duminică, 24 septembrie 2017

O POETĂ TRAGICĂ DIN ARGENTINA




Ziua contra reveriei

Nu-mi doresc o albă mișcare
de plantă mobilă.
Nu doresc să fur vocile
arcuite deasupra-mi.
Nu doresc mii de ori mai mult oxigen
pentru mici cruciade prin cer.
Nu doresc să-mi mut traiectoria
de pe fila prezentă.
Nu doresc să învingă magnetul
espadrilelor ce mi se uzează.
Nu doresc să mă ating abstract
de ultimii mei zulufi castanii.
Nu doresc ca în loc de frunze
Copacii să fluture din cozi.
Nu doresc în afara haosului
portabilele vocabule.

Apa de lumină palidă

Da. Plouă...
cerul  geme abundent-înfundat
umbrele umede își readună părțile dispersate
cavități pline cu noroi turbulent
picături mărunte de apă sulfurată
deși eu nu știu cum am alege masele
să vedem dacă am agitat palida lumină
uriașa grosime de câini și pisici
picuratul mărunt continuă


Să fie incolor

(iepurașului care
își roade unghiile)

cusutura destrămată în haosul dispoziției cotidiene
zângănește la infinit arfa dungată
cadaverica sare de mare apoasă
opacitatea ta elimină sursele de săpun verde
fanioane colorate
în mâna dreaptă cu unghiile pe masă


Încercarea cu umbra roșie

singurătatea lui geme
zero și iar zero
șoproane cu mirosuri primare
retina înaintea necunoscutului
brize acute
revenirea înțepăturilor
zâmbetului tău
și dinții dezgoliți
râd în amurgul însorit
al vigurosului participiu


Pădurea mea

acumulând dorințele în plantele ingrate
referindu-se la tine
în verdele solemn
apoi vin zece cai
să tragă de coada vântului negru
agitând frunzișul
cu coamele lor ude
și sosi detașamentul
să rotunjească versurile versiunea


Poem pentru propria mea hârtie

citind propriile poeme
penalități tipărite de importanță cotidiană
surâs orgolios echivoc iertat
e a mea e a mea e a mea!
lectură cursivă
pulsează în interior vesel
simt că acest lucru se coagulează
corect sau greșit iar corect
înnăscuta ciudățenie a sentimentelor
potir armonios și autonom
cuprins între degetul mare al piciorului obosit și
pleata spălată a capului bucălat
nu contează:
este a mea este a mea este a mea!!


sâmbătă, 16 septembrie 2017

DIN PROGRAMUL FESTIVALULUI „DOUĂ STATE, O LITERATURĂ”





22 septembrie 2017

10.30   
-        Lecturi publice și dialoguri cu publicul ale scriitorilor invitaţi,   Universitatea de Stat,   Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, Biblioteca „Onisifor Ghibu”, Liceul „Spiru Haret” din Chișinău

15.00-17.00

-        Colocviu la sediul USM cu tema: „Spiritul critic în literatura de azi”
-        Prezentări ale situaţiei revistelor literare şi ale criticii de întâmpinare de la Bucureşti şi, respectiv, de la Chişinău
-        Prezentări de carte

 17.15 – 18.30
- Recital de poezie. (Sediul USR.)
             
23 septembrie 2017

8.30-12.00
Soroca. Vizitarea orașului.

12.30 – 15.00
 – Cetatea Sorocii. Maraton liric și concurs „Cea mai frumoasă poezie” cu acordarea unui premiu;

- Acordarea Premiilor Filialei Chişinău a USR.

joi, 14 septembrie 2017

PARADOXURI: DE LA ZENON - LA MAYA





Excepții

Pentru că se mai zice – nu? – Acesta
nu e om
ci e curat diavolul!

Asta e:
în cer e cerul
în nor e norul
în apă e apa
în pământ e pământul...

Însă nu totdeauna în om e
omul...


*       *        *

Tuturor ne e dat să vedem
uneori
cum se subție
și se întinde prelung
cea din urmă fâșie a apusului – relaxată
ca brațul din care
parcă
Dumnezeu donează sânge...


Restul ca totalitate

The rest is silence.
                 Shakespeare

Fiind din cei care au viețuit în
a doua jumătate a secolului XX și
                                                      iată
trăiesc și în prima jumătate a secolului XXI
îndrăznesc a mă da cu părerea că
acum cincizeci de ani
Hamlet mai putea să aibă dreptate că
restul nu e decât tăcere...
                                          Azi însă
nefericite prinț al universului (ca
Danemarcă)
restul nu e decât zgomot zgomot zgomot...
                                                                             

marți, 5 septembrie 2017

ÎN AȘTEPTAREA LUI BORIS PASTERNAK


=SEMNAL=


Editura „Alfa”, Iași
Traducere, prefață, note - Leo Butnaru

Peste ani, în jurnalul meu „Student pe timpul rinocerilor”, regăsesc referinţe la autori şi lecturi, în mare parte – la poeţi şi cărţile lor. Iată trei din ele (anul 1970): „ 29.X. O zi parşivă. Senzaţie de murdar. La sala de lectură (B-ca „Krup”.), în timp ce ieşisem la o pauză de ţigară, cineva mi-a furat de pe masă un volum de Pasternak. Va trebui să plătesc de cinci ori preţul nominal. Asta-i regula...”; „1.XI. Fac un curs de ars poetica intens, după Pasternak, Apollinaire…”; „19.XII. La Filarmonică, actorul moscovit Viaceslav Somov într-un recital din Pasternak, Prevert, Maiakovski, Esenin, Queneau. Biletele – greu de găsit. Doar – fără locuri. La urma urmelor, de ce n-ar trebui ca poezia să fie ascultată în picioare? Somov – actor de mare clasă”.
Aşadar, astăzi, sigur că îi sunt recunoscător lui Boris Pasternak, că a fost printre cei care mi-au luminat şi îndrumat nesigurii paşi de poet în devenire, iar traducerile din poezia sa, pe care le-am realizat în lung de ani, poate că sunt o întoarcere a… datoriei, dar, înainte de toate, un omagiu pe care îl datorăm marilor poeţi ai lumii.
Printre impresionantele deschideri de orizont în literatura rusă din secolul XX, sistemul poetic al lui Pasternak este unul perpetuu valabil prin originalitatea sa, ideaţie şi plasticitate, deopotrivă cu cele caracteristice altor confraţi ai săi, Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Ţvetaeva, Ahmatova.
Începuturile creaţiei sale stau sub semnul literaturii moderne a începutului de secol XX, ale esteticii impresionismului. Poemele din această perioadă sunt complicate ca structură, dens metaforice, însă proaspete ca receptare şi redare a impresiilor care devin vers, mesaj, emoţie de o vibraţie artistică inconfundabilă.

L.B.

duminică, 3 septembrie 2017

POETUL, PRIETENUL, OMUL ÎNTRERUPT...


DIN SCRISOAREA CĂTRE UN TRADUCĂTOR:


21.X.2008

Prietenul nostru bucureștean, Gheorghe Istrate, intenționează să-și editeze cartea unui singur poem dramatic, OMUL ÎNTRERUPT, în mai multe limbi. Până în prezent, are traducerile în vreo 15 limbi, am înțeles eu, și, bineînțeles, fiind prietenul nostru, ține mult să insereze și varianta în rusă. La o adică, este gata să plătească și un anume onorariu. E drept, nu l-am întrebat cât. Astfel că, daca ție îți place textul și dorești să-l traduci, ar fi excelent! în caz că ești prea ocupată, poate îmi dai adresa unui alt coleg rus, care ar cunoaște româna, să-i propunem lui.  Pe de altă parte, nu e o graba, astfel că poate aștepta până îți faci tu timp. Ce zici?
    Cu gânduri luminoase...



Între doi mari poeți, doi mari prieteni – Dumitru Pricop (21.V.1943 – 29.VII.2007) și Gheorghe Istrate (11.V.1940 – 2.IX.2017). Cândva, la Focșani. 

*        *       *

Trup trăitor prin cuvinte
cărțile mele-s morminte
alb ridicate peste rambleu
ele sunt micul meu mausoleu


Gheorghe Istratem,4 apr.2003

vineri, 1 septembrie 2017

CÂNDVA, CU IOANID ROMANESCU...

DIN REVISTA „SCRIPTOR”, 8/2017






1992

10-11-12.VI.Călătorie la Galați; manifestări legate de decernarea premiilor editurii „Porto-Franco” și ale societății scriitorilor „C. Negri”.  
Achiziția etică și estetică cea mai importantă: interviurile pe care le-am realizat cu sexagenarul Fănuș Neagu și cu Gheorghe Tomozei. Primul apare joia viitoare în „LA”.
Prezențe diverse, dintre care mi s-au întipărit în sentimente colegii din Focșani – Florin Muscalu (sorocean) și Traian Olteanu, vârfuitori ai „Revistei V”. Gălățenii – generoși, puși pe cheltuieli culturale serioase.
L-am cunoscut pe Ioanid Romanescu.


3-4-5.X.Cu Cimpoi și Suceveanu, prezenți la Târgu Bujor, apoi la Galați la Festivalul Grigore Hagiu. Prima ediție, cea din an, a fost oarecum mai animată. Gina, sora poetului, nu a venit.  
Prezenți: F. Neagu, G. Tomozei, I. Romanescu, N. Oancea, Al. Condeescu, L. Chișu, S. Adam, iar de la Focșani – neastâmpărații poeți  ce au ținut-o într-un cântec, D. Pricop și I. Panait. Cei de pe loc: C. Vremuleț, T. Parapiru, L. Rugină, St. Vicol, H. Mazilu, I. Chiric, R. Mihăiescu… Cazați tot la „Faleza”.
Am realizat un dialog cu Ioanid Romanescu. S-a dovedit a fi chiar în ziua lui de naștere, când își aștepta foarte tânăra soție cu fiul Liberto (născută în zilele revoluției din decembrie 1989, plăpânda ființă se alege cu acest nume simbolic). Și ce mai e cu Liberto? La doi ani și jumătate cunoaște alfabetul, joacă șah, vorbește ceva engleză și e împătimit de claviatura pianului. Arc. Suceveanu, bine dispus, în așteptarea prânzului îl antrenează pe Liberto într-o maimuțăreală veselă: odată ce mușcă farfuria nenea, face același lucru și piciul; bate nenea cu furculița și cuțitul în masă – Liberto nu rămâne nicio iotă mai prejos, ș.a.m.d.
Un detaliu: pe fundalul discuției cu Ioanid Romanescu, banda magnetică a mai captat țipăt de pescăruși, sirene de vapoare și interminabila, animata spunere de sine a lui Fănuș Neagu, din când în când acostându-l cu vorbă piperată pe ziaristul Modorcea pentru atacurile acestuia asupra unor basarabeni: Gr. Vieru, L. Lari…

9.XI. Bacău, Premiile revistei „Ateneu”. Prezenți: Fănuș Neagu, Gheorghe Tomozei, Mihai Cimpoi, Ioanid Romanescu, Alexandru Condeescu, gazdele.  

20.XI. Două convorbiri telefonice în care receptorul te face să simți cum palpită inima interlocutorului: de la Ion Miloș din Suedia și Ioanid Romanescu de la Iași. De-ale noastre: la ce stadiu se află dialogurile pe care le-am întreținut; trimite săptămânalul, iar – trimite proza. „Am auzit un zvon cu un premiu care mi s-ar acorda la Chișinău” (Romanescu) etc.

24.XI. Am transcris/ cules de pe bandă și dialogul cu C. D. Zeletin. În genere, ultimele 4-5 zile am fost „un culegător” harnic: am mai transcris și convorbirile cu Ioanid Romanescu (prezentatată la „LA”) și Mircea Petean (i-am propus-o lui A. Burac pentru „Columna”), în total peste 50 de pagini.

26.XI.Azi, la Biblioteca Națională, manifestări dedicate Zile Unirii din 1 decembrie 1918. La invitația ambasadei României, participăm la vernisajul unei expoziții de carte, apoi la ședința cenaclului „Miorița”: Suceveanu, Vodă, Matcovschi. În sală – vreo 50 de bibliotecari.
În timpul ședinței, vin și soli de la Iași, Dan Baghiu și un coleg de-al său. Mie îmi oferă un mesaj de la Ioanid Romanescu, plus fotografia pe care acesta mi-o expediază pentru dialog.

27.XI.Primesc o scrisoare de la Ioanid Romanescu: „Frate Leo, trimit fotografia, prin mesageri de nădejde, că altfel mi-e teamă să nu-mi pătez obrazul. Ieri, de la revista «Cronica», Holban a expediat un grupaj de poeme (plus foto) pentru «Literatura și arta». Intermediarul atent «de Holbi» este negru (adică poartă acest nume). Ai grijă, te rog (ba chiar: Te rog!), să-mi parvină și mie revistele cu interviul și versurile apărute! Domnii Baghiu și Moisuc (de la Editura «Princeps»), cărora le-am umflat capetele cu propuneri tangente la poezia lui Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu (poeți care merită să fie cunoscuți și în dreapta Prutului), vor să discute cu matale și Arcadie. Totodată, dacă voi vreți, ajutați-i în privința hârtiei (sau tipăririi acolo). Ei vor oferi detalii și asupra comenzilor de exemplare din volumele «Urania» și «Antares» (colecția B.P.T. a Editurii «Minerva» din București).
Iubiți-vă, fraților, cât mai e timp! Că eu, chiar dacă vă iubesc, merit mai puțin să fiu iubit (sunt egoist, pentru că prea am luat-o razna, cu nunta, până la Dumnezeu). Mulțumiri din suflet. Sănătate și cărți! Te îmbrățișez fratern, Ioanid Romanescu. Iași – 24 noiembrie ’92”.

10.XII. Telefon de la Ioanid Romanescu, inclusiv în legătură cu editura „Princeps” din Iași, unde, printre altele, îmi propune să editez o carte de versuri, el, Ioanid, fiind coordonator de colecție.

sâmbătă, 26 august 2017

UN POET DIN SANKT-PETERSBURG: ARSEN MIRZAEV




Carnet de muncă

Om care
e doar din componente străine:
mers de tehnician-desenator
zâmbet de hamal
obișnuințele unui custode de muzeu
abilitate de laborant
orizont de fochist
farmecul unui paznic la universitate
îngăduință de pompier
timiditatea inginerului
aroganța poștașului

și doar sufletul –
al meu.


*     *     *

– Arată-mi
poemul tău!
– Nu pot.
– De ce?
– E timp mohorât.
Pe timp frumos
el poate fi văzut
                                      în cerul
   rece
petersburghez.

miercuri, 9 august 2017

UN AVANGARDIST DE EXCEPȚIE: ȘKLOVSKI




S-a născut la Petersburg în familia unui pedagog. Studii la Facultatea de Filologie a Universității din orașul natal. Debutează în presă în anul 1908,  fiind apropiat de avangardiști, scriind peste ani: „Eu nu sunt dintre futuriștii mai vechi, – nu mai țin minte cum apăru Juvelnicul juzilor”, însă totdeauna a susținut că e un budetlean. Membru al OPOIAZ-ului (Societății de Studiere a Limbajului Poetic), unul din fondatorii celebrei școli formaliste. Debutul său avangardist are loc în decembrie 1913, când în cafeneaua „Câinele vagabond” prezintă comunicarea „Locul futurismului în istoria limbii”, ce conținea nucleul viitoarei cărți „Renașterea cuvântului” (1914). Urmează articolul „Despre poezie și limbajul transrațional” care a pus bazele unor studii teoretice serioase ale futurismului, în mediile avangardei  Șklovski trecând drept – și pe drept! – un intelectual de aleasă cultură filologică. Ca poet apăru doar o singură dată cu două poeme în almanahul „Înșfăcat-ai: Toba futuriștilor” (1915).
A fost subofițer major în armata țaristă (1914-1917), din 1920 – în Armata Roșie (unități cu profil auto), an în care este implicat, ca „pe vremuri”, într-un duel în care glonțul îl cruță. În 1922, temându-se să nu fie arestat pentru activitatea din trecut (inclusiv, ca socialist-revoluționar – eSeR – a participat la un complot antibolșevic), fuge în Finlanda, de unde pleacă în Germania. Peste doi ani revine în URSS.
A publicat volumele „Mișcarea cu calul” (1925, studii literare), „Despre teoria prozei” (1925), „Izbânzile și înfrângerile lui M. Gorki” (1926), „În căutarea optimismului” (1931). A avut și o prestigioasă activitate cinematografică, scriind scenarii și eseuri teoretice. A abordat diverse genuri literare, din alte lucrări ale sale mai amintim: „Note despre proza lui Pușkin” (1937), „Pro și contra. Note despre Dostoievski” (1957); nuvele pe teme istorice, una din ele fiind „Marco Polo” (1936); biografii romanțate – „Despre Maiakovski” (1940), „Lev Tolstoi” (1963), „Eisenstein” (1973); volume de memorii cu remarcabilă tentă artistică – „Zoo. Sau scrisori de nedragoste sau a Treia Eloise”, „Călătorii sentimentale” (ambele 1923), „Contul de Hamburg” (1928).
„Zoo, sau scrisori de nedragoste, sau a treia Eloise” Șklovski a scris-o într-un timp record: mărturisea că a dictat-o în decursul unei singure săptămâni. Este dedicată Elsei Triolet (Ella Iurievna Kagan), de care era îndrăgostit. Fluxul literar-memorialistic, să zicem așa, se contopește cu imediatețea cotidianului „vieții rusești” din Berlin, oraș în care, după revoluția bolșevică de pe malurile Nevei, locuiau foarte mulți emigranți, inclusiv – literați, muzicieni, oameni de teatru, pictori etc. Lucrarea a fost întâmpinată cu suspiciune, editată incomplet, cu omisiuni, ceea ce constituia ca și cum un prolog implicit al acuzelor de cosmopolitism ce aveau să i se aducă autorului după apariția volumului „Contul de Hamburg”, carte considerată „absolut burgheză, dușmănoasă întregii arte sovietice” (... K. Simonov!). Până după moartea lui Stalin, Șklovski a publicat puțin, sporadic, în special în presa de planul doi. Premiul de Stat al URSS (1979, pentru „Eisenstein”) părea să însemne și o recunoaștere oficială din partea puterii ideologice. Astfel, devenise ca și cum o relicvă înnobilatoare, martor-supraviețuitor al unei epoci apuse (distruse!), fapt pe care însuși Șklovski a ținut să-l combată prin nefosilizarea creației sale, în care s-a simțit ne(a)bătut fluxul și suflul implicit al avangardismului. E unul din scriitorii populari și astăzi, cu real credit la cititorul-intelectual.


ZOO, SAU SCRISORI DE NEDRAGOSTE,
SAU A TREIA ELOISE

(Capitole)

INTRODUCERE

Cât de multe cuvinte sunt interzise!
Intrând în fondul problemei, trebuie să constatăm că toate cuvintele bune sunt cuprinse de leșin.
Sunt interzise florile, luna, ochii și un întreg șir de cuvinte, care vorbesc despre ceea ce e plăcut să vezi.
Iar eu aș vrea să scriu în așa mod, de parcă niciodată nu ar fi existat literatură. Spre exemplu, să scriu „Minunat este Niprul pe timp urât”.
Însă nu pot, ironia erodează cuvintele. Ironia este necesară – ea reprezintă cel mai lesnicios mod de a depăși greutățile descrierii obiectului.
A descrie lumea hazliu e cel mai ușor.
Însă iată că acum o lună uriașă, aproape adevărată, privește prin geamul meu.
Printre golașii copaci ce înfloresc, pe lungul drum nemțesc aleargă automobilul, adâncindu-se în spațiu.
Toate astea separate unele de altele. Casa mi-e departe.
Permiteți-mi să fiu sentimental. Viața mă ia cu ea în străinătate și face cu mine ceea ce face.
Nu am un număr de telefon la care să-l caut pe Boris Eihenbaum1. Nu-l am nici pe al lui Tânyanov2. Roman3 a încetat de a se preocupa de poetică. Sunt singur.
Soldatul beat se trezește în timp ce călărește în șa, iar omul însingurat e beat iremediabil.
În afară de Ivan Puni4, dintre ai mei nu mai am pe nimeni la Berlin.
Iată, așadar, planul cărții.
Un bărbat îi scrie scrisori unei femei.
Ea îi interzice să scrie de dragoste.
El se împacă cu aceasta și începe a-i povesti despre literatura rusă.
Pentru el acesta e un mod de a-și înfoia coada.
Însă iată că (în culise) apar concurenții.
Sunt doi: 1) un englez, 2) cineva cu inele în urechi.
Scrisorile prind a se îngălbeni de furie.
Omul de croială rusească este ridicol în Europa, precum un câine flocos la tropice.
Femeia materializează greșeala.
Greșeala se realizează.
Femeia lovește.
Durerea e reală.
Și cartea e mai serioasă decât prefața sa.
Însă în prefața cărții mele eu sunt vorbăreț ca o femeie care turuie mult, pentru ca să nu înceteze a vorbi.
_____
1Boris Eihenbaum (1886-1959 ) –  exeget în știința literaturii. Lucrări despre M. Lermontov, N. Gogol, L. Tolstoi.
2Iuri Tînianov (1894-1943 ) – scriitor și teoretician al literaturii.
3Roman Jakobson (1896-1982) – unul din întemeietorii structuralismului în lingvistică și știința literaturii.
4Ivan Puni  (1894-1956) – pictor rus și francez, unul din protagoniștii avangardei.


SCRISOARE-PROLEGOMENE

adresată tuturor, tuturor, tuturor. Tema: lucrurile modifică omul

Dacă aș avea un al doilea costum de haine, nicicând nu aș cunoaște tristețea.
De cum vii acasă, să-ți schimbi hainele, să te strunești puțin – este suficient ca să te modifici.
Femeile fac aceasta de câteva ori pe zi. Orice i-ați spune femeii, căutați să obțineți răspunsul îndată; în caz contrar, ea își va face o baie caldă, își va schimba veșmintele, astfel că totul va trebui luat de la capăt.
De cum își schimbă îmbrăcămintea, ele își uită până și gesturile.
Astfel că vă sfătui insistent să vă străduiți a obține de la femei un răspuns neamânat, instantaneu. În caz contrar, va trebui să stați deseori pierdut în fața unui nou cuvânt neașteptat.
În viața femeii sintaxa mai că nu există.
Bărbatul însă e trădat de propria sa meserie.
Unealta nu prelungește doar brațul omului, ci ea însăși se prelungește în el.
Se spune că orbul localizează simțul tactil în vârful bastonului său.
N-aș zice că față de încălțămintea mea aș încerca un atașament special, însă ea reprezintă totuși prelungirea mea, e o parte din mine.
Pentru că atunci când bastonașul prinse a-l schimba pe gimnast, el i-a fost acestuia interzis.
Maimuța e mult mai sinceră când se află pe creanga copacului, pentru că și creanga influențează psihologia.
Iar psihologia vacii care merge pe gheața lunecoasă a devenit proverbială.
Cel mai mult omul este modificat de mașină.
În romanul „Război și pace” Lev Tolstoi povestește cum timidul și aproape neremarcabilul tunar  Tușin în timpul luptei se pomenește într-o nouă lume, creată de artileria sa.
„În rezultatul acestui bubuit infernal, acestei gălăgii, necesității de a fi cu atenția încordată și a acționa, Tușin nu încerca nici cel mai mic sentiment neplăcut de frică... Din contră, devenea tot mai vesel... Din cauza asurzitoarelor bubuituri de tun ce răsunau de pretutindeni, din cauza șuieratului și exploziilor obuzelor inamicilor, din cauza cum arăta transpiratul, îmbujoratul servant ce se agita lângă tun, din cauza vederii sângelui de oameni și de cai, din cauza fumului ce ieșea din gura tunurilor inamicilor situați în partea opusă (după care de fiecare zbura câte un obuz și lovea în pământ, om, tun sau cal), – din cauza că vedea toate aceste lucruri, obiecte, în minte i se zămisli propria lume fantastică ce constituia tocmai plăcerea sa în aceste clipe... El însuși era de o înălțime uriașă, bărbat puternic, care cu ambele mâini aruncă obuze spre franțuji”.
Mitraliorul și contrabasistul – sunt prelungirile propriilor lor instrumente.
Calea ferată subterană, macaralele și automobilele – sunt protezele omenirii.
Mi s-a întâmplat să trăiesc câțiva ani printre șoferi.
Șoferii se schimbă în dependență de puterea motoarelor automobilelor pe care le conduc.
Un motor care depășește patruzeci de cai putere deja distruge vechea morală.
Viteza separă șoferul de omenire.
Pornește motorul, accelerează – și deja ai ieșit din spațiu, iar timpul parcă ar fi măsurat doar de vitezometru.
Pe șosea, un  automobil poate să ia peste 100 de kilometri pe oră.
Dar la ce bun o atare viteză?
Ea este necesară doar alergătorului și urmăritorului.
Motorul îl atrage pe om spre ceea ce se numește, pe drept, crimă.
Din fericire, șoferul rus este, de regulă, un bun muncitor.
El conduce pe drumuri ce amintesc de valuri, repară mașina în adânc de stepă, când gerul și benzina îi înțepenesc mâinile.
În același timp, șoferul nu e un muncitor; în mașină el e de unul singur.
Mașina îl îmbată, viteza îl amețește, scoțându-l din viață.
Să nu uităm de meritul automobilului față de revoluție.
Regimentul Volînsk nu se hotărî să iasă îndată din cazărmi.
De obicei, regimentele rusești se răzvrăteau stând în picioare.
Decabriștii au fost distruși pe loc.
Volînienii au părăsit cazărmile, însă stăteau în nehotărâre. În întâmpinare le ieșeau alții.
Regimentele se adunau și se opreau.
Însă deja prinseră a se arunca cu pietre în ușile garajelor și, urcând în trâmbițătoare mașini, muncitorii zburară spre centrul orașului.
Ca pe o spumă a-ți împroșcat revoluția în oraș, o, automobilelor.
Revoluția puse în viteză și acceleră.
Se îndoiau resorturile, se îndoiau aripile mașinilor, mașinile agonizau prin oraș, și colo, unde ele erau două, se părea că ar fi chiar opt.
Mie îmi plac automobilele.
Atunci prinse a se clătina întreaga țară. Revoluția depășise perioada înspumării și plecă pe jos pe front și în sate.
Iar mașina își continua drumul său aparte, viața sa.
În automobile umblau cei care conduceau țara.
Însă cei care conduceau doar mașinile mergeau și ei în ele.