marți, 7 februarie 2017

DIN POEZIA VECINILOR





APRILIE TROPICAL

Pe ramuri pietricele albe şi negre.

Sudul e ars-cenuşă, negru mangal.
Cerul revarsă lumini răsfirate jerbe
peste adevăratul aprilie tropical.

Ultramarin bătând spre violet
încearcă supliciu, mare sete nefirească
iar copaci obosiţi, toxici, cresc prea încet
de parcă nu ar mai vrea să crească.


*       *      *

Când e noapte
şi scrâşnesc palizii obraji metalici
şi nu răpăie tamburina de tablă,
nu trosnesc încheieturile sub piele,
nu se aude zdrăngănitul,
nici şuieratul ce constrâng sângele
din venele oamenilor,
– Spune-mi,
atunci nu i se face dor de mine
strălucitoarei tale inimi mecanice,
metalică madonă?


*      *      *

Vreau să fiu singur,
în mijlocul tuturor singur,
să nu mă vadă
nici ochii femeilor virtuoase,
nici ochii femeilor păcătoase,
nici „oamenii mari”,
nici oamenii mici,
nimeni.
Vreau să fiu singur,
ca luna în cerul pustiu
             în serile de vară,
ca felinarul stins
             pe uliţa întunecată,
ca scena în noapte
            dincolo de cortină.
Vreau să fiu singur –
să rătăcesc pe străzile oraşului pustiu,
pe trotuarele lui
             să calc în picioare toamna…
Vreau să fiu singur.


IELELE NOPŢII

Fum, foşnind în mâna hârtiei mele,
la geamul gurii deschise, rotocol, inelat.
Doar jet de pleonasme-n strănutări-bezele,
sufletul de propriul freamăt e acaparat.

Foşnete atingând abia-abia fereastra: negrii fluturi
ai înstelatei nopţi de vară. Pauze, printre ele.
În sânge – smoala setei, de poţi s-o înduri.
În noaptea tandră trec paşnice, sumbre iele.




PEISAJ

Aceste case, asemeni unor garafe destupate
cu bere somnolentă.
Ea e pretutindeni prin nemărginitele câmpuri
în revărsări de freamăte
smaraldii.
Ea umple-ochi ale inimii
pahare de cristal,
ameţeşte,
şi trezeşte în ochi
sclipirea stropilor îmbătători
ca un freamăt sonor.

Zi împovărată de soare abundent
de parcă un tren de aramă
pe o cale ferată înclinată
ar fluiera departe.
Prin împărăţia pâinii,
pe căi trasate peste ogoare,
rotocol de elice rotitoare
în zborul anului.


CÂNTEC SOLAR DESPRE TINĂ

Sălciile lucios-argintii cu limbile frunzelor zgârie cerul.
Toamnă. Din adâncul beznei, răzbat calme foşnete.
Maiestoasa lebădă a norului alb îşi oglindeşte misterul,
plutind printre prelungile stufărişului baghete.

Ca fructul mestecat în gură, saltă, urcă, coboară, 
cuvântul ce jinduieşte negrul adânc, unde tina
n-o învolbură rusalcă, sau duh de baltă, ci doară
solarul cânt ce-şi coboară, abundentă, lumina.



 *      *      *

I

Noaptea vuiesc sirenele.
Dimineaţa vuiesc sirenele.
Toamnă.
Mă vizitează amintirile,
ca nişte oaspeţi cunoscuţi.
Eu nu servesc cu ţigări
pe niciuna din ele, deoarece
nu am tutun.
Toamnă.

II

Pe strada Nabeleaka
treizeci şi nouă:
eu,
Prichindel,
Pavlius,
Gavrileak.

III

Încolo câmpii, oriunde câmpii
şi trebuie să merg să aduc lapte.
Mă dor gândurile
ca în subteran,
visând la orizonturi larg deschise.
Şi noaptea se plimbă prin inima mea,
îmi suge sângele,
numai că bezna nu va putea sfâşia
senina mea dragoste.


*      *      *

Roţile vântului au lovit
în moara dimineţii sinilii.
Dincolo de barajele ploilor
soarele cu aripi de aur
străbate văzduhul.
Ceţuri plutesc peste pământ,
irizând fantasmagoric.
Bravul morar scuipă în palme.
Aripile fumului clatină
leagănul îndepărtatului vis…
Ziua împovărează orizontul
cu flocoasele foale de nori …
Şi pojarul prinde să fumege
cu pulbere ca de chinovar.


ELEGIA INTELECTULUI

Vergele călite lovesc creierul
Ce e-n răscoală, tăcând încrâncenat.
Sumbră-i chilia prozei cotidiene,
În tihnă dorm corpuri şi vis amânat.
Cum ar aduna fochiştii jăraticul
În ceas obosit şi-n cursul vorbirii?
Cu formula calamburului de foc
Să clarifici sens în tainele firii.
Sună scurt. Da, florile de pe buze
Le-a incinerat suflul pustiului!
Tavanul, curbă metaforică, grea
Pe vertebrele acoperişului.
Însă scorojitele braţe, capul
Genunchii duşi la gură, în ispite
De-mpotrivire, toate încordate,
Împroşcând proteste neauzite
Despre ce şi cum – noime-ntunecate!
Imperativul naşterii de versuri,
Ce-l alăptară, mângâiară muze,
Luminează doar ca licurici obscuri.
Istoria încearcă să-şi priceapă
Sensul în furtuni de har, aşa ceva,
În trucul eretic al vreunuia,
Neexcluzând sarcasm ce-ar stimula.

Ora florilor trece-n durere,
Rămânându-i inimii ne-nţeleasă;
La geam demenţa parcă se arată –
Clipă unică, clipă dubioasă.
Natura se comprimă, se încheagă
Într-un aprig dres ca după beţie.
Freamăt de vânt alunecă pe harpă
Strigăt ce calmează trup, fantezie.

Tu ai reuşi sau nu să te salvezi,
Lasă-te puterii autoritare,
Cu suflet uzat, ai zice năpârlit,
Strivit pe locul ăsta de-ncercare.

Variante pitoreşti, dar fără şic,
Grupaj după grupaj – nişte fantome.
Explozia memoriei cu chipul
Celor ce au vedenii drept simptome.
Dezordinea-i amestecul a toate
Ce aţâţă nervii şi îi veghează,
În interminabil, aprig joc de şah,
Şansă pentru-n pion ce-naintează.
Pe pereţi, pe geamuri şi pe coperte
Îţi observi amprentele digitale
În variantele de ornamente,
Tinzând cu gându-n taine abisale,
Psihologie, înfruntând bulboane.
E revenirea ce iarăşi te-a admis
În lirică, în aspra ei factură
Cu amplitudinea-i până-n miez de vis.

Faguri de răni ai timpului să-i pierzi,
Să ascunzi în humă mierea cea de leac?
Ca-ntr-un ciorchine greu de epigrame
Epitetele iar temele îşi fac. 
Geniul ar fi oriunde de găsit,
În mitul vremii – marea măiestrie.
Scena soarelui, balerine-n eros,
Spectacol cu samsari, gangsteri, beţie.
Teorii, strune, nobleţe şi gesturi
Metopele ideilor din piatră.
Subiecte-n complicată-alcătuire
În grafica de cărţi, aleasă artă.
Matematica, tăcerea, muzica.
Sonată-n axiome, înaltul ton
De artă în deducţii cumpătate,
Ca mitul despre-un mecanic Ixion.

              IXIPSILON.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu