ignorând interdicţiile semafoarelor…/ Ar trebui să porţi/ girofarul unei sirene cu lumină agitată/ clocotitoare/ scăpărătoare prin/ neeroicele astea amurguri profane…” (Odiseu, Orfeu, sirena mitică şi sirena mecanică).
Nimeni dintre basarabeni n-a cântat cu atâta plăcere viermuiala străzilor, lumea mecanică, tehnica pe şenile, îngerul de pe antenă, groapa leilor, veşnicia care a murit la sat, „ora naţională de lichidare a naivităţii” şi „poporul ajuns manufactură de aplauze”. Antipoezia lui Leo Butnaru combate „regula generală”, factura speciilor muzicale sau lirice (Elegie disco, Liedul rozei, Antiromanţă cu pasărea de fum, Canţonetă îndoliată, Rondopastel), erotica şi poezia profanată. Experimentările, uneori manierate, pe alocuri manieriste, etalează o conştiinţă a subminărilor şi revizuirilor tematice, a inovaţiilor de limbaj, a compromiterii sensibilităţii şi mentalităţii tradiţionaliste.
Câte o poezie cu exuberanţe de cuvinte, jurăminte şi porniri adolescentine e simpatică şi mişcătoare. Clipa junei tinereţi zboară iute ca un gând, se destramă şi se pierde ca o pasăre de fum. Turbulenţa generală a babiloniei florale, dominată de o patimă colectivă când orice floare-i infidelă, te luminează prin puritatea, vioiciunea sentimentului erotic, rafinamentul expresiei confesive: „Copiliţă-păuniţă/ adolescenţă dănsăreaţă/ discofilă zvăpăiată / cu cosiţe îngemănate/ (a mirare – încă netăiate!)/ tainic îmi aduc aminte/ de prima-mi dragoste fredonând/ şlagăre de Rita Pavone/ şi – uneori – de cele copilăreşti/ (aproape infantile) ale lui / Loretti; eu şi ea/ evadaţi de la şcoală spre a colinda aiurea/ prin babilonia florală / a bătrânei grădini părăsite, neîngrijite/ din prejma fostului conac,/ babilonie / albind festiv şi recapitulând, parcă/ lecţia de botanică ce prevestea/ polenizarea generală, când/ orice floare-i infidelă/ supusă unei patimi colective…/ Însă noi/ încă de pe când fuseserăm atraşi/ de întâia privire sfielnică/ de mutuală simpatie/ jurasem să fim şi să rămânem numai în doi./ Numai în braţele mele Ea, Unica/ avea să cunoască disperata acrobaţie a/ ştiucii prinse-n cârligul undiţei/ până la urmă, fără regrete/ lăsându-şi suspinul absorbit de/ clipa junei şi îndrăgostitei vieţi / cu logică nostalgie / că aiuritor de repede trece ce trece/ prin lume /şi prin lume aiurit de iute trece ce e / de trecut aiurea./ „Ah!” – exclama în încheiere –/ „a tinereţii pasăre de fum…”/ Şi avea, nu ştiu cum, dreptate/ precum ai şi tu/ adolescenţă dănsăreaţă/ discofilă zvăpăiată/ copiliţă-păuniţă, adică –/ pasăre de fum…”. (Antiromanţă cu pasăre de fum). Sentimentele şi pasiunile umane sunt efemere, pasărea de fum sugerând iluzia necesară, risipirea efemerului floral.
Poezia, de regulă, e o regie ingenioasă a cuvintelor, reprezentând şi la nivel grafic, zborul fanteziei, menit mai mult pentru a fi văzut decât pentru a fi auzit, cum e cazul cu poemele Cinetică, Şoimul de aur, Liedul rozei sau Umbra hulubului ce se întoarce la cuibpe care îl reproducem:

„…zmeu de indigo
umbra hulubului alunecă razant peste troscotul ogrăzii
pe lângă nările dulăului ce stă cu botul
pe labe
pe lângă ghearele pisicii tolănite la soare
pe lângă picioarele mele”
apoi
săltând în zig-
zag
escaladează treptele casei
şi – brusc vertical! – fulgeră
pe albul peretelui ca pe o pistă de ghips
până
dispare sub streaşină
contopindu-se cu
pasărea care i-a dat contur; dispare
brusc absorbită de
penetul hulubului re-
întors la
cuib.
Punct”.

Imaginea imaterialului parcă e prinsă cu încetinitorul, o modalitate la care se recurge frecvent: „Pornit-a ofensiva toamnei cu/ tradiţionala-i mobilizare de cocori/ aranjaţi precum/ vâslaşii în antice galere/ plutitoare spre vreo iluzorie Cartagină – urbe arată/ urbe uitată. / Fiece bătaie de aripă-vâslă/ e secvenţă de film dat cu încetinitorul…” (Suspin). Sistemul de referinţă al poeziei e centrat pe realităţile antice sau livreşti. Un poem are ca punct de pornire barbianul „ou dogmatic”: „Tărâm de taină fiind/ de sine însuşi uimit/ a lumii minune din / minunăţie apare// când martor şi moaşă-i sunt/ ochiul minţii şi ochiul/ inimii, ovoidal / veghind la sine-tipare// unde răsar gând şi simţ/ de maternă mirare/ care nici nu bănuia/ a fi de ele în stare”. (Ovoid). O altă imagine obsedantă e actualizarea destinului tragic al lui Socrate, prin recurgerea la nucleul narativ într-un sonet: „Potirul – plin, lichidul – vineţiu / Şi-o dimineaţă răsărind divină. / Pe suflet i se face arămiu/ Dar mintea… mintea i se însenină.// Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?/ E-o logică aice, e vreo lege? / De toate-a fost, dar n-a fost într-un fel;/ Un măscărici ce mască îşi alege.// Să le repete gând ce nu convine/ Ori să brodeze-n childuri, ocolit?/ …S-a zis cu limpezimile eline…// Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa”. (De Socrates).
Sentinţele (de regulă „cu barbă”) sunt revizuite, evenimente, legende, parabole, întoarse pe dos, nuanţate şi reinterpretate. Lumea imaginară se face distinsă prin nume emblematice, personaje şi eroi mitici (Homer, Socrate, Diogene, Hypatia, Omar Khayyam, Nazim Hikmet, Beethoven, Ioan-Gură-de Aur, Conachi, Dostoievski, Eminescu Aivazean, Jean-Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Nietzsche, Tagore, Mihail Bulgakov, Federico Garcia Lorca, Ion Barbu, George Bacovia, Lucian Blaga Hamlet, Martin Eden, Şeherezada, Odiseu, Orfeu). Acestea configurează harta spirituală şi intelectuală a lui Leo Butnaru, stimulându-i periplul în spaţiul sinelui, poezia devenind treptat narcisiacă, „o scriere de sine”, „o sărbătoare a intelectului”.
3. Scriitura din volumele următoare Iluzia necesară (1993), Identificare de adresă, (1999), Lamentaţia Semiramidei, Timişoara, 2000,Pe lângă ştreang, steag şi înger Iaşi, (2003) şi de mai încoace devine mai accentuat personalizată, în mare parte autoreferenţială. Conştiinţa de sine se divulgă în artele poetice „mereu duse la capăt post-modern”: „gândul nu este amantul fatal al poeziei”, „dimpreună cu sentimentul, fireşte/ ne ridică ochii minţii spre/ arhaicul, adică extrem(ist) de ne-post-modernistul/ pelerinaj al stelelor..”. (Prolog ars poetica). La vârsta clasicizării poetul îşi „teoretizează” experienţa scrisului „în stil etern-post-antic despre/ oralitatea libertină care, intrând direct din stradă/ îşi şterge tălpile de preşul dungat al/ primelor şase versuri..” (a se citi primele şase volume). Cu Iluzia necesară el „intră familiar-postmodernist în text/ încercând a seduce cititorul neexperimentat cu o sexy-cola/ permiţându-şi a debita şi/ uşoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept/ palimpsest pentru tabuul politicos al sexualităţii în/ surdină”. Cititorul sedus devine complicele autorului, devenind „şi el cineva”. La urma urmelor sau, mai bine zis, înainte de toate, poemul „trebuie obligatoriu citit, deoarece/ Marele Cititor nu se poate percepe la auz/ după ureche…”. (Odă marelui cititor).
În cea de a treisprezecea Eboşă de autobiografie descoperim mecanismul de producere a textului postmodernist:

„(…………………………………………………..)
mie multe lucruri mi se întâmplă cu
mare întârziere
iar alte lucruri – în genere nu mi se
întâmplă
precum nu mi s-a întâmplat
(spre exemplu)
primul rând al poemului acesta (…………….
………………………………………..) precum
nu este exclus să nu mi se întâmple
nici ultimul rând al poemului pe care
am încercat să vi-l propun
cât de cât împlinit (……………..
……………………………………………………….)”.

Poezia poeziei are adrese precise atât în mişcarea literelor din ţară, cât şi a celei din Chişinău. Atitudinile şi reflexiile polemice au mai multă siguranţă, dezinvoltură şi volubilitate: „ n-au existat câştiguri cunoscute mai multora/ pur şi simplu alte câştiguri nici nu s-au extras şi/ depărtata populaţie (din viitor)/ (ca seminţie intermediară în spaţiul evolutiv om–/ înger–/ metafora) aproape că nu era în răspăr cu nedumerirea si falsitatea// pieirea se arăta compatibilă cu generalizarea însingurării ca/ depersonalizare in masă/ iar la un moment dat (ce-i acelaşi lucru cu: la o eternitate dată…)/ de la intensitatea cugetării ca necesitate/ dar şi şansa imperioasă / din frunţi miji orbita ochiului al treilea/ ca şi cum superior (cel puţin din unghiul de apreciere a(l)/ plasamentului său), însă ivirea-i/ nu avu a spori cuprinsul cunoaşterii, ci doar/ abundenţa lacrimilor” (Inutilitatea ochiului al treilea).
Ironiile graţioase din Un vis luxos cu stihuitorul post-medieval (Conachi înamorat de frumoasa Aristiţă, în giubea, dansând „Lambada”) revin funest în poeme cu „slăbiciuni” lingvistice ca „Ceasul cu corb”: „Car, car!/ într-un copac de corn stă corbul izolat greşit gramatical/ între ghilimelele maro-închise de păstăi zornăitoare în vântul îngheţat.// Car, car!/ erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a / a ajuns aproape simbol graţie graseatei invenţii EdgarPoetice de tipul Marlboro (pardon: Nevermore!).// Niciodată! Nevermore!/ strigă dimpreună cu aripatul pirat pasiunile/ trecute în dragoste infimă, după care a rămas doar gol de/ inimă, gol în piept de robot şi roboată ajunşi a se preface/ că se poate trăi din teorie şi semiconductori gâdilaţi de/ curent (absent, din considerente politico-economice).// Car, car!/ calvar de suflete inexistente în EdgarPoetice jocuri de/ nenoroc ale amoroaselor giugiuleli înnobilate de fumul de/ Marlboro (pardon: de „Nevermore!”).// Car, car!/ strigă un ornic care, pentru anunţarea orelor imprecise,/ nu are cuc, ci corb”.
Acum ironic şi jucăuş, sentimental sau grav, Leo Butnaru meditează cu teze şi antiteze asupra destinului de creaţie acceptat ca un joc de hazard: „Din resemnare/ nu din orgoliu/ ar fi necesar sa se decreteze o eternitate de doliu/ pentru gurile închise/ pentru cărţile nescrise din varii motive/ bineînteles că cele mai multe injuste tragice./ Eterna zi de doliu/ pentru Odiseele si Iliadele nescrise din cauza decimării antichităţilor/ sau pur şi simplu – poeţilor care neavând vocaţie de mahăr sau caporal/ n-au subordonat decat propoziţii – fapt ce/ nu prea intereseaza lumea trăitoare în legea lupului/ bolborosind ca şi inconştienta / pseudopsalmul despre paradisul în care/ leul se va culca alături de miel (acesta cica/ rămânând întreg…)”. Ilustrând maxima celebră – „Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi” – el se resemnează la gândul valorilor ratate şi persiflează utopiile şi „debordologiile” promovate de nechemaţii care dau la iveală mitologii, în care absurdul trece „peste marginile plauzibilului”, ca la final să se autoironizeze: „să spun şi eu un început de basm pentru-adormit discipolii…”. (Aşa amuţit-a Zarathustra).
Schiţele de autoportret sunt remarcabile uneori prin desentimentalizare: „…m-am născut pe/ 05. 01. 1949… – în autobiografii/ precum în logica obligatoriu formală/ a poeziei/ şi cifrele sunt/ jocuri de cuvinte…”. (Curriculum poematis); „…şi farmacistul mi-a spus:/ «timpul le vindecă pe toate»/ întorcându-mi mănunchiul de reţete… ”. (Pe toate); „Venim în această lume / ca să murim;/ plecăm din această lume/ ca să murim.// Viaţa – pauză / între ce/ şi ce? ”. (Pauză). În încheiere reproducem o sentinţă Pe marginea poemului, în realitate, o autoconsolare crudă, implacabilă, lucidă:

„poetul
sapă
adâncul
propriului
poem
pe marginea căruia
bineînţeles
va fi
m i t r a l i a t”.

Poetul iluziilor necesare exprimă şi explică, din perspectiva şi cu mijloacele sale specifice, o lume în permanentă schimbare, precum constant schimbătoare e şi receptarea ei, el priveşte ironic auzind „materia mâncând”, veghează ovoidal scriitura cu „ochiul minţii” şi cu „ochiul inimii”, jinduind poezia ca o „sărbătoare a intelectului”. Foarte fecund, Leo Butnaru scrie şi rescrie texte cu alte texte, lirosofează fără complexe; iar în gâlceava lui cu spiritul şi materia, cu timpul şi destinul, actualizează Antichitatea, permanentizând şi nuanţând imaginea lumii ca un palimpsest, dar a unei lumi artificiale, robotizate, în eternă mişcare pe margini abisale.


Metaliteratura

Nr. 3, 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu