sâmbătă, 12 martie 2016

CEL MAI RADICAL FUTURIST RUS (130 de ani de la naştere)

Aleksei KRUCIONÎH                                                                                   

(1886 – 1869)


În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.


Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.



DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem de parcă am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurând acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile muierii-mahăr despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
s-au şters numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla îmi va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinile nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi noi ne-am lipit palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de femei-vânători vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu necurate! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar s-au risipit relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-e strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigat
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-e destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...

(1913)


*     *     *

...Idiot ritos mă izbii de masă
Dorind fruntea ori lemnul să sfărâm
Şi mă ridicai în şir de Sodome
Pe toţi uimindu-i credinţa de sălbatic

Pe hornul înflăcărat drăceşte
Voi urla înfulecând jarul
Burta umplându-mi cu orice jumări
Râgâind pe urmele îmbrăţişatelor perechi...

Şi între dinţi topitu-s-a rafinatul zahăr
Al nevinovatului oscior de copil
Eu sunt ochiul de lup vindecător sunt
Criminalul june fu ars ca-n clocotul de var

Şi iată – prinse a se-nroşi piciorul de oţel
Al celui care nu cunoaşte boli
Ceva ce-aduce-a răzmeriţă sau pateu
Ce-ar fi folositor patriei să zicem

A-a! Hulpav prinde-voi să-nfulec oameni
Ce mi-s mie legi şi interdicţii?
Şi cu ciolanele voi arunca în gloată
Să amuţească-n veci molâii gură-cască

(1914)


PICTORIŢEI OLGA ROZANOVA

Luai o seringă de lungimea a trei străzi
când se înfige nu pricinuieşte durere
omorând pe nesimţite
omenirea suferea de adâncă pierdere de memorie
însă cândva acest ac de sticlă unise Benoresul* şi
Ierusalimul pe el umblând catâri şi oameni
însă cea pe care o luasem cu noi la drum
pierdu calităţile sale păstrându-şi doar răutatea
spasmodicii proprietari deja nu mai sperau s-o utilizeze
aruncând-o printre străzi fără a-şi face griji
şi stricăciunea era mare şi oamenii slăbănogi
îşi schimbară direcţia şi
trecând pe lângă portaluri nu se opreau luând-o
de-a dreptul în lungul depărtării şi spinărilor netede
ce păreau toate solemne şi într-adevăr firmele şi
spinările erau un dimpreună unul o sărbătoare oarecare
trecea peste spate umeri netezind
atunci s-a şi ridicat Uliana şi a prins
a cerşi de la străzi trecătoare roţi
ca să nu meargă drept amintind că seringa
răneşte în orice câmp casă
eu am trasat căile luminoase ale străzilor ştiind că neîndoiala de nimic
nu s-a posomorât ca la începutul
zilei ce se repezi îndărăt
însă între timp spinările reîntoarse şi picioarele fracturate
nu mă recunoscură dat fiind că ochii mei
zburaseră aiurea şi mă numeau Uliana
cu toate că probabil mă luau drept Ivanov
căci era o mare-nvălmăşeală
cineva nimerea sub perdelele ude ce acopereau geamurile
altcineva se pierdea pe urmele alergătorilor
mai apoi abătându-se în casă străină
unde era parcă un animal cunoscut
cu patru picioare
burtă
penele nuferilor conturau în adâncul galben al albiei
semnificaţia ce le amintea tuturor celor de ieri
şi de devremele-mai-înainte despre care uitaserăm
şi iată că moscoviţii aduseră seringa
iar râul se topi şi urma lui era
alb-siniliul stepei pustiului şi ceva mai jos
pieirea fluierului...
şi totul strivi sub roţi trenul ce trecu
şi lacul alb zburător
se căţără în podul căsoaiei
şi geme că nu i se dă vin
lelea peţitoare îşi lasă coada între vine
şi ameninţă cu o stinghie...

(1917?)
_______ 
*Benares – oraş în nordul Indiei.


*     *     *

Curat femeieşte grijuliu şi tandru
Ea mă convinse că aş fi adevărat talent
Că mă vor include în meniul special
Şi ca pe o cină aleasă mă va înfuleca înecându-se
Gloata manieraţilor rumegători
Arunca-se-va asupra piciorului meu de viţel
Eu le voi arunca un set de zâmbete de peştişor de aur
Molipsiţii vor dănţui până-n zori
Zângănind agresiv din linguri
Bând lichiorul înfloratei mele cămăşi
Peste care prins de bretele atârnă un divan de mahon
Şi mă voi retrage-n ungher şi voi plânge
De încântare şi recunoştinţă
Iar după mine va face la fel
Întregul restaurant...

(1919)


*     *     *

Eu sunt furnizorul de salivă „apetit” pentru 30 de ţări
reuşesc s-o distribui fără amânare
încărcat de ea ca un dreadnought –
şinele strălucesc precum cancanul.
Cisternele asigură cu sos exotic orice bucate
mie aţâţătorului de pofticios cadril mi-e scumpă înfăţişarea de spumantă dezlănţuire
cu fundiţă în fâlfâire.
Eu sunt pepsină pentru digestie şi mândrie
mă înspumeg până la extenuare
cântăreţii plescăitor îmi sărută mânuşiţele.
Broaştele duioşiei cu ochi cenuşii
ies din nările apeductului
îndrăgostite robuste
lingându-mi lobii urechilor!
Sunt legate de toate planetele interdependent
Mueka şterge-ţi cu bluziţa lacrimile
transatlanticul transport al adâncului meu cuprins de guturai
nu cunoaşte stavile!
Vaporul e încărcat pe traseul planetar
şoldurile i-s doldora cu de toate
nu mai ia la bord şi alte conserve
şi prin lumea scuipăcioasă îşi va străluci
curcubeul-grimasă
fără el ar fi ca şi fără vegetaţie pe uscat.

(1919)


JERTFA VESELĂ

În murdărie la mondiala bucătărie
Se tăvăleau multe oraşe şi cadavre,
Parlamentari în mână cu ramul orfan,
Precum şcolarii, boceau prosteşte.
Iar noi aflând că domnul e canibalul suprem,
Îi cedarăm acţiuni cam la douăzeci de procente,
Aruncându-ne veseli asupra prânzului,
consacrându-ne Muncii cu pasiune nesăţioasă!
Ne-am lăsat arşi, căliţi în cărămidă,
Sufletul fiind mai rezistent la foc decât argila,
Chiorî cucuveaua supremă
Iar acţiunile noastre au căzut fatal!...
Şi, încheind o pace obscenă,
Făcurăm să devină mai sfânt ca orice
Ceea ce cunosc sfinţii!
Acum cu adevărat mergem să zdrobim
Ultima redută englezească!
Ce mai crâşmă se ridică în cer
În chiţcăitul liliecilor şi palizilor heruvimi!
Domneşte-acum tu, suflet de burlac,
Ce ai respins întregul trib de heruvimi!
– Bătrâneilor miopi în mâini cu o carte răutăcioasă
Ce alergau după o fetiţă mărunţică,
Răsucind o contrafăcută verighetă!... –
Noi înşine ne suntem dumnezei, NIMENI – peste noi!
E confortabil să trăieşti tolănit în casa ta,
Când tavanu-i tencuit temeinic
Şi din el nu picură cereasca umezeală!...

(1920)

 

 

VELIMIR HLEBNIKOV ÎN ANUL 1915


După ploaia gri, a laşului-cutremurat-teluric*,
pe bucăţile de grinzi pârjolite
omul deja prinde a se chinui
să-şi înalţe un alt adăpost.

Te vor scuipa în faţă, la călcâie
te-or bate cu nuiele de bambus,
iar tu, glorificat de ticăloşi,
fără a da semn de slăbiciune, mergi
spre atotnorodnica tortură.

Artist, sărac, golan inveterat,
mândră lalea a-ntinsului pustiu,
fără frică,
fără bani
aluneci peste pietre
înveşmântat în raze şi piele de bârsană.
Ca o lumină licărind îţi sunt
braţele-ndreptate spre-nălţime.
Nădăjduirea cea nepotolită
nestinsă pâlpâire!
Şi astăzi mult mai aprig decât ieri
şi în vecii vecilor aşijderi.

(1921-1966)
_____
   *Laşului-cutremurat-teluric – în original: „zemletrus” – neologism format din: pământ+fricos.

 

 

DIN BEZNĂ


Caducule vers al rătăcitoarelor vocale
să-alergi spre culmi nu e uşor
şi de cazi – nici prea jos
iar mai înţelept te-ncovrigi
roată... lucrul ce salvează...
nu vei cădea şi nu te vei anina
ci pur şi simplu te rostogoleşti spre adânc
într-un spaţiu plin de neghiobii
dar cerul nu se vede
în sine intri în sine însuţi
şi tot mai departe în interior
ai uitat ceva? Greu de crezut
toate sunt aici
o vă asigur: cel ce stă pe culme
măsoară adâncimea
şi i se pare: se vor căţăra ăia
şi l-or trage în jos;
unul la înălţime e înţeleptul
dar şi lui i s-ar face dor
s-o ia ca prin întuneric –
nu se află totul pe strada aurită
acolo jos înţelepţeşte-ţi puţina experienţă
pe care o ai
cei iute de picior o iau spre tărâmuri depărtate
însă de se-ntâmplă a-şi frânge glezna
ajung să fie ţinta batjocurii
celor din urmă...
ce sonor e vesperalul zvon de clopot
în care-ai încerca să baţi cu pumnii
fără de răzbunare e de netrecut
nici barem o treaptă
care-ar duce dincolo de stele
trebuie să te cobori din nou
unde-i umbra
acolo vei vedea chipurile radioase
ale celor pe care îi iubeşti
chiar dacă nu vei mai reuşi
să le atingi cu mâna!
Picioarele îţi vor trosni (în)frânte
te va-nvălui blajina fericire
pe când se aude-un glas ce se-ndepărtează...
strigă precum viii!
Ucid mai feroce
bătând cu cazmalele în piatră.


*     *     *

În miez de noapte pe cearşaful meu observai
ceva negru şi tare
de mărimea unei ploşniţe
cu roşiile franjuri ale picioruşelor.
Apropiai un chibrit aprins, să-l ard.
Iar el s-a umflat fără arsură
ca un flaconaş de fier întors cu fundul în sus...
Mi-am zis: Să fie flacăra prea mică?...
Însă pentru atare gâgâlici chibritul e cât un buştean!...
Prietenii care intrau chiar atunci
aruncară pe el surcele
hârtie muiată-n gaz lampant – şi îi dădură foc...
De cum s-a împrăştiat fumul, văzurăm o micuţă fiară
stând în ungherul patului
în poza lui Buddha (cu înălţimea de ¼ arşini)
şi, ca şi cum – bum – bo rânjea răutăcios.
Pricepând că aceasta e o vieţuitoare APARTE
m-am dus la farmacie după spirt
între timp prietenii
îşi stingeau răsucit mucurile de ţigară de
burtica scrumieră
o călcau în picioare, o loveau peste mutrişoară
îi prăjeau urechile
iar unul din ei înroşea cu lumânarea fierul patului.

Revenind, îi întrebai:
–A-ţi terminat-o
– Aţi ars-o?
– Nu, ea însăşi s-a împuşcat....                                               
 PENTRU CĂ, spuse,
 ÎN FOC AM AFLAT CEVA MAI BUN!

(1922)

 

VARĂ DE ŢARĂ


Moalele capului zemoşilor lingolipicioşi

Şi albu-omăt miezul lor

Cu a-mi-ro-si-toa-re-ademenire-adie-albina
– Z-z-z-z! Z-z-z-z!-emos...
Şi uscat-secul bondar cornaci mişcă cochilia
Şi mişcă şoricelul, viespea, z-z-zburdalnici.
Şi şopârla-picioare-strâmbe-i ici ca-ntr-o chilie de tul
Cu limbuţa-i aspră-despicată ce trage spre mierărie!
Şi pepenele galben l-am tot purtat prin mâini
Ca pe o leliţă drăgăstoasă!
În câmpuri se va-ntinde a odihnă amiaza de cuptor
Şi cu toţii molfăie fragedele fructe
Şi nu-i mai sperie cu razele ţepoase
Ácele de spart băşici de-arsură!...

 

PĂDURE TROPICALĂ


negrul trezindu-se încet se ridică
în ceaţă ca-n clăbuci de albă esenţă
şi contemplându-şi rotunda burtică
îi încearcă-ascuţita proeminenţă

jet de apă-albastră acoperă creştete
dinţii strălucesc printre liane şi sipică
întins pe suliţe de frunze sumete
cineva cântă la scripcă

POEME DIN:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu