AŞTEPTÂNDU-L PE MANDELŞTAM (Avanpremieră)

                             Editura „ALFA”, Iaşi

 

Traducere, prefaţă,

                tabel cronologic şi note de           

                        Leo BUTNARU

*     *      *

Şuviţă de miere aurie pe sticlă se prelingea

Indolent şi îndelung, încât gazda reuşi să spună:

– În trista Tauridă, unde soarta ne-a adus, ne-adună,

Nu ne plictisim, – pe urmă peste umăr privi undeva.

Oriunde slujbele lui Bahus, de parcă singuri pe pământ

Sunt paznicul şi câinele – oricât mergi, pe nimeni nu mai vezi.

Ca butoaiele, se cotilesc zi după zi, pe pante verzi.

Departe-n coliba vocii – nu-nţelegi, nu răspunzi un cuvânt.

După ce-am băut ceaiul, ieşirăm în grădina ruginie,

Ca pleoapele pe ochi sunt lăsate-ntunecate perdele.

Pe lângă albe colonade-am mers să vedem viţele grele,

Unde-n sticlă de văzduh e scăldată montana insomnie.

Eu am spus: via vieţuieşte ca o veche bătălie,

Unde călăreţi bucălaţi se bat în formaţii buclate;

În pietroasa Tauridă ştiinţele Eladei – toate

În aceste rânduri generoase de viţă ruginie.

În odaia albă, ca vârtelniţa, se-aude liniştea,

Miroase-a oţet, a vopsea, a stropi de vin din hrubă adus.

Ţii minte, la greci: soţia dragă multor inşi din est şi-apus

Nu Elena – o alta, – ce mult tot ţesea şi tot destrăma?

Lână de aur, pe unde ai fi? Lână – de aur ecuaţii...

Cale îndelungată vuiră grele talazuri înspumate,

Şi, părăsind corabie, vele trudite pe mările toate,

Odiseu reveni în Ithaca doldora de vremuri şi spaţii.

1917

*     *      *

În Petersburg de iznoavă ne vom întâlni,

De parcă-n el soarele am fi înmormântat,

Şi cuvântul ferice de orice sens lipsit

Pentru prima oară îl vom rosti, tremurat.

În a nopţii sovietice neagră catifea,

În pluşul de gol universal, ca alteori,

Mai sunt cântaţi ochii soaţelor ce-ar aştepta

Şi mai îmbobocesc nemuritoarele flori.

Capitala a pisică se ghemuieşte,

Pe pod – o patrulă. Pe caldarâmul lucios

Doar motor duşmănos prin beznă goneşte

Şi precum un cuc sihastru strigă sperios.

Eu nu am nevoie de permis şi mandate,

De santinele nicicând nicicum nu am frică:

Pentru cuvânt ingenuu fără sens se cade

Să mă rog în această noapte sovietică.

Aud un lejer foşnet teatral şi anost,

Urmat de inocentul, feciorelnicul „ah” –

Şi nemuritori, roşii trandafiri fără rost

Stau în braţele Afroditei în snop şi în vraf.

Lângă focuri, ne încălzim din mare plictis,

Posibil, veacurile vor tot trece în zbor,

Şi a soaţelor fericite braţe de vis

Vor aduna, vor tot aduna scrumul uşor.

Undeva, roşii, răzoarele parterului,

Ticsite din belşug poliţele lojilor,

Păpuşa mecanică a ofiţerului –

Nu-i de negre suflete, izul obielelor...

Deci, asta e, stinge lumânările noastre

În pustiu universal de neagră catifea.

Mai sunt cântaţi umerii fericelor soaţe,

Iar soarele nocturn tu nu-l vei mai vedea.

1920

CONCERT LA GARĂ

Nu poţi respira, tăriile colcăie de viermi,

Şi nicio stea nu vorbeşte din bezna sferelor,

Dar, vede Domnul, există muzică în înalt,

Tremură gara de cântarea Aonidelor.

Şi de iznoavă cu şuier de trenuri sfâşiat

Văzduhul viorii se reîntrupează în vremi.

Un parc uriaş. Şi a gării sferă de sticlă.

Lumea de metal este din nou adânc vrăjită.

La sonorul ospăţ din elizeul în pâclă

Solemn se-ndreaptă, lunecând, vagonul închis.

Ţipăt de păun şi-n ropot cadenţat – pianul.

Am întârziat. Şi mi-e frică. Nu-i decât vis.

Intru în pădurea gării de sticlă – ostatic,

Partituri de vioară-n lacrimi, frământ în toate.

Al corului nocturn vibrant preludiu sălbatic,

Miros de roze din sere cu putregai-pământ –

Unde sub cerul de sticlă a mas, a înnoptat

Umbra cea scumpă mie, prin gloatele nomade...

Şi mi se pare: deplină în muzică şi cânt,

Lumea de fier vibrează atât de sărăcăcios.

Mă sprijin de murii tindei de sticlă-opalină.

Aburi fierbinţi orbesc pupile de-arcuş, mărite.

Plec la ospăţul mortuar al umbrei iubite

Pentru ultima oară muzica mai răsună!

1921