duminică, 9 octombrie 2016

RĂSCRUCILE CU SINE ÎNSUȘI


Pe Leo l-am îndrăgit de la prima cunoaștere. Era mai colțuros decât alții, mai ne-cioplit de dalta ideologică a vremii. Ca o stâncă sau mai bine zis ca o stană de piatră, în care se ascunde misterul sculpturii, niciodată dezgolită până la desuetudine, atunci când se întâmplă dezbrăcarea. Am și pus umărul la săltarea unor greutăți, la ziare-reviste, duse cu apa Sâmbetei sau pe pustii. Parcă din nimic (nimicul fiind financiar), am dat la iveală o samă de cărți, între care celebra odinioară colecție Poezii de duminică.
Când a venit la Chișinău, Leo Butnaru era un băiat de țărani, talentat. Unii, ca și el, s-au mulțumit cu talentul – de obicei, pirpiriu. Mulțumim Domnului, vor fi zis ei, uitând că Dumnezeul nostru dă, dar nu pune în traistă, ceea ce vrea să spună că talentul revendică fortificare prin cultură.
Leo Butnaru este un  om învățat și cu remarcabilă ținută estetică. Ni se vădește prin eleganța scrisului, cunoașterea dedesubturilor și plusul de valoare conferit subiectelor abordate. În plină epocă de lipsă de idei, de contemplare fără descoperire a obiectului contemplat, Leo Butnaru practică poezia de idei și, zic, nimic mai frumos decât ideea devenită poezie. Este un poet al răscrucilor cu sine însuși, cu timpul și cu entitățile care populează timpul și lucrul acesta, iarăși, mi se pare nespus de frumos.
Îndrăznesc să spun că, martor fiind, pe aice, el a spart tiparele, când nici nu prea aveam (vorba vine!) acces la tipar. A adoptat expresia postmodernistă înaintea altora, dintr-o necesitate intimă, ca ulterior să trebuiască să reabiliteze postmodernismul basarabean (și nu numai) cu vocație haimanalâcă și vocabular suburban și cu foarte puțină noimă. Și mai spun cu încredere că – nu autodeclarații sau declarații conjunctural – Leo Butnaru este cap de generație, dacă totuna se pretinde, cumva și întrucâtva, că în Moldova pruto-nistreană există și niște generații  poeticești.
Poezia lui Leo Butnaru este de tensiune înaltă, în sensul liniilor de înaltă tensiune cu sârmele (firele, firile!?) zbârnâinde de încordare. Chiar așa: nu vibrânde, ci zbârnâinde.
Încă nu s-a întâmplat ca poezia să omoare, dar nici să fi înviat pe cineva nu s-a auzit. Și atunci? Leo îi găsește următoarea posibilă explicație și logică de a fi: Poezie/ dulce-amară/ pe nimeni nu l-ai făcut/ cu adevărat fericit/ ci doar/ (mulțam și pentru atât)/ mai puțin nefericit/ l-ai făcut.
Suficient pentru ca poezia să aibă și pe mai departe drept la existență.

Ioan Mânăscurtă

octombrie 2016 

Leo şi Ioan în 1976

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu