miercuri, 31 mai 2017

UN CELEBRU PICTOR AVANGARDIST - POET PE POTRIVĂ




S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la ocnă în Siberia. În 1871, familia Kandinski se stabilește la Odessa, unde Vasili absolvi gimnaziul clasic, făcând și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an își susține disertația „Despre legitățile retribuirii muncii”, iar peste alți trei ani pleacă la München, unde studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație. Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 – 1907). Se integrează în boema moderniștilor germani. După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”. Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris. Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții, lucrările executate în așa-numita tehnică a „abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936; „Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940; „Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie. Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu doar  un extraordinar creator-novator în artele plastice – pictor, acuarelist, gravor, – dramaturg, teoretician al artei, moralist ortodox, – ci și unul din cei mai originali poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care intenționa s-o publice la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială  i-a fost dat doar variantei germane, „Klonge”, apărută la München (sfârșitul anului 1912). Aceasta era o ediție fastuoasă, de 300 de exemplare numerotate și semnate de autor. Curând, cartea-album devine foarte populară  în lumea avangardiștilor. Sub influența lui Kandinski, începe să scrie versuri și Hans (Jean) Arp. Textele sunt primite cu entuziasm în cercul dadaiștilor din Cabaretul „Voltaire” din Zürich. Contemporanii pictorului-poet, poetului-pictor Vasili Kandinski au intuit din start grotescul și comicul personajelor  înfățișate sub formă de „fenomene eminamente spirituale”, a ceea ce însuși Kandinski definise drept „prelingerea cerului” prin conturul obiectului. Implicit, versurile atestă crezul artistului, poetului în apropierea „marii Epoci Spirituale”. Însă, precum se știe, avea să vină, să năvălească bolșevismul, războaiele civile, stalinismul, hitlerismul... Oricum, acestora și altor fenomene catastrofale le-a supraviețuit întreaga artă a lui Vasili Kandinski, deci – și poezia lui, în structura căreia, printre alte calități, trebuie să remarcăm o limpezime, o claritate „picturală” a expresiei, o siguranță în potrivirea cuvântului tocmai la locul ce i se cuvine, care i-a fost, cumva, predestinat.
L.B.

PRIVIREA

De ce privești spre mine printr-o
perdea albă? Eu nu te-am chemat,
nu te-am rugat să mă privești
printr-o albă perdea. De ce ea
fața ar acoperi-o? De ce chipul
nu ți-l deslușesc de după
cortina aceea albă? Nu mă privi prin /
alba perdea! Eu nu te-am chemat.
Nu te-am rugat. Printre pleoapele
închise văd cum privești spre
mine. De ce privești spre mine
prin albe cortine? Voi da la o
parte alba perdea și-ți voi
vedea fața, și tu pe a mea
vei vedea-o. Dar de ce nu pot
înlătura alba cortină? De ce ea
de mine-ți ascunde
fața?


PRIMĂVARA

1

În Apus – luna jună. În fața fălcii
căscate  a cornului
steaua ei... Casă îngustă înaltă
neagră. Trei ferestre palid lumi-
nate. Trei ferestre.

2

În galbenul luminii  pete
palid-albastre. Doar pete
 de-albastru palid mi-au modelat ochii.
 Era mare durerea ochilor. De ce oare
 n-a văzut nimeni petele palid-albastre
 din galbenul luminii?

3

Lăsă mâna în apa ce clocotește
și frige-ți
degetele! Lasă mai bine degetele
să-ți cânte despre durere.


miercuri, 10 mai 2017

DIN „TRĂSURA DE ARGILĂ”



 REVISTA „HYPERION” Nr. 4-5-6 / 2017


Au existat și mai există surprize, pe care mi le-au oferit și mi le oferă caietele și mapele cu manuscrise de mai demult. Surprizele constând, parcă, în daruri neașteptate, acestea fiind texte proprii sau traduse, fie cele de la care, acum 35-40 de ani, atenția mi-a fost sustrasă de alte preocupări, unele cu vibrația unei mai mari sau mai moderate urgențe, fie de „pierderea”/ rătăcirea lor prin textele începute sau elaborate în primă variantă, altele – așternute pe hârtie, dar neajunse în mașina de scris, din care să iasă mai cizelate, menite, când va Domnul, publicării. Acum trei decenii, urgențele țineau de perestroika, de febrila iscare și mișcare a ideilor și a maselor cărora erau adresate aceste idei sau, unele, de la care porneau dinspre cei mulți. Era o lume în agonie și risipire imperială, dar și în refacere pe principii mai mult sau mai puțin libere, democratice. Astfel că tu îți lăsai pentru mai târziu poemul, proza, eseul începute sau duse spre o primă variantă, același lucru întâmplându-se și cu textele care te îndemnaseră să le traduci. Le abandonai, pentru a scrie un articol de ziar ancorat în clocotul politic la zi, pentru a-ți pregăti spiciul pentru o întrunire sau alta, pentru a apărea sâmbetele-duminicilor în fața celor mulți, la acel moment ei fiindu-ți cu toții camarazi de pledoarie, de mișcare socio-politică antiimperialistă, anti-URSS.
Astfel că, azi, o retro-cercetare a arhivei nu o singură dată se soldează cu surprize, unele dintre ele fiind ca și similare cadourilor pe care, parcă... ți le-ai face tu ție însuți. (Sigur, textele traduse le-am românizat în caractere de litere chirilice, cum eram nevoiți să scriem pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Publicându-le aici, dau și facsimilele lor  – oarecum ciudate deja! în primă schiță a câtorva pagini.)
Una din recentele bucurii pe care mi le-a oferit cercetarea de mape, caiete, vrafuri de file dispersate a fost regăsirea traducerii mai multor pagini din drama clasică indiană „Trăsura de argilă”, atribuită lui Șudraka (prefer această transcripție românească, chiar dacă în izvoarele cercetate numele apare în variantele: Śūdraka, Çûdraka; dacă le-am adopta și noi, nu se știe cum le-ar pronunța cititorul român lipsit de elemente ortografice sanscrite concrete), care se presupune că ar fi fost un prinț, poet și autor dramatic din secolul VII. Însă paternitatea auctorială a „Trăsurii de argilă” este disputată până azi, în discuție apărând și unele argumente rezonabile, ce duc cu gândul la altcineva, la un autor anonim.
Precizez din capul locului: conducându-mă de două variante franceze1 și o alta rusă2, eu nu am dat o traducere propriu-zisă, ci o interpretare, o adaptare, poate chiar o... regie textuală/ textualistă, combinând unele pasaje, fragmente care au corespondențe ideatice, metaforice, asociative în cele două traduceri amintite, însă mult mai puține cu versiunea franceză care, de fapt, otova, e una în proză și din care lirismul, metaforismul dens au fost estompate; cea rusească a păstrat prozodia mai mult sau mai puțin riguroasă, însă eu, cum spuneam, în tendința de a ordona, de a coagula fragmentele dispersate, am ajuns ici-colo la altceva – chiar, aș zice, – la poezia pură.
Prozodia sanscrită e una absolut diferită de modelele europene și o traducere cu respectarea regulilor de versificație utilizate în India secolului VII e ca și imposibilă. Din acest considerent, pasajele poematice din „Trăsura de argilă” au fost de cele mai multe ori adaptate, reorganizate ca topică, formă de versificație, cum o făcu, să zicem, și Lion Feuchtwanger în germană (1916), tălmăcirea lui stând la baza uneia rusești, apărută în 1938. Nici traducătorul francez nu s-a complicat cu prozodia sanscrită, dând, simplu, o variantă-narațiune.
După ce-mi mai trecu din emoția reîntâlnirii cu poezia pe care am adaptat-o, „am extras-o” din această superbă piesă sanscrită, am încercat să reconstitui motivația, de prin 1978-1979, care m-a făcut să potrivesc readaptarea, regia românească a textului. Recitind și, concomitent, redactând paginile care mă acaparaseră acum patru decenii, m-am pomenit pur și simplu prins de acțiunea propriu-zisă a dramei, însă și de fascinația spectacolului poetic în sine, cu metaforismul său exotic ingenios, abundent. Este fascinantă și măiestria combinatorie auctorială de a găsi analogii memorabile între ființe, lucruri, fenomene, toate – într-o interacțiune cosmică teluric-celestă consolidată de liantul artistic lirico-filosofic de, uneori, inegalabilă pricepere artistică.
Incontestabil, „Trăsura de argilă” a fost plăsmuită de unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi din literatura universală. Cred că e foarte important de a cunoaște și a recunoaște această capodoperă poetică-model azi, când fel de fel de isme propagă texte în doi peri, date drept poeme, însă care nu au nici cea mai elementară justificare ontologică, deoarece nu corespund intenționalității naturii de la care a pornit poezia lumii, căreia totdeauna îi vor fi specifice unele constante (elemente, trăsături) de gen. Inclusiv metafora, ca strop de eternitate, precum o numea un francez.

Leo BUTNARU
______________________  
1. „Le Chariot de terre cuite”; Traduction par Paul Regnaud, 1876; Traduction par Victor Barrucand. Paris A. Savine, 1895.
2. Шудрака, „Глиняная повозка”. Перевод В. Воробьева-Десятовского и В. Шефнера. Изд. «Художественная литература». Москва, 1956.

 
Manuscrisul traducerii de acum patru decenii
 Fuga Vasantasenei1

1

De ce fugi, frumoaso,
Cuprinsă de spaimă,
Ca, zgâlțâiți, cerceii
Să-ți zgârie fața?
Tremuri precum struna
Atinsă de degete,
O, tu, îngrijorato
Ca lebăda care
Tresare când tună-n ceruri.

2

Vasantasena, nu fugi, auzi!
Îngăduie! Oprește-te, frumoaso!
De ce te-ascunzi? Tu tremuri mlădioasă
Precum fragile ramuri, și se joacă
Vântul cu franjurile purpuriei tale rochii; doamne,
Mi se arată mie că în fungă
În urma ta lași rubinii petale
De lotuși minunați. Te mai asemeni
Cu-o peșteră vrăjită, tăinuită
Ce-a fost să fie priceput săpată
În scumpetea unei roșii stânci.

3

Ochii mei ce-acum câteva clipe
Vedeau contururi clare până departe
Sunt zăgăzuiți de întuneric.
Și-mi pare că chiar întunecimea
Mi-i închide, pe când eu mă strădui
Cât ce pot să-i țin deschiși, să vadă.
Apoi mai cred că chiar și trupul tău
E cernit de bezna asta deasă
Și de neagra ploaie care cade!
Acum mi-s ochii fără folosință
Precum slujirea la stăpânul proclet.
O, nu te văd în noaptea nepătrunsă, –
Ești flacără de fulger dormind tainic
În îmbrățișarea unui nor ibovnic.
Dar, totuși, eu te simt, tremurătoare,
Căci te trădează-aromele coroanei
Și zângănitul scumpelor brățări
Ce-ți împodobesc mlădiul trup.

4

Sunt ruinat și, vai! iubirea care
Se aprinsese nemilos în mine
Eu trebuie s-o tăinuiesc în suflet,
Ca să nu știe nimenea de ea – astfel
Și omul ce nu uită supărarea
Mânia lui, o vreme, și-o ascunde.
­­­­­­­­­­___________________ 
1. Vasantasena – protagonistă din drama „Trăsura de argilă”; numele ei înseamnă – „cea a cărei santinelă-i primăvara”.

marți, 9 mai 2017

CĂDEREA UNUI MIT!




A mai dispărut un mit ca și fabulos! Prin experimente și cercetări acustice, savanții au dovedit că viorile de Stradivarius (există cam 650, fiecare din ele estimate la milioane de dolari) nu sunt mai performante decât instrumentele de același gen din alte timpuri, în special decât cele fabricate în prezent. Ci din contră, sunetul lor cedează sub aspectul armoniei, intensității celui al suratelor lor de peste timpuri.
Pe scurt, cercetătorii au efectuat două experimente, independente unul de celălalt, la Paris și New York, formând câte o echipă din cei mai buni violoniști din lume și alta din fini cunoscători ai muzicii, care aveau să „acționeze” și să tragă concluzii pe neve, cu ochii legați adică. Muzicanții nu aveau cum ști, dacă li se dă în mână o vioară Stradivarius sau o oarecare alta, din care să interpreteze unele din celebrele compoziții muzicale de Ceaikovski, Brahms sau Sibelius, ascultătorii, aflați în sală, pe nevăzute și ei, trebuind să spună sunetul căror viori li s-a părut mai frumos, mai distinct, mai plastic etc. Pentru certitudinea rezultatelor experimentului-cercetare, ședințele „audio” au avut loc în două formate – sala mică de concert din Paris cu acompaniament și marea sală de concert din New York fără acompaniament. Atât violoniștii-interpreți cât și ascultătorii... legați la ochi au trebuit să aprecieze sunetele viorilor ca intensitate, puritate, bogăție de nuanțe și alte caracteristici subiective legate de un instrument sau altul.
Din păcate, rezultatele au fost pentru... demitizare: viorile Stradivarius au pierdut fără drept de apel în raport cu concurentele lor din contemporaneitatea noastră, acestea din urmă părându-li-se atât muzicienilor-interpreți, cât și ascultătorilor mult mai sonore și mai plastice, mai policrome în sunetele pe care le emit. Doar 44 la sută dintre interpreți și ascultători au putut identifica vreo vioară Stradivarius – un coeficient al probabilității neconcludent.
Prin urmare, concluzia drept... demitizare: afirmațiile despre „farmecul” sunetului emis de o vioară Stradivarius nu a fost decât rodul autosugestiei și al marii reputații a maestrului italian.
Oricum, numărul snobilor-melomani va fi în descreștere...

marți, 2 mai 2017

SURFING ÎN GALILEEA / Poeme din „Viața Românească” Nr.4/ 2017

                                                                   4 / 2017
Leo BUTNARU
Gânduri
Când a spus că el știe că nu știe nimic
Socrate
s-a surprins la simplul gând că
de fapt
el nici nu are gânduri complicate.
Însă
pe atunci erau și greci cu gânduri complicate
unul dintre ei spunând – vă amintiți? –
cunoaște-te pe tine însuți.
Mit antic la Kremlin
Dacă Pavlov
pe când experimenta cu câinii
s-ar fi întâmplat să o surprindă pe Diana goală
în vreo baie din Kremlin
zeița mâniată și meridională l-ar fi transformat pe Pavlov
într-un cerb siberian
încât câinii-cobai
uitând de reflexele condiționate
și-ar fi sfâșiat experimentatorul.
…să vă spun
În fine
m-am hotărât să vă spun franc
de ce iubiți – acei care iubiți totuși – Poezia:
Ea
este Utopia ce vă dă cea mai mare
garanție a realității.
Ars subjectum
Ca o diversitate de moarte
dar mai ales de viață
ceața fierbinte se numește aburi
aburii reci se numesc ceață.
(Aici textul propriu-zis se află
între subtext și supratext
ca un sandvici de semnificații
scoase de sau puse la index.)
Iar când intervin aburii, ceața
continuarea subiectului e dificilă
încât e mai bine să-l stopezi, sau
pur și simplu să-l sugrumi fără milă.
Iar cei ce râvnesc să citească
precum se spune – (și) printre rânduri
nu au decât să facă-n fel și chip
a se descurca-n colectiv, sau singuri.
Surfing în Galileea
Nu de pe țărmul de mare
de data aceasta cam agitată
însă, de obicei, calmă
aproape nemișcată,
Marea Moartă,
ci de pe malul Ghenezaretului,
Lacul Galileei,
Ioan Botezătorul admiră câteva tinere
mândre iudee ce fac surfing
printre ele – și fiica Irodiadei,
juna cea zveltă
și mai bronzată.
Ah, Apostole, nu e sigur dacă și de data aceasta
nu te așteaptă însângeratul ghinion,
însângerata biblică idee,
că juna iudee, fiica Irodiadei
ar putea iar să-i ducă lui Irod la ospăț
capul tău,
purtându-l pe placa de surfing pe care
alunecă abil acum
în agitata magie a lacului;
pe placa de surfing
umedă, cu câteva alge
și jumătăți de scoici mici lipite pe ea,
îți va purta capul
precum altădată
pe aurită tipsie…
Viață la Veneția
Forfotă turistică la Veneția. Pe puținul uscat
pe multa apă.
Pe scurt
domnule Thomas Mann –
Viață, nu glumă, la Veneția!
…Doar să vă închipuiți câte boarfe la modă
dar inutile
stau întinse pe paturi de hotel
pe mesele de călcat
în garderobe
sau burdușite-n geamantane
în Veneția estivală care predispune la
cât mai multă piele la vedere…


TEXTUL LITERAR ÎN TIMP: METAMORFOZE ȘI PROGNOZE


LITERATURA ÎN PUTEREA TEXTULUI LITERAR. MUTAȚII DE INTERES.

Mișcarea literară: De o vreme, textul literar pare a intra în relație cu anumite provocări neașteptate. Una ar fi posibilitatea existenței sale ca multimedia-text, finalizat într-o „operă multimedia”, în care creativitatea se manifestă nu doar la nivelul literei, ci și al imaginii sau sunetului, care, corelate, exprimă sensuri sau un anumit sens. Este o frontieră care poate tenta, dar puțin încercată. În același timp, ultimele premii Nobel au îndreptat atenția spre literatura așa-zisă de frontieră (reportaj, anchetă..., v. Svetlana Aleksievici) sau spre cea care are ca suport cântecul (v. Bob Dylan).

Leo BUTNARU

ÎN ISTORIA CIVILIZAȚIILOR UMANE TEXTUL (LITERAR)
S-A ÎNDEPĂRTAT MEREU DE FORMELE TRADIȚIONALE

– Textul (literar) își mai păstrează autonomia și fascinația?
– Reveniri, corectări, ștersături, recidive, eliminări, răzgândiri, adăugiri, reculegeri, suprimări, reformulări, regăsiri, recuceriri, înlăturări, dezbărări, excluderi, reîntoarceri, anulări, recăderi, răsfrângeri, pierderi, recuperări, dezmeticiri, regăsiri, retușuri... – amplă, chiar dacă parțial redusa aici, sinonimie/ antonimie/ antinomie a neliniștii caracteristice conștiințelor ghidate responsabilitatea artistică sui generis, cercetarea manuscriselor cărora ține în egală măsură de interesul hermeneutic, filologic, dar și psihologic. Sub aspect psihologic pare au fost, sunt și vor fi studiate, receptate, admirate manuscrisele marilor creatori și, bineînțeles, într-un mod cu totul specific se vor interesa textologii viitorului de caracteristicile computerogramelor lui Umberto Eco, să zicem, care a fost un împătimit de computer și un exemplar truditor al claviaturii și display-ului. În istoria scrisului, fascinația va continua să existe și ca travaliu, și ca recepție a finalității acestuia.
      „Îndepărtarea” de forma tradițională îi este benefică sau îi afectează chimia în mod negativ?
– În istoria civilizațiilor umane textul (literar) s-a îndepărtat mereu de formele tradiționale. Literatura lumii a fost scrisă în piatră sau conturată în tăbliile de argilă ale  Babilonului („Ghilgameș”...); înșirată pe papirusul egiptean sau pe pergamentul grecesc chiar din orașul Pergam. În vechimile unor țări din nord, runele erau scrise pe scoarță de mesteacăn, de care, mai rezistentă, totuși, s-a dovedit a fi fragila memorie umană, care devine puternică, dacă ajunge, cum se spune, una colectivă. Și totdeauna, în trecere de la o etapă la alta, de la o formă la alta, „îndepărtarea” de metodele scripturale din trecut a fost una benefică, mai dinamică, mai cuprinzătoare în entropia generală, precum se întâmplă și azi, când „manuscrisul” unei cărți scrise nu mai are nevoie de a consuma sute sau mii de coli de hârtie (câteva exemplare); nu mai este supusă corectărilor migăloase, obositoare, astăzi autorul ei beneficiind de toate privilegiile inimaginabile, ca ieri-alaltăieri, pe care i le oferă programele de ameliorare, inclusiv ortografică, gramaticală, a paginilor sale. Îți stă la dispoziție orice gen de dicționar de care ai nevoie la un moment sau altul al muncii tale literare – de sinonime, antonime, etimologie, programe de traduceri, enciclopedii. Apoi, hyperlinkurile. Etc., etc.
În fine, nu mai e nevoie să faci colete cu manuscrise, să pierzi destul de mult timp până la poștă, unde să le depui, să plătești sume (azi, exagerate până la insolență!), să te rogi zeului transmisiilor, Hermes, ca nu care cuva să se piardă (pentru că s-a tot întâmplat, nu?) respectivul manuscris... Poșta electronică dă siguranță, dinamică, operativitate și certitudine în comunicarea cu editorii. (Mă opresc aici, conștient că aș putea aduce și alte argumente despre beneficiu care nicidecum nu „afectează chimia în mod negativ”.)
Plus o noutate de ultimă oră, care nu ne face să ne grăbim a o rupe definitiv cu formele tradiționale ale scrisului, pentru a ne încredința totalmente digitalului, computeristicii: După ce au inventat hârtia acum aproape 2.000 de ani, chinezii au dezvoltat acum o versiune excepțională a acestui material – Institutul de Ceramică din Shanghai a prezentat hârtia rezistentă la apă și foc!  Totodată, materialul poate fi curățat cu apă fără ca scrisul de pe el să se deterioreze. Ea este fabricată din nanofibre de hidroxipatit, o formă de calciu care se găsește în oase și dinți.  (Precum s-ar spune, în unele cazuri avem motive serioase de a ne ține cu... dinții de tradiție, tradițional...)
– Scriitorii trebuie să se bucure sau să fie circumspecți față de asemenea mutații de interes?
– Prin atitudinile și făptuirile sale profesioniste, scriitorul nu poate altcumva, decât să fie în concordanță cu mutațiile majore din psihologia lumii, a omului; cu mutațiile de esență în civilizația universală, dar și a națiunii sale, cu specificul psiho-etnic al acesteia. Scriitorul, cel puțin unul de vârsta mea, trebuie să-și amintească (și să cumpănească, nu?) că, de când a încondeiat (chiar cu condeiul, nu cu pixul sau cu... computerul) prima literă, micro-filmul de animație (chiar așa!) a mișcării mâinii (dar și a... minții) sale de copil!, care făcea posibil startul, să zic așa, încordat, emoționat al scrisului, ca o minune; a scrisului emanator de sens, care avea să-l însoțească întreaga viață (pe atunci, asta o știau, probabil, doar ursitoarele). De aici încolo – penița și călimara cu cerneală violetă (obligatoriu violetă!), apoi tocul cu rezervor, penița chinezească, de aur. Și astea toate emanau partea lor de miracol, după care aveau să vină primele „acorduri” tehno-scripturale pe claviatura mașinii de scris, pentru ca, în fine, azi, să-ți orchestrezi scrierea la computer. La timpul lor, inclusiv la cel prezent, astea toate ți-au prilejuit noian de clipe de inspirație, de satisfacție, de împliniri, de bucurie. Prin urmare, de ce nu am continua să ne bucurăm în bună pace, înțelegere și, dacă e posibil, chiar de armonie cu ceea ce ne oferă ziua de azi, cu ce ne va oferi ziua de mâine în perpetua exprimare și afirmare a lumii prin scris, indiferent de formele și procedeele de înfățișare a lui în entropia universală? Prin urmare, vorba latinului: Let us rejoice! (Să ne bucurăm!)
– Cititorii ar putea descoperi sau nu în asemenea texte delicii care să diminueze criza lecturii?
– Da. Însă, mai întâi, e necesar să precizăm, să nuanțăm: cititorul nu mai este unul... tradițional, el nu mai citește în mod clasic. Iar eu consider că astăzi, grației computerului, se citește mult mai mult decât în trecut.
Da, așa e, cărțile apar în tiraje mici și foarte mici, dar vedeți câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidență, electronică și ea, că sunt accesate, adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură.
 Computerul stochează biblioteci fantastice de cărți în formă tradițională sau audio. Apoi, bibliotecile de manuscrise, atrăgătoare de curiozitate umană, fascinante. Plus ecranizările după celebre opere beletristice.
Concomitent, nu a dispărut și, probabil, nu o să dispară forma de lectură tradițională, cu cartea în mână.
– Vă tentează să vă extindeți sau nu interesul de creație spre asemenea experiențe? Ce vă dă imbold, ce vă reține?
– Nu că ne tentează sau nu, ci, în condițiile digitalizării, cibernetizării este imposibil să nu te incluzi în forme și experiențe moderne de procesare și receptare a textelor, inclusiv a celor literare. Și scriitorul și cititorul trebuie să fie oameni, intelectuali ai timpului lor, ai contemporaneității în care trăiesc și o fac bună, optimal „funcțională” pentru munca spiritului, inteligenții lor. Pentru manifestarea și împlinirea destinului lor.

Mișcarea literară,
Nr. 1, 2017

DE CE CU MEFIENȚĂ ȘI NU CU COMPETENȚĂ?

Jurnal

13.V.2006

Ce poate spune despre avangardă sau despre unii avangardiști un tradiționalist prin formația sa (ceea ce nu e de condamnat), dar, se pare, reducționist din cauza că nu cunoaște prea multe („prea multe” – prea mult spus!) despre fenomenologia artistică sau personalitățile la care se referă (are dreptul care, iată, pare-se, a fost substituit doar de tupeu)... În revista „Vitraliu” (Nr. 1-2, 2006), Bogdan Ulmu zice că: „Dar pe reprezentanții mișcării începutului secolului XX (nefericită expresie: începutul mișcării secolului? – l.b.), (de ce virgulă? – l.b.) trebuie să-i citești, în mileniul trei, cu ineluctabilă mefiență...” De ce – cu mefiență și nu cu – competență, obiectivitate, discernământ, dorință de a te edifica, dacă tu nu prea ești familiarizat cu întregul registru și infinitudinea de nuanțe a fenomenologiei avangardei?... Pentru a ajunge, Bogdan, la concluzia reducționistă, specifică celor ce se mulțumesc doar cu suprafața problemei: „Personal, cred că nu o dată, în timp, Dostoievski – spre exemplu – s-a dovedit mai important și chiar mai... contemporan cu noi, decât uitatul D. Burliuk”. De ce, de unde – „uitatul Burliuk”? 

David Burliuk (1882-1967),
considerat „Tatăl futurismului rus”
Oare știe B. Ulmu câte cărți, albume, studii de-ale și despre D. Burliuk au apărut în ultimii douăzeci de ani despre acest înnoitor de artă? Și nu numai în Rusia, ci și în Statatele Unite, în întreg Occidentul. Parțial, s-ar fi putut edifica, dacă deschidea google(-ul!) să vadă ce torent de informație învăluie numele lui David Burliuk, să vadă, cel puțin matematicește, doar, dacă nu și esteticește, sutele de trimiteri la acest autor – scriitor, dar și pictor de notorietate. Iar dacă mai cunoaște și alfabetul chirilic, să fi intrat în sistemul internet rusesc, să vadă și cealaltă parte a unei cartoteci impresionante David Burliuk. Sigur, după aceasta nu conchidea justițiar-incompetent: „uitat”. Iar mai jos raționează, de asemenea cu aplomb de foarte aproximativ știutor în domeniu, despre Pușkin care, malițios fie spus (spune ieșeanul), s-ar umple „de talentul incontestabil al necunoscutului Igor Severianin”. De unde a luat-o Ulmu că Severianin ar fi un necunoscut? Doar din tristul motiv că nu-l cunoaște el, Bogdan? Păi, de mergem pe această cale, îl pot depista pe referent că nu cunoaște o mulțime de nume importante ale literaturii ruse... Apoi încheie în doi peri și mai multe planuri ale nesiguranței de sine în ce spune despre la ce se referă, fără competența necesară (firește, cunoaște el ceva, dar prea puțin), amestecând borcănașele propriului gust și dezgust: „În fine, să medităm cu tristețe pe tema vieții de efemeridă a avangardei: Beckett, artizanul exploziei limbajului, a sfârșit prin a fi încununat cu Nobelul  pentru literatură; nonconformistul Ionesco, virtuozul absurdului, a murit ca un clasic, dublat de un bogat academician burghez; iar coreutul (probabil, o eroare; în loc de – corifeu, L.B.) furiei și al violenței, John Osborne, a fost făcut sit, spre disperarea eroului său exemplar, Jimmy Porter...

luni, 1 mai 2017

CRUDU, FREUD, AYGHI, ACUM VREO 11 ANI...

 DIN JURNAL

            6.V.2006

Abia de-mi închei scurta siestă, pe la 17.30, că mă și telefonează Crudu de la „Europa liberă”, punându-mă, brusc, în fața întrebării: care ar fi legăturile – dacă ar exista așa ceva – între Freud și avangardism? Convenim să revină în zece minute, să-mi revin din somn, după care încerc să trasez – cu titlu de ipoteză – punți între „freud”-ienele impulsuri de autoafirmare și palma dată gustului public a cubofuturiștilor, între abisal și inconștient, totem, tabu și preocupările hlebnikoviene pentru mitocreație, angoasă, fobii, obsesii pe carte le-au avut deloc puține și Hlebnikov, și Olimpov (Kosntantin), și Maiakovski sau Esenin (în imagismul său din „Omului negru” și „Spovedaniei unui huligan”). Până aici trecurăm prin transraționalitatea limbajului (zaum’), pentru a ne întoarce la subconștient. Ba chiar și Boris Poplavski, mort la Paris, în urma unei supradoze de narcotice, pare a se fi atins de freudism, dând cartea „Avtomaticeskie stihi” (Versuri automate). Bineînțeles, în creația avangardiștilor a fost mereu prezentă tehnica explorării inconștientului, de care se interesa și Freud. Iar sexualitatea ca element determinanta în freudism?... S-ar putea, cumva, lega de cazul Ninei Habias și Ivan Gruzinov, judecați de colegi pentru pornografie? În 1921, ei fost excluși din Uniunea Poeților din Rusia.
Lucrurile (și spiritele) se ating inevitabil de ceva nietzscheanism, deoarece avangardiștii-protagoniști (Hlebnikov, Krucionîh...), în ce privește atât izvoarele de inspirație, cât și modalitatea de a se inspira sau a „capta” întâmplătoarea declanșare a inspirației, jinduiau să afle în propria lor fire un „supra-eu”, să se „întâlnească” „cu sine-altul-de sine-depășitor”, pentru ca în rezultatul meditației spontane să se anunțe pe sine ca „supra-eu”, când – remarca exegetul Elena Tîrîșkina – toate manifestările activității existențiale (vitale) sunt declarate în mod automat transcendentale, într-un inevitabil schimb în cadrul registrului de convenții. Avangardiștii reorientară, la 180 de grade, vectorii ce vizau transcendentalitatea – deja aceștia nu „emanau” din dorința, jindul uman spre vastitatea cosmică, spre tăriile divinității, ci ea, transcendentalitatea, se află chiar în firea, în intimitatea omului/artistului. Însăși limbajul conține transcendentalitate. Astfel, de la cuvântul autotelic se ajungea la... artistul autotelic1 Adică, suficient sieși, în sine putându-se găsit toate cele ce se caută în transcendentalitatea „extra-umană”, cosmo-divină, să zic astfel.
Apoi, s-ar fi putut trece spre Musil etc., etc. Dar, pare-se, ne-am oprit la timp.

Pe fundalul unei poze a Ninei Habias identific inscripția: „Eu, în timpul vieții”. Asta e: în timp...
*      *       *
Comand în ciberspațiul rusesc date despre regretatul Gh. Ayghi. Iar mintea virtuală mă întreabă dacă nu care cumva e vorba (și) de Ghennadi... Tayghi! Până și computeristica rusească tot la taiga se gândește...
Nu, sigur că nu avea dreptate regretatul Ghennadi Ayghi, când declara într-un interviu („Zerkalo”, 2005, Nr. 25) că, în 1959, când și-a zis el să scrie în cheia verslibrismului: „În poezia rusă nu au existat versuri libere reușite. Versul liber nu a fost elaborat, iar totul ce există deja nu e decât o imitare a modelului latinoamerican și nu un gen ruso-lingvistic de spațialitate și o altfel de muzică (iar pe Schönberg și Weber pe atunci eu deja îi cunoșteam), o altă semnificație a pauzei. Astfel că primele sale versuri eu le-am scris cu mare precauție și atenție, într-un stil personal”.
  Altceva e că, pe atunci, el nu cunoștea verslibrismul atâtor și atâtor poeți ai avangardei ruse! Ce, Hlebnikov, Krucenîh, Maiakovski (cu toate procedeele sale cvasi-clasicizante), ba chiar Pasternak, Zaboloțki, Tihonov, Bobrov, Veciorka, Habias, Aseev, Mandelștam în câteva poeme („A găsi o potcoavă”, să zicem) etc., etc., nu sunt, în tinerețe, verslibriști virtuoși? Chiar și cele 4 poeme (doar atâtea a scris!) ale lui Șklovski nu-s vers liber pur-cerneală? (Că n-o să zic: pur-sânge!) Apoi, Guro, Kamenski, Gnedov, Bojidar, Petnikov, Mariengof, Harms, pictorii-poeți Malevici, Filonov, Kandinski, Rozanova... – dar câți alții! – nu au fost, în mare, verslibriști?
Îmi pare rău, dar observ în unele declarații ale bunului meu cunoscut și coleg Gh. A. neconcordanțe cu realitatea sau cu cele declarate anterior. Zice că a învățat franceza ca să traducă. Probabil, o fi aproximat ceva în limba lui Baudelaire, însă, în toamna anului 2002, la Neptun, pe terasa Hotelului „Arad”, el eșuă în tentativa de a vorbi franțuzește cu poetul Michel Deguy, cu care se cunoștea și care se apropiase de masa la care stăteam cu Ayghi. Cu modestele mele cunoștințe, le servii de interpret. Probabil, Ghennadi cunoștea o formă de limbaj pasiv, care și el e bun în anumite cazuri, te ajută să te descurci cât de cât. Însă numai – cât de cât. Iar la Curtea de Argeș, veninoasa soție a lui Evgheni Rein chiar ironiza curajul lui Gh. de a spune că ar cunoaște franceza. Însă aceasta e treaba ciuvașilor-rușilor-ovreilor din literatura rusă. Ceea ce am mai observat, însă, era că cei mai mulți din scriitorii ruși îl invidiau... necruțător pe Ayghi. Aproape că nu-l puteau ierta și erau gata-gata să-l atace în public, indiferent dacă ar fi fost sau nu de față și el. Bineînțeles, precum mai (foarte) mulți scriitori, și Ayghi își retușă trecutul biografic, în special ceea ce ține de intimitatea devenirii ca poet. Nu e un păcat. De când e scrisul, practicanții lui s-au înzestrat, adeseori, cu multe din cele care le-au lipsit în viață. Au spus-o mai muți, au recunoscut-o mai puțini. Asta e. Important e că Ayghi e cu adevărat interesant ca poet, mult mai bun decât majoritatea denigratorilor săi, printre care, cu părere de rău, se pomeni și Kuprianov – bun și el ca poet. Însă în mai multe mărturisiri Ayghi e convingător.