marți, 22 martie 2016

UN MARE POET DE LIMBĂ FRANCEZĂ DIN GUINEEA




Soarele şi apa

Apa mea nu ascultă
apa mea cântă ca o taină
Apa mea nu cântă
apa mea exultă ca o taină
Apa mea lucrează
străbătând radios stufărişul până-n laptele zâmbetului
Apa mea e un copil mic
apa mea e un surd
apa mea e un gigant care-mi ţine pe piept un leu

O vin
vastitate imensitate
pentru biserica privirii tale complice şi somptuoasă


Tam-tam I

Lui Benjamin Péret

în acelaşi fluviu de sânge al pământului
în acelaşi sânge al soarelui spart-ţăndări
în acelaşi sânge a o sută de cuie ale soarelui
în acelaşi sânge al sinuciderii animalelor în foc
în acelaşi sânge al cenuşii sângelui sării sângelui sângiurilor dragostei
în acelaşi sânge incendiat de pasărea foc
bâtlani şi ulii
avântaţi spre-nălţimi incineraţi de ele


Spirale

noi mergem

atârnă preşuri de papură

(călăul a uitat să-şi facă ultima toaletă)
noi mergem

braţe frumoase atârnând ca ferigile şi fluturând a despărţire
când nimeni nu aude noi mergem

ierburi înalte rup inima exact în momentul în care phoenix renaşte
din cea mai înaltă flacără care o devoră
noi mergem noi coborâm arborii îşi ascund faţa

şi visele lor în scheletul braţelor fosforescente

cercurile pâlniilor se închid din ce în ce mai repede
acesta e capătul infernului
noi ne târâm noi înotăm

noi înfăşurăm tot mai strâns adâncurile pământului
ranchiunele oamenilor resentimentele raselor

şi resacuri abisale ne aruncă

într-un hăţiş de liane

de stele şi de frisoane



Transmisiune

surplus

eu l-am distribuit în ridurile drumului

hârtoape grele forţele nu se epuizează atât de repede
atunci când nu e decât o depozitare fragilă,
de cât e preţul celor care au avut şansa de a fi fost recoltate?

un semn

un nimic

o lumină la poalele cerului

o flacără născută din pământ

un cutremur de aer

un semn că nimic nu este mort

eu am ţipat:

voi nu aveţi dreptul să lăsaţi să se întrerupă linia de transmisie

eu am ţipat: bufoneria neuronilor
e suficientă pentru a elibera de responsabilitate craterul vulcanic

eu am ţipat când se producea ruptura violentă

însă timpul mă încolăci până în rădăcina intactă.


Odă Guineei

Şi pentru soarele care instalează pe pielea mea o uzină de forţe şi de vulturi

şi pentru vântul de peste trăinicia dintelui meu complicându-şi trecerile judecăţilor sale

şi pentru negrul din lungul muşchilor mei în dulcea insolenţă a sevelor care urcă

şi pentru femeia culcată ca un munte slăbit şi supt de liane

şi pentru femeia dintr-un cadastru necunoscut unde ziua şi noaptea
joacă la numărătoarea de degete a apelor izvorului şi metalelor rare

şi pentru focul femeilor unde eu caut calea ferigilor şi cea spre Fouta-Djalon
şi pentru femeia închisă în nostalgia ce se deschide

EU
TE
SALUT

Guineea unde ploile sparg înaltele cocoloaşe ale vulcanilor
ca un sacrificiu al vacilor pentru foamea şi setea miilor de copii denaturaţi

Guinee strigătul tău mâna ta răbdarea ta totdeauna ne lasă pământuri arbitrare

şi când voi fi ucis spre Ophir
ele nu mă vor şti nicicând amuţit de dinţii mei de pielea mea care le face
un fetiş de paznic feroce al deochiului

cum mă mai scutură şi mă devoră solstiţiul tău în fiecare din paşii tăi Guinee
mută în mine ca în profunzimea astrală a meduzelor


Grifonul

Eu sunt amintirea ce nu atinge pragul
rătăcind în uitarea-n care se oglindeşte absintul
când suflă inima nopţii mutând steaua
căzută pe unde stăm noi şi contemplăm

Cerul gurii a prins noua conştiinţă a cremei din
proaspăta nucă de cocos spartă

Anzii scuipaţi şi sacrii munţi Mayumbé
unicul naufragiu în care ochiul ne scufundă velierul
când sufletul de-a dreptul nebun-nebun
e-n norii ce-mi vin în peştii zăvorâţi
eu mă reîntorc să bântui printre sinistre întâmplări


Piaţa perturbărilor

Un fulger robust ameninţă fruntea mea cea mai
de neatins din lume
în tine lumina văduvă a amurgului din oraşele înjunghiate de păsările împrejurimilor

Păziţi-vă de corbul care nu zboară
aceasta e capul meu extras din potou pus pe umerii mei erupând
cu un vechi strigăt ce străbate măruntaiele şi jgheaburile

Făgaşe făgaşe lapte dulce mangalul jarului şi al aliorului.


Derizoriu

(Răvaş către un prieten de departe)

Eu nu sunt răstignit pe cele mai absurde stânci
Niciodată nu am fost vizitat de vreo eroică faptă înaripată
Din abis nicio corală nu urcă spre mine
Decât uneori sughiţul vreunui naufragiat
Este inutil de precizat
Că eu nu dispun de o stare civilă stabilită
Prin evidenţa purei nostalgii
Nu sunt zdruncinat de niciun clonţ complezent
Neameninţat de ceilalţi cu răzbunarea
Dificultăţile retrovizoare
Sunt compensate perfect de lărgirea viziunii
Eu nu răspândesc panică
Nu rumeg remuşcări
Nu fac decât să ciugulesc câte ceva prin anotimpuri
Căutând răstimpul unei scurte străluminări
(A timpului zis mort)
Urma unei comuniuni pierdute
Unde e jinduită ordinea

P.S.
Iar dacă toate sevele vor fi abolite
Şi curentul îşi va refuza prezenţa
Şi dacă alizeul va eşua
Şi până la mine nu vor ajunge polen şi nisip natal
De la mine însumi spre mine însumi
Va continua neliniştită o cărăruie
Oferindu-mi propria-mi tăcere
Până dintr-odată din golul suferinţei
Jubilaţia bolnavă va erupe-n magma solitară
A cavalerului timpului şi spumei 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu