miercuri, 31 august 2016

DANIIL HARMS - 2 VOLUME APĂRUTE LA "TRACUS ARTE"


La Salonul de Carte "Bookfest 2016" de la "ExpoMoldova", Chişinău, am primit  cele 2 volume (poeme, proză, teatru) de Daniil Harms în traducerea mea. Mulţumesc domnului director Ioan Cristescu, mulţumesc Editurii "Tracus Arte"!


DANIIL HARMS (1905 – 1942)
 
 Fac corectura la două volume de poeme, proză şi teatru de Daniil Hars, 
care urmează să apară la o editură bucureşteană. 
Şi cum să rezist eu ispitei de a nu le oferi şi prietenilor mei 
câteva mostre harmsiene? Le public aici. 
L.B.
 
 

Aerostatul
Daniil Harms,  dosar judiciar

Pentru ca balonul să se-aşeze lângă Kremlin
a fost amenajată o poiană rotundă
rotundă cap-picoare, iar jur-împrejur
e întuneric. O, noapte a balenelor!

1928
 
 
Monostih

Plânge sacadat maşina de tocat.
 
 
*     *     *
 
Odată Dumnezeu mă lovi în umăr 
eu am strigat: vai ce fierbinte e! 
şi am sărit în apă să mă răcoresc
să potolesc arşiţa de pe trup.
Şi am rămas în apă să-mi fac rugăciunea
cu murmur de protopsalt
stăteam la soare sub pinul înalt.
 
1931, iulie
 
 
*     *     *
 
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh 
eu ieri stăteam la geam şi-mi aţâţam auzul 
pământul îi spunea arborelui: creşti
arborele creştea lent – da totuşi perceptibil ochiului
stând ba golaş ba ascunzându-şi tulpina într-o vază verde
la soare citind insignele bucuriei sale
uneori planetele se mişcau printre stele
iar arborele se înclina fluturând cu cuiburile păsărilor
şapte curcubeie se arcuiau peste arbore
eu am văzut răbojurile ochilor de înger
ele priveau de sus la noi
citind ale anilor numere favorabile
 
1931
 
 
*     *     *
 
Vecino ajută-mă să fac cunoştinţă cu tine.
Fii prima în problema asta.
Eu nu pot pricepe
m-am năucit de tot –
ce doreşti tu?
Cu mine vecina va face cunoştinţă
sau pur şi simplu să privesc uliţa
neluând în seamă cea pasăre străvezie
care zboară din instituţie
nouă servindu-ne de poştă
ducând dorinţele de  la inimă la inimă.
 
1931


UN ESEU DE RĂZVAN VONCU





Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.
Adică un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția poeziei românești este de mult stabilită, și care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare (ca volumul de proză confesivă Copil la ruși, din 2008) ori monumentale (de tipul premiatei Panorame a poeziei de avangardă ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci edifică, în spirit modern, o operă: complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, publicistică).
Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.
Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.
Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, aș spune că poetul a înțeles, înainte de apariția optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile, o asemenea întoarcere la originile modernității era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita Stănescu la Chișinău. Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și să te revendici de la Goga și Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți). E nevoie să treci mai degrabă prin experiența poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului dominant la Chișinău, Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.
Leo Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau, fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-și asuma riscul de a greși, de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura „moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles. Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.
Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină în și ca act de limbaj. El a simțit de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri, de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”, distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența covârșitoare a poeziei de agitație și propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a „RSSM”.
Motiv pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.
Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.
În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrînd-nevrînd, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții săi colegi mai tineri, nu face niciodată.
Un scriitor adevărat, într-un colț de țară în care e mai greu să fii scriitor adevărat.

P. S. Sper că vreun coleg de la Chișinău, prea atent la modestele mele considerații pe tema literaturii române din Basarabia, nu o să-mi reproșeze faptul că, în articolul de față, nu am citat versuri din foarte bogata operă a lui Leo Butnaru. Pe lângă faptul că am făcut-o și o voi mai face, cu alte ocazii, acest articol nu este o cronică și nu conține nici un sens ascuns, ci doar o încercare de lectură critică a unei opere de primă mărim

vineri, 26 august 2016

UNUL DINTRE CEI MAI RADICALI AVANGARDIŞTI





Aleksei Krucionîh   
  (1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.
Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.



 

MOARTEA ARTISTULUI


deprinzându-mă cu-orice necuviinţe
eu însumi le căutam ziua cu lumânarea
dar vai! s-a dus moda la nesăbuinţe
neuitându-le însă – n-am alinare!

şi ţintind cu privirea necorporala fantomă
zisei încet, dar ardent, ca raza de fulgere:
lumea nu pare-a trezi  poftă de vomă –
                             şi căzui cu botu-n canalul de scurgere
                             
                              (1913)


DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem ca şi cum am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurânde acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi noi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile mahărei despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
ştersu-s-au numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla mi-i va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinele nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi lipitu-ne-am noi palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de vânătorese vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu naibă! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar risipitu-s-au relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-i strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigit
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-i destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...

 (1913)

duminică, 21 august 2016

ÎN VECINĂTATEA AVANGARDIŞTILOR




CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăş ca o bandă frontală!
Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meşteşugit cu mărgele albe, sinilii şi negre;

Mă voi lipi de tine ca un şorţ din crepdeşin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ţi-l încingem;

La şorţul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,
când tu atingi grăbită pânza iurtei,
îndepărtându-te cu paşi uşori şi repezi, –
Fă-mă breloc zângănitor la şorţul tău!

II

Ţie – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îţi doresc coapsele,
Cum aş mai zbura întru-ntâmpinarea ta
Şi cu acest braţ încordat să te cuprind şi să te sărut, să te tot sărut…
Te-aş înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,
Ca o plasă cu clopoţei de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –
Te-aş înconjura cu dragostea şi fericirea.

(1921)


NEOLITIC

(epoca pietrei şlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…
       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleştele disperării
Îmi striveşte tâmplele.
Nu văd dimineaţa înflăcăratelor sultănele
Şi nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,
Rămâne fidel zăvorul ruginit.
Vieţile în neolitic sunt triste
În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!
Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos,
Şi, înclinându-mă, sărut în negre ovale
Un chip lat şi fălcos.

Să uităm suliţele de piatră
Şi fumul focurilor de rugă ce înălţaţi.
Noaptea, în peşteri, încântate gemete de muieri
Şi plânsetul copiilor speriaţi.

Acum holbaţi orbitele coşmareşti,
Căscând gurile ştirbe, jimbate,
Însă nopţile, ştiu, voi visaţi
Bucăţi de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!
Eu vă sunt ultimul semănat.
Dimineaţa avară, în pirostii, din munţi
Adună opalul mort, împrăştiat.

(1921)