joi, 31 martie 2016

REGULAMENT PENTRU PRELUNGIREA AGONIEI




Leo BUTNARU
                                                    Poeme din 2015

Îngăduitor

Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât
îi iartă până şi pe cei care îi rostesc
sau îi scriu numele cu greşeli.
                                              În genere
Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta
cu scrisul – la o adică
Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare
care
serile
corectează teancuri de caiete.

Şi nici consilierii Săi nu se întâmplă să spună
să zicem
despre poeţi sau prozatori:
– Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce scriu!


La poarta cetăţii

…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc
la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau
unii chiar plângeau în hohote.

I-am întrebat ce li s-a întâmplat
iar unul
(probabil mai marele înlăcrimaţilor)
spuse tânguios:
„Platon ne-a alungat din cetate…”
„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.
„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.

Pe scurt
când mă întorceam de unde fusesem plecat
la respectiva poartă închisă
văd parcă acelaşi
sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.

Intrând din nou în vorbă
aflai că de data aceasta erau filosofii…


Paradox la Geneză

1

Dumnezeu a creat omul foarte fragil
astfel acordându-i mare avans de încredere.

2

Dumnezeu a creat omul atât de neputincios
pentru că a crezut în puterile lui…


Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:
odată şi odată
se va sfârşi şi teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur şi simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….


miercuri, 30 martie 2016

AŞTEPTÂNDU-L PE MANDELŞTAM (Avanpremieră)


                             Editura „ALFA”, Iaşi

 

Traducere, prefaţă,

                tabel cronologic şi note de           

                        Leo BUTNARU



*     *      *

Şuviţă de miere aurie pe sticlă se prelingea
Indolent şi îndelung, încât gazda reuşi să spună:
– În trista Tauridă, unde soarta ne-a adus, ne-adună,
Nu ne plictisim, – pe urmă peste umăr privi undeva.

Oriunde slujbele lui Bahus, de parcă singuri pe pământ
Sunt paznicul şi câinele – oricât mergi, pe nimeni nu mai vezi.
Ca butoaiele, se cotilesc zi după zi, pe pante verzi.
Departe-n coliba vocii – nu-nţelegi, nu răspunzi un cuvânt.

După ce-am băut ceaiul, ieşirăm în grădina ruginie,
Ca pleoapele pe ochi sunt lăsate-ntunecate perdele.
Pe lângă albe colonade-am mers să vedem viţele grele,
Unde-n sticlă de văzduh e scăldată montana insomnie.

Eu am spus: via vieţuieşte ca o veche bătălie,
Unde călăreţi bucălaţi se bat în formaţii buclate;
În pietroasa Tauridă ştiinţele Eladei – toate
În aceste rânduri generoase de viţă ruginie.

În odaia albă, ca vârtelniţa, se-aude liniştea,
Miroase-a oţet, a vopsea, a stropi de vin din hrubă adus.
Ţii minte, la greci: soţia dragă multor inşi din est şi-apus
Nu Elena – o alta, – ce mult tot ţesea şi tot destrăma?

Lână de aur, pe unde ai fi? Lână – de aur ecuaţii...
Cale îndelungată vuiră grele talazuri înspumate,
Şi, părăsind corabie, vele trudite pe mările toate,
Odiseu reveni în Ithaca doldora de vremuri şi spaţii.

1917

sâmbătă, 26 martie 2016

DIN CARTE NOUĂ (Ed. 24:Ore, Iaşi, 2016)





Din metropolă

Uneori se întâmplă să mai şi ies
din metropola sufletului meu
în provinciile din jurul său – Bucureşti
Moscova
Paris
Chişinău…


Libertatea interioară

Libertatea interioară… imensă…

Probabil
ea se absoarbe din exterior
unde
din păcate
pare să rămână tot mai puţină libertate…


Spre atelier

Pe lângă plopii fără soţi
pe aceeaşi ulicioară
Hyperion îşi ducea computerul la reparat.
De după gard
verişoară-sa de-a treilea Cătălina l-a întrebat:
„Ai auzit de Eminescu?”
„De cine?”
„De tat-o”.
„Nu”, a răspuns Cătălin,
continuându-şi calea atât de lungă
până la atelierul din
satul vecin.


Târâş

O fi chiar cum spune pediatria – că
mersul în patru labe
ajută copilul să-şi întărească musculatura
şi este primul mod de a se descurca pe cont propriu.

…Nu ar mai fi de adăugat decât că
descurcându-se deja pe cont propriu
în orice direcţie s-ar târî
copilul se târăşte spre viitor.


Posibila amânare

În ziua judecăţii de apoi
când pe cealaltă lume vor suna miliardele de deşteptătoare
unii dintre muritorii puşi pe lista candidaţilor la înviere
vor încerca să-şi amâne trezirea
crezând că trebuie să meargă la muncă…


vineri, 25 martie 2016

EXERCIŢII DE POSTERITATE




Leo BUTNARU

POSTERITATEA ŞI DREPTATEA 
LA TOATE TIMPURILE

– Posteritatea ocupă un loc important în proiectele dumneavoastră? Scrieţi ceea ce scrieţi şi cu gândul la urma pe care o lăsaţi pentru viitorime?
– Să fim rezonabili: cei care ne vor urma în timp, la o distanţă de 50 de ani, să zicem, vor avea deja altfel de sensibilitate decât cea specifică, în mare (pe cât se poate generaliza, dar nu se poate, totuşi, prea mult), timpurilor pe care le vieţuim noi; oarecât altfel decât trăirile contemporanilor noştri. E greu de presupus în ce măsură vor concorda cu poezia de ieri, de azi sufletul, intelectul, caracterul, preocupările, dar şi… dotările hiper-digital-electronizate ale urmaşilor şi nu se ştie dacă va mai fi unul de molcum entuziasm trans-epocal versul lui Stănescu „dulcea mea antichitate dintr-un secol viitor”. Ba putem presupune că chiar noţiunea de „entuziasm” va fi un arhaism de care rar cine ar putea să-şi amintească. Să zicem, şi în timpurile noastre, se fac totuşi progrese, avansări evidente în cunoaşterea umană, dar parcă această cunoaştere mai că nu are nimic cu ceea ce acum câteva decenii se înţelegea prin vibrantul suflu al entuziasmului, „avântului, însufleţirii, fervenţei, înflăcărării, patosului, înaripării” etc. Deja, în progresul uman e mai mult rutină, decât bucuria descoperirii, sau – vă aduceţi aminte? – a uimirii, a fascinaţiei.
– Ce aţi dori să nu lipsească nicidecum din fişa dumneavoastră inclusă într-un, să zicem, Dicţionar universal? (o carte, un gând, o obsesie, o izbândă etc.)
    – Provocaţi uşoara lipsă de modestie, nu? Dacă ar fi vorba cu un adevărat de un „Dicţionar universal”, care se va referi la arta întregului „sat global” (McLuhan), nu aş avea şi alte pretenţii, dacă acolo, la pagina X, va fi scris pur şi simplu: Leo Butnaru, scriitor român.
– Descrieţi-vă (ca scriitor şi ca om) prin cinci substantive; apoi prin cinci adjective.
– Pentru a evita uşor incomodanta situaţie de a vorbi eu însumi despre mine, mi-am amintit că unii colegi m-au portretizat, văzându-mă „de la o parte”, astfel că propun ca respectivele substantive şi adjective să fie identificate în trei excerpte, pe care le reproduc aici.
„Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat (Fănuş Neagu).
„Leo Butnaru este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănţuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează chipul şi versul… Constituţia sa fizică şi spirituală exprimă tandreţe şi forţă. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalţi, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăieşte totul cu intensitate, încât ai crede că până şi supărarea îi face plăcere. Toate aceste însuşiri şi defecte fac din Leo Butnaru un poet veritabil, ce îmbină, în proporţii care dau verbului prospeţime, ironia cu liricul, lucidul cu dramaticul” (Adi Cusin).
„Poetul însuşi emană o energie debordantă, indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forţă şi vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe pare să personifice ironia şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi şi şolticării verbale se află non-stop în regim de replică” (Arcadie Suceveanu).
– S-a întâmplat să se scrie într-o cronică la cărţile dumneavoastră o frază/o sintagmă pe care o asumaţi fără rest?
– Voi da trei fraze, deoarece pentru un scriitor din stânga Prutului mai este necesar un exerciţiu de situare, să zic aşa. Se va înţelege de ce chiar din cele trei fraze.
 „(Hypatiei) Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...” (Cezar Ivănescu, Bucureşti). 
„Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova” (Kiril Kovalgi, Moscova);
„Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenţei, hrănindu-se cu «iluzia necesară» a scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între poet, prozator şi eseist, între publicist şi traducător, Leo Butnaru este prin excelenţă un poet al texistenţei, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii şi de realitatea «reală», un remarcabil creator de valori artistice contemporane” (Arcadie Suceveanu, Chişinău).
– Care e lucrul cel mai neconform cu realitatea (în opinia dumneavoastră, fireşte) care s-a scris despre dumneavoastră?
            – Că aş fi făcut parte din aşa-zisa „generaţie a ochiului al treilea” (N. Dabija, L. Lari…). Însă, peste ani, exegeţii au revenit, definindu-mă drept inter-generaţionist, una din explicaţii reieşind şi din următoarele opinii ale lui Kiril Kovalgi: „Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii. Se pare că ea ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist”.
– Există un scriitor al cărui urmaş vă consideraţi, măcar în parte? Dar vreun scriitor tânăr pe care credeţi că l-aţi putea socoti, la o adică, urmaşul vostru?
            – Am citit, ba chiar am studiat creaţia multor mari poeţi ai lumii de pe întregul mapamond. Le sunt recunoscător tuturor, în egală măsură şi Zeiţei Sintezelor (dacă o fi una), care a supravegheat în subconştientul meu, în firea mea alchimia personalizării propriei mele literaturi, constituirii caracterului şi stilului meu de poet, de beletrist.
            În ce priveşte mai tinerii confraţi… Ani de zile, cam din 1974 până prin 1997, din redacţiile ziarelor şi revistelor la care am funcţionat am scris mii de scrisori de îndrumare, de posibilă dumerire întru poezie, proză, literatură în general, adresate celor care râvneau să ajungă scriitori. Pe cei care consideram că merită, i-am publicat, ulterior unii chiar ajungând poeţi. Apoi, aproape două decenii, la biblioteca „Transilvania” din Chişinău, am moderat cenaclul literar-artistic „Perpetuum”, prin care au trecu mulţi tineri care scriau versuri. Posibil, unii dintre ei au învăţat, au deprins anumite lucruri de la mine. Urmaşi însă nu-mi pot fi din simplul considerent că un poet se maturizează doar atunci, când îşi confirmă personalitate, individualitate, neasemănarea cu alţi poeţi.

marți, 22 martie 2016

PROTESTATARUL ŞI ORGA

SUNT ÎN AŞTEPTAREA UNEI NOI CĂRŢI DE POEME - ED. 24 ORE, IAŞI..
Reproduc un poem din ea. (De fapt două: şi cel de pe coperta 4.)




SE CAUTĂ UN GENIU
 

În baza experienţei noastre istorice
deja nu încape îndoială că
dimineaţă de dimineaţă
cineva se trezeşte cu gândul
să aibă motiv să-l numească pe un concetăţean
ruşinea poporului român. Aşa
la scară mare: ruşinea poporului român.

Pentru a avea efect respectiva invectivă
bineînţeles că cel ce va fi numit ruşinea poporului român
trebuie să fie un personaj cunoscut
ba chiar foarte cunoscut –
în caz contrar ce rost
ce efect are
să-l numeşti pe un oarecare
ruşinea poporului român?

Ah, de s-ar găsi ad hoc vreun geniu
care să fie numit chiar aşa: ruşinea poporului român!

Efectul e garantat sută la sută
cel puţin
până la următorul val de democratizare.

7.XII.2015


UN MARE POET DE LIMBĂ FRANCEZĂ DIN GUINEEA




Soarele şi apa

Apa mea nu ascultă
apa mea cântă ca o taină
Apa mea nu cântă
apa mea exultă ca o taină
Apa mea lucrează
străbătând radios stufărişul până-n laptele zâmbetului
Apa mea e un copil mic
apa mea e un surd
apa mea e un gigant care-mi ţine pe piept un leu

O vin
vastitate imensitate
pentru biserica privirii tale complice şi somptuoasă


Tam-tam I

Lui Benjamin Péret

în acelaşi fluviu de sânge al pământului
în acelaşi sânge al soarelui spart-ţăndări
în acelaşi sânge a o sută de cuie ale soarelui
în acelaşi sânge al sinuciderii animalelor în foc
în acelaşi sânge al cenuşii sângelui sării sângelui sângiurilor dragostei
în acelaşi sânge incendiat de pasărea foc
bâtlani şi ulii
avântaţi spre-nălţimi incineraţi de ele


Spirale

noi mergem

atârnă preşuri de papură

(călăul a uitat să-şi facă ultima toaletă)
noi mergem

braţe frumoase atârnând ca ferigile şi fluturând a despărţire
când nimeni nu aude noi mergem

ierburi înalte rup inima exact în momentul în care phoenix renaşte
din cea mai înaltă flacără care o devoră
noi mergem noi coborâm arborii îşi ascund faţa

şi visele lor în scheletul braţelor fosforescente

cercurile pâlniilor se închid din ce în ce mai repede
acesta e capătul infernului
noi ne târâm noi înotăm

noi înfăşurăm tot mai strâns adâncurile pământului
ranchiunele oamenilor resentimentele raselor

şi resacuri abisale ne aruncă

într-un hăţiş de liane

de stele şi de frisoane

sâmbătă, 19 martie 2016

Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea



Alphons Allais, "Dreptunghiul..." - pardon! - 
"Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea" (1882)


 Dacă nu ar fi intervenit elementul literar, fie acesta înglobat într-un simplu titlu de tablou, ce reprezintă un banal dreptunghi monocrom, pictat de francezul Alphonse Allais în anul 1882…
Da, dacă autorul nu i-ar fi pus titlu, acel „tablou”, ca de la sine, s-ar fi „autointitulat”, pe înţelesul celor ce dădeau cu ochii de el, drept ceea ce era : „Dreptunghiul negru”. Însă autorul l-a literaturizat, botezându-l uşor metaforic, cu destul umor (avan-post-modernist, s-ar putea spune): „Combat de nègres dans une cave, pendant la nuit”  („Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea”). Fără acest titlu (…plin de literatură), ceea ce Kazimir Malevici avea să dea, în 1915, drept „Pătratul negru”, putea fi calificat drept cvasi-plagiat. Adică, rusul de origine poloneză nu a schimbat decât figura geometrică, încolo prioritatea „artistică”, stilul, concepţia, culoarea etc. aparţinându-i franţuzului, care a fost şi scriitor, de la care s-a revendicat dadaismul, suprarealismul. Iar în pictură – conceptualismul, suprematismul. E drept, a punctat literar-metaforic şi Malevici, subintitulându-şi pătratul negru „icoană neînrămată a timpului meu”.
Să se mai spună cumva, că pictura (de orice fel sau… în nici un fel) nu este beneficiara literaturii!

Kazimir Malevici, Pătratul negru", 1915

vineri, 18 martie 2016

UN VOLUM BIOBIBLIOGRAFIC



MINISTERUL CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA
BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Director general: Elena PINTILEI
Alcătuitor: Zinovia MARCHITAN-BUTNARU
Ediţie ingrijită de: Elena TURUTA
Indexuri auxiliare: Maria SARGUN
Redactare bibliografi că: Maria Sargun
Redactori: Elena TURUTA, Cornelia HINCU



Iaşi, 2016, 450 pag.

Notă

Prezenta biobibliografie este consacrată poetului, prozatorului, eseistului, traducătorului, criticului şi istoricului literar Leo Butnaru.
Volumul vine în continuarea informaţiilor de specialitate inserate în alte două lucrări similare, apărute în anii 1998 şi 2005, primul – alcătuit de Maria Soltan, al doilea – cu completări şi indici auxiliari de Tatiana Donţu, ambele îngrijite de dr. conf. univ. Lidia Kulikovski. Această a treia parte a bibliografiei fixează datele din perioada august 2004 – septembrie 2015, inclusiv, fiind de asemenea completate, aduse la zi, Tabelul cronologic şi compartimentul Ediţii aparte. A fost relativ modificat, completat florilegiu de referinţe istorico-literare care ar putea fi utile criticilor şi istoricilor literari, profesorilor, studenţilor, liceenilor etc.
La baza aranjării materialului se află criteriul alfabetic.
Structura lucrării reflectă activitatea literară a lui Leo Butnaru, incluzând următoarele capitole: Notă; Contur de portret (opiniile unor celebri confraţi despre protagonistul biobibliografiei); Tabel cronologic; Ediţii aparte; Leo Butnaru – cărţi traduse în alte limbi; Poeme în presa periodică şi în volume colective; Proză în presa periodică şi în volume colective; Articole, eseuri pe teme de literatură, cultură şi artă (inclusiv în alte limbi); Jurnale; Dialoguri, interviuri, chestionare cu Leo Butnaru (inclusiv în alte limbi); Dialoguri, interviuri realizate de Leo Butnaru; Volume traduse; Traduceri în volume colective şi ediţii periodice; Traduceri din creaţia lui Leo Butnaru; Muzică pe versuri de Leo Butnaru; Grafică de Leo Butnaru; Repere critico-axiologice despre creaţia lui Leo Butnaru; Referinţe istorico-literare.
În compartimentul Ediţii aparte sunt date titlul lucrărilor, locul apariţiei, editura, cuprinsul şi indicele unor recenzii şi referinţe în presa periodică.
Criteriul de selectare a materialului este cronologic, descrierile bibliografice fiind aranjate în ordine alfabetică.
Materialele apărute cu caractere chirilice (în limbile rusă, belorusă, bulgară, ucraineană, tătară) sunt reproduse în original, iar titlurile volumelor sunt date şi în traducere românească, iar cele apărute în limbile armeană şi gruzină au titlurile din originalul lor românesc. Descrierile bibliografice au fost parţial adnotate şi executate conform Standardului Descrierea bibliografică a documentelor. Abrevierea cuvintelor s-a făcut conform STAS-ului 8256-82 Prescurtările cuvintelor şi expresiilor tipice româneşti şi străine din referinţele bibliografice.
Pentru a facilita utilizarea lucrării, au fost elaborate indexuri auxiliare: Indexul alfabetic de nume; Indexul alfabetic de titluri; Indexul publicaţiilor seriale.

Selectarea surselor a fost încheiată la 10.09.2015.

Bibliografia va fi utilă celor interesaţi de vasta activitate literară a lui Leo Butnaru.
                                     *                      *                       *
                              Celelalte două părţi, apărute în 1998 şi 2005



                                

marți, 15 martie 2016

MUROMEŢ (МУРОМЕЦ) ŞI... MOROMEŢII



Ilya Muromeţ e un personaj din bâlinile ruseşti, iar Ilie Moromete - cine nu ştie? - e protagonistul din "Moromeţii" lui Marin Preda. Cine poate contribui la elucidarea unei posibile contingenţe/ paralele între originile literare ale acestor personaje? E frecvent în România numele Moromete (cu plralul: Moromeţi)? În Rusia, numele Muromeţ se întâlneşte doar în bâline. În România, Moromete se găseşte şi dincolo de ficţiunea romanescă? Cine poate veni cu vreo scânteie lămuritoare cât de cât?
Sau, poate, Marin Preda o fi pornit chiar de la sugestia numelui personajului de bâlină?




luni, 14 martie 2016

CUM SE SCRIE, AZI, UN JURNAL




18.VII.2015. Într-un interviu de acum mai bine de trei sferturi de veac, Eugen Lovinescu opina că jurnalul ar fi ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. Azi nu mai e peniţa. Ce ar fi jurnalul? O clipocire pe claviatura not-book-ului, o digitaţie pe ecranul „tabletei”? Dar, de cele mai multe ori, jurnalul începe de la notele din blocnotes, de pe tichete de avion sau tren, prospecte procurate pentru a te dumeri într-un oraş sau altul, pagini informative tipărite şi puse pentru vizitatori în biserici, intrări în muzee, şerveţele… Vremurile şi modificările din firea omului, din registrul emotiv al acestuia au mai atenuat din presiunea emoţiilor, plusând ceva mai mult raţionament, stil „neutru”, abilităţi tehnicist-scripturale, digitale, electronice, internautice, virtuale… – he-he, de la clasicii literaturii noastre încoace, s-a schimbat, totuşi, s-a schimbat ceva în lume şi în firea omului! Mai aproape de realitate (prezentă) e Eugen Simion, când scrie că: ,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”. Cu componenta meditaţie nu poţi să nu cazi de acord, însă extazului şi şocului ar fi cazul să le cauţi sinonime ceva mai domolite. Trebuie să fii un genist de dezamorsare a superlativelor, exceselor. De la augmentare să treci la o firească argumentare. Numai că aceasta nu trebuie să excludă totalmente impactul şocului cu şoapta ghiocului. Şoapta – ca taină, poezie, romantism, exotism în cumpănită dozare, de care nu se poate lipsi un jurnal de călătorie. În unul din care (probabil, dintre milioane, în întreaga lume) scriu şi eu în zorii acestei zile, în periplul meu italian.
20.VII.2015. Paginile de jurnal, mai multe dimpreună, pot fi numite şi ele „Foaie pentru inimă şi minte”, precum cea apărută în prima jumătate a secolului XIX la Braşov. Dar, aceste pagini, doar pentru inimă şi minte? Titlul deplin al publicaţiei transilvănene era: „Foaie pentru inimă, minte şi literatură”. Parcă, în măsura posibilităţilor şi îndemânărilor mele, eu nu încerc să şi literaturizez în această expunere diaristică?
Îmi dau seama că, prin travaliu permanent, de mulţi ani, la jurnale de călătorie, mi s-a consolidat un anume bagaj tehnic de regizare a textelor. Însă totul e bine, până la momentul în care tehnica nu ţi-o ia înainte, nu ţine să domine, ci „aşteaptă respectuos” să fie solicitată, când e cazul, să o aplici. O îndemânare tehnică în bune relaţii cu spontaneitatea, surpriza deschiderilor de noi unghiuri narativ-jurnaliere.
Dar, din acest punct al începutului de mileniu trei (zic, ca să dau… gravitate acestei intervenţii), nu pot să nu constat (la modul… neutru?) avantajele pe care le oferă calculatorul (notebookul, tableta) întru sporirea randamentului elaborării jurnalului: nu mai transcriu mulţimea de fişe (o parte din ele o scriu, totuşi, pe hârtie, nu se poate altfel), ci am notele, pasajele de text direct în fişier, de unde le preiau pentru totum.  În comparaţie cu acum câţiva ani, deja sunt excluse câteva operaţii, pe care le necesitau paginile scoase din maşina de scris: hârtia, plombagina (pentru copii), meticulozitatea corecturii, când operai cu radieră, lamă, pastă, lichid, bandă, pix corectoare. Iar nu o singură dată, în dependenţă de exigenţă, pur şi simplu unele pagini trebuia dactilografiate din nou.
Poate, cândva, în imprevizibilul viitor, omul doar se va gândi ce doreşte să scrie, şi textul gândurilor sale va apărea direct pe display… 

sâmbătă, 12 martie 2016

CEL MAI RADICAL FUTURIST RUS (130 de ani de la naştere)

Aleksei KRUCIONÎH                                                                                   

(1886 – 1869)


În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.


Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.



DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem de parcă am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurând acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile muierii-mahăr despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
s-au şters numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla îmi va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinile nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi noi ne-am lipit palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de femei-vânători vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu necurate! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar s-au risipit relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-e strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigat
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-e destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...

(1913)


*     *     *

...Idiot ritos mă izbii de masă
Dorind fruntea ori lemnul să sfărâm
Şi mă ridicai în şir de Sodome
Pe toţi uimindu-i credinţa de sălbatic

Pe hornul înflăcărat drăceşte
Voi urla înfulecând jarul
Burta umplându-mi cu orice jumări
Râgâind pe urmele îmbrăţişatelor perechi...

Şi între dinţi topitu-s-a rafinatul zahăr
Al nevinovatului oscior de copil
Eu sunt ochiul de lup vindecător sunt
Criminalul june fu ars ca-n clocotul de var

Şi iată – prinse a se-nroşi piciorul de oţel
Al celui care nu cunoaşte boli
Ceva ce-aduce-a răzmeriţă sau pateu
Ce-ar fi folositor patriei să zicem

A-a! Hulpav prinde-voi să-nfulec oameni
Ce mi-s mie legi şi interdicţii?
Şi cu ciolanele voi arunca în gloată
Să amuţească-n veci molâii gură-cască

(1914)