miercuri, 10 mai 2017

DIN „TRĂSURA DE ARGILĂ”



 REVISTA „HYPERION” Nr. 4-5-6 / 2017


Au existat și mai există surprize, pe care mi le-au oferit și mi le oferă caietele și mapele cu manuscrise de mai demult. Surprizele constând, parcă, în daruri neașteptate, acestea fiind texte proprii sau traduse, fie cele de la care, acum 35-40 de ani, atenția mi-a fost sustrasă de alte preocupări, unele cu vibrația unei mai mari sau mai moderate urgențe, fie de „pierderea”/ rătăcirea lor prin textele începute sau elaborate în primă variantă, altele – așternute pe hârtie, dar neajunse în mașina de scris, din care să iasă mai cizelate, menite, când va Domnul, publicării. Acum trei decenii, urgențele țineau de perestroika, de febrila iscare și mișcare a ideilor și a maselor cărora erau adresate aceste idei sau, unele, de la care porneau dinspre cei mulți. Era o lume în agonie și risipire imperială, dar și în refacere pe principii mai mult sau mai puțin libere, democratice. Astfel că tu îți lăsai pentru mai târziu poemul, proza, eseul începute sau duse spre o primă variantă, același lucru întâmplându-se și cu textele care te îndemnaseră să le traduci. Le abandonai, pentru a scrie un articol de ziar ancorat în clocotul politic la zi, pentru a-ți pregăti spiciul pentru o întrunire sau alta, pentru a apărea sâmbetele-duminicilor în fața celor mulți, la acel moment ei fiindu-ți cu toții camarazi de pledoarie, de mișcare socio-politică antiimperialistă, anti-URSS.
Astfel că, azi, o retro-cercetare a arhivei nu o singură dată se soldează cu surprize, unele dintre ele fiind ca și similare cadourilor pe care, parcă... ți le-ai face tu ție însuți. (Sigur, textele traduse le-am românizat în caractere de litere chirilice, cum eram nevoiți să scriem pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Publicându-le aici, dau și facsimilele lor  – oarecum ciudate deja! în primă schiță a câtorva pagini.)
Una din recentele bucurii pe care mi le-a oferit cercetarea de mape, caiete, vrafuri de file dispersate a fost regăsirea traducerii mai multor pagini din drama clasică indiană „Trăsura de argilă”, atribuită lui Șudraka (prefer această transcripție românească, chiar dacă în izvoarele cercetate numele apare în variantele: Śūdraka, Çûdraka; dacă le-am adopta și noi, nu se știe cum le-ar pronunța cititorul român lipsit de elemente ortografice sanscrite concrete), care se presupune că ar fi fost un prinț, poet și autor dramatic din secolul VII. Însă paternitatea auctorială a „Trăsurii de argilă” este disputată până azi, în discuție apărând și unele argumente rezonabile, ce duc cu gândul la altcineva, la un autor anonim.
Precizez din capul locului: conducându-mă de două variante franceze1 și o alta rusă2, eu nu am dat o traducere propriu-zisă, ci o interpretare, o adaptare, poate chiar o... regie textuală/ textualistă, combinând unele pasaje, fragmente care au corespondențe ideatice, metaforice, asociative în cele două traduceri amintite, însă mult mai puține cu versiunea franceză care, de fapt, otova, e una în proză și din care lirismul, metaforismul dens au fost estompate; cea rusească a păstrat prozodia mai mult sau mai puțin riguroasă, însă eu, cum spuneam, în tendința de a ordona, de a coagula fragmentele dispersate, am ajuns ici-colo la altceva – chiar, aș zice, – la poezia pură.
Prozodia sanscrită e una absolut diferită de modelele europene și o traducere cu respectarea regulilor de versificație utilizate în India secolului VII e ca și imposibilă. Din acest considerent, pasajele poematice din „Trăsura de argilă” au fost de cele mai multe ori adaptate, reorganizate ca topică, formă de versificație, cum o făcu, să zicem, și Lion Feuchtwanger în germană (1916), tălmăcirea lui stând la baza uneia rusești, apărută în 1938. Nici traducătorul francez nu s-a complicat cu prozodia sanscrită, dând, simplu, o variantă-narațiune.
După ce-mi mai trecu din emoția reîntâlnirii cu poezia pe care am adaptat-o, „am extras-o” din această superbă piesă sanscrită, am încercat să reconstitui motivația, de prin 1978-1979, care m-a făcut să potrivesc readaptarea, regia românească a textului. Recitind și, concomitent, redactând paginile care mă acaparaseră acum patru decenii, m-am pomenit pur și simplu prins de acțiunea propriu-zisă a dramei, însă și de fascinația spectacolului poetic în sine, cu metaforismul său exotic ingenios, abundent. Este fascinantă și măiestria combinatorie auctorială de a găsi analogii memorabile între ființe, lucruri, fenomene, toate – într-o interacțiune cosmică teluric-celestă consolidată de liantul artistic lirico-filosofic de, uneori, inegalabilă pricepere artistică.
Incontestabil, „Trăsura de argilă” a fost plăsmuită de unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi din literatura universală. Cred că e foarte important de a cunoaște și a recunoaște această capodoperă poetică-model azi, când fel de fel de isme propagă texte în doi peri, date drept poeme, însă care nu au nici cea mai elementară justificare ontologică, deoarece nu corespund intenționalității naturii de la care a pornit poezia lumii, căreia totdeauna îi vor fi specifice unele constante (elemente, trăsături) de gen. Inclusiv metafora, ca strop de eternitate, precum o numea un francez.

Leo BUTNARU
______________________  
1. „Le Chariot de terre cuite”; Traduction par Paul Regnaud, 1876; Traduction par Victor Barrucand. Paris A. Savine, 1895.
2. Шудрака, „Глиняная повозка”. Перевод В. Воробьева-Десятовского и В. Шефнера. Изд. «Художественная литература». Москва, 1956.

 
Manuscrisul traducerii de acum patru decenii
 Fuga Vasantasenei1

1

De ce fugi, frumoaso,
Cuprinsă de spaimă,
Ca, zgâlțâiți, cerceii
Să-ți zgârie fața?
Tremuri precum struna
Atinsă de degete,
O, tu, îngrijorato
Ca lebăda care
Tresare când tună-n ceruri.

2

Vasantasena, nu fugi, auzi!
Îngăduie! Oprește-te, frumoaso!
De ce te-ascunzi? Tu tremuri mlădioasă
Precum fragile ramuri, și se joacă
Vântul cu franjurile purpuriei tale rochii; doamne,
Mi se arată mie că în fungă
În urma ta lași rubinii petale
De lotuși minunați. Te mai asemeni
Cu-o peșteră vrăjită, tăinuită
Ce-a fost să fie priceput săpată
În scumpetea unei roșii stânci.

3

Ochii mei ce-acum câteva clipe
Vedeau contururi clare până departe
Sunt zăgăzuiți de întuneric.
Și-mi pare că chiar întunecimea
Mi-i închide, pe când eu mă strădui
Cât ce pot să-i țin deschiși, să vadă.
Apoi mai cred că chiar și trupul tău
E cernit de bezna asta deasă
Și de neagra ploaie care cade!
Acum mi-s ochii fără folosință
Precum slujirea la stăpânul proclet.
O, nu te văd în noaptea nepătrunsă, –
Ești flacără de fulger dormind tainic
În îmbrățișarea unui nor ibovnic.
Dar, totuși, eu te simt, tremurătoare,
Căci te trădează-aromele coroanei
Și zângănitul scumpelor brățări
Ce-ți împodobesc mlădiul trup.

4

Sunt ruinat și, vai! iubirea care
Se aprinsese nemilos în mine
Eu trebuie s-o tăinuiesc în suflet,
Ca să nu știe nimenea de ea – astfel
Și omul ce nu uită supărarea
Mânia lui, o vreme, și-o ascunde.
­­­­­­­­­­___________________ 
1. Vasantasena – protagonistă din drama „Trăsura de argilă”; numele ei înseamnă – „cea a cărei santinelă-i primăvara”.


Luna

1

Palidă ca pleoapele iubitei
E luna ce apare, în preajmă-având
Stelele supuse – fie-ne ea
Făclie în cale,
Albicioasele-i raze
Asemeni unor șuvițe de lapte
Alunecă-n noaptea adâncă,
În albia lacului trist
Cu apa secată.

2

Dar iată, lăsând loc doar nopții,
Luna pleacă, și coarnele-i lucioase
Atârnă ca enormii colți de fildeș
Din gura elefantului, ce falnic
Se-afundă-n scalda râului adânc,
Colții ascuțiți lăsându-i peste apă.



Primejdia

Ascundeți în grabă copii,
Urcați în copaci, pe ziduri înalte,
Căci gonește spre noi nebunește
Sălbaticul, turbatul elefant!

De pe coapse se rup scumpele brâie,
De la glezne cad brățări, strident
Zângănesc podoabele de aur
Și perlele se-mprăștie prin praf.


Despre cântecul lui Rebhila1

Strunele i-s perle adevărate
Chiar de nu-s zămislite în ocean.
Nu-i vina2 lui prietenă ce știe
Să aline suferința inimii?
Oare ea nu-i bucurie asemeni
Celei pe care-o-ncerci când aștepți draga?
Ce este ea, de nu zeiască duioșie
Pentru cel căznit de răzlețire?
Nu-i tremurul de flacără al tainei
Ce-ndrăgostiților le-aprinde firea?
El a cântat atât de clar și dulce,
Cu-atâta patimă și-adâncă vrajă,
Încât nici noima laudelor mele
Nu poate să-i răsplătească măiestria.
Atât de dulce a cântat că, doamne,
Părea să aibă tăinuită-n el o nimfă.

Ca prin minunea visului și-acum
Parcă aud cel glas în depărtare,
Purificând prin armonii cerești
Și-ncet stingându-se în fremătare;
Dar de iznoavă ca prin vis aud
Minunata, dulcea murmurare
A zicerilor lui cu-aripi de fluturi,
Chiar de se sfârși demult cântarea
Și sunt de-acu în drum spre pragul meu...
_______________________    
1. Rebhila – cântăreț, interpret virtuos la vina (vezi nota următoare).
2. Vina – instrument popular cu coarde.
Monologul lui Ciarudatta1 în așteptarea Vasantasenei

Chiar acum să se strice vremea?!
Nourii au și cuprins tot cerul
Ca pe-o inimă în chin de patimi;
Văzând apropierea marii ploi,
Păunii bucuroși fac evantaie
Din penetul cozilor enorme,
Iar gâștele, gătindu-se de zbor,
Își glăsuiesc tăios nemulțumirea.

Norul albastru-sumbru se arată
Precum un pântec asudat de taur;
Norul care este la culoare
Ca albina neagră crește, se lățește,
Până  e gata să treacă pe boltă
Asemenea cu un al doilea Vișnu2;
Întrețesutele străfulgerări
Mantie îi sunt, portocalie,
Iar unghiul de cocori care presimt
Furtuna e ca scoica ce abia
Se vede strânsă-n palmele zeiești...

La-nfățișare gemene cu Vișnu
Albastrul nor, iar unghiul cel de păsări
Se arcui și-acuma amintește
Trâmbița ce-o poartă zeu-n mână;
Iar flăcările fulgerului mult
Se-aseamănă cu mantia ce-o are
Aruncătorul, discobolul falnic.
Șuvițele de ploaie lucitoare
Fără-ndoială că pot fi crezute
Argint topit în jgheaburile bolții
Și firul lor, când scapără înaltul,
Pe-o clipă scurtă poate fi văzut;
Dar și bucăți din haine sfâșiate
Parcă-ar veni din slăvi peste pământ.

Măiastră pânză-i cerul, o pictură,
Pe care vântu-o rupe bucățele, –
Nourii în fuga lor schimbă mereu
Chipul ce li-i dat; acu-s pereche
De păsări ce se cheamă ciarkavaka3
Zburând alăturea, nedespărțite,
Iar alți nori par gâște rătăcite,
Răzlețite, bietele, de stol,
Unii, țipând, se-agită ca țiparii,
Alții poți jura că-s strașnici crocodili,
Sau se-arată ca falnice castele.

Nourii întunecă înaltul
Și ceru-i orb cum este Dhitaraștra4;
Și strigă bucuros păunul, strigă,
Părând că forța-și laudă Duriodhana5;
Sau parcă iar pierdu Iuhishthira6
La jocul de noroc și, amărât,
Grăbește pasul – iată cum apare
Făptura celui nor rătăcitor;
În direcție necunoscută
Zboară gâscanii, căci la fel și Pandva7
A fugit, salvându-se-n bătrânele păduri.
_______________________
 1. Ciarudatta – un brahman negustor falimentar.
2. Vișnu – unul din cei trei zei principali ai panteonului indian. Scoica din mâinile lui este un atribut obișnuit, servind de corn de luptă.
3. Ciakravaka – specie de rațe. Perechea lor în poezia hindusă este comparată cu îndrăgostiții.
4, 5, 6,7. Comparații după poemul epic „Mahabharata”. Dhritarashatre – rege, orb din născare. Diuruodhana – feciorul său. Iudhshthira – rudă de-a lor, ce i-a pierdut lui Dhritashtra la zaruri toată averea, după care a trebuit să plece cu întregul său neam în pădure. Pandava – feciorul lui Pandu; Pandu – rege, tatăl celor cinci feciori, personaje principale în „Mahabharata”.


Dialogul Vasantasenei cu Vita1

V i t a :

Vasantasena, privește, privește!
Ca niște scuturi, talere de luptă
Sunt norii agățați în munți, pe culmi,
Și tot aruncă fulgere spre văi, –
Întunecați ca inima femeii
De lungă despărțire sfâșiată
Sunt norii mulți și grei, încât păunii,
Auzind detunetele lor,
Își iau zborul, învolburând văzduhul, –
Penetul cozilor în clătinare
Aduce-a evantaie-mpodobite
Cu neasemuite pietre rare!

Broscuțele ochioase-și expun spinarea
În bătaia iuților șuvoaie
Și beau setos din apele de ploaie
Cu gurile pătate de nămol.
Pân` răgușește strigă-ndrăgostitul
Păun și înflorește pomul-nupa2,
Iluminând cu flăcări de petale
Precum un candelabru uriaș.

Asemenea la neoneștii oameni,
Ce pătează neamul lor în veacuri,
În beznă deasă norii ascund luna,
Furând-o ca pe o comoară scumpă
Ce le-a fost dată în pază la păstrare;

Iar scânteierea fulgerului pare
Muiere desfrânată, tinerică,
Născută-n castele inferioare –
Ea, zgâtie ce-apare orișiunde...

V a s a n t a s e n a

Ca o rivală-nfuriată, noaptea
Îmi îngrădește drumul, căutând
Cu gelozia ei să mă oprească
Și cu glasul detunat vorbindu-mi:
„Încotro grăbești, pierzându-ți mintea?
Căci drumul tău cu mine își alină
Ispitele iubirii; sus, în ceruri,
Nu-s norii, ci sunt sânii mei smoliți,
Atinși unul de altul!...”
                                   Las să tune
Trăsnească peste lume, curgă ploaia-gârlă,
Ardă străfulgerări spăimântătoare,
Însă femeile ce-n vremea asta
Spre iubiții lor gonesc ca oarbe
Nu pot fi oprite de ploi sau foc ceresc!...

V i t a :

Vălătucit de vânt, norul se pare
Un rege însoțit în mare grabă
De oștirea lui la bătălie.
Șuvițele de ploaie – un potop
De săgeți călite, iuți, tăioase,
Iar bubuirile-s bătăi de tobe
Ce-ndeamnă oastea sub drapel de fulger.
Norul absoarbe clarul lunii
De pare învingătorul cel mai falnic;
De-asemenea adună-aurării, podoabe
De prin cetăți lăsate de dușmani pe fugă.

V a s a n t a s e n a :

Ca piele elefantului prea mândru
E culoarea norilor ce trec,
Apăsându-ne pe suflet greu;
Spânzură umflatele lor burți
Pe care fulgere le sparg, despică,
Iar lebedele zboară printre ei,
Pe când o guralivă cocostârcă
Strigă cu glas mare, cu glas trist: „Ploaie! Ploaie!”
Amărându-mi, otrăvindu-mi rana
Inimii, și mai aud bătaia
Timpanelor cerești, care condamnă
Neamânat la moarte, la pieire
Femeile ce sunt acum de soți departe...

V i t a :

Așa-i, Vantanasena. Dar privește –
Eu pot asemăna acuma cerul
C-un elefant ce-i îmbătat de patimi;
Lebedele – dalba lui scufie,
Fulgerul – tremurătoarea-i coadă.

V a s a n t a s e n a :

Privește, înțeleptule, privește –
Nourii aceștia parcă-s frunze
Umede din rămurosul tamarisc;
Întunecații nouri groaznici sunt –
Ei soarele din ceruri l-au furat.
Șuvoiul ploii a spălat-săpat
Mușuroaiele de furnicare –
Astfel doar elefanții se așază,
Răpuși mortal de iuțile săgeți.
A candelabru aurit aduc
Fulgerele; candelabru pus
În regești palate fastuoase.
Întunecați sunt nourii aceștia,
Care din ceruri astrul l-au furat –
Astfel tâlharii de la drumul mare
Iau soața pirpiriului bărbat.

V i t a :

Privește, Vasantasena, privește!
Norii cu lucitoare brâie-fulgere
Se înfruntă groaznic – nu cumva
Tocmai ei ar ținea pământul nostru
Suspendat de lungile șuvoaie,
Parcă prins cu lanțuri de argint?!
Și mai ia aminte: norii fugăriți
De suveranul vânt, negri cum sunt,
Seamănă cu tauri, cu o cireadă;
Înaripați de fulgere, ei zboară
Peste noi, și firele de ploaie
Sunt precum săgețile făcute
Din scumpe diamante, nestemate, –
Ele se înfig în țărâna moale,
În pământu-acoperit de iarbă
Și de flori plăcut mirositoare.

V a s a n t a s e n a :

Preaînțelepte, vezi, la orizont
Mai apare-un nor ce depărtarea
O vopsește în albastru sumbru.
„Încoace! Vino-ncoace!” – îl cheamă păuni
Cu strigătele lor sfâșietoare;
Și lebăda își repede zborul
Cu-aripile să îl cuprindă-n brațe,
Iar gâștele, desprinse dintre lotuși,
Privesc neliniștit spre negrul nour.

V i t a :

Așa e. Dar privește – lotușii
Închizându-i ca pe ochii săi,
Lumea parcă doarme nemișcată
În palatul ei ce-și are murii
Înălțați de năvălirea ploii,
De cascadele-i prăvălitoare;
Ea doarme sub bolta necuprinsă,
Sub al norilor cort ce se mișcă.
S-a șters orice hotar care-nsemna
Marginile dintre zi și noapte,
Iar întunericul stăpânitor
Peste toate cele patru zări
Se retrage numai pe o clipă –
La scăpărarea fulgerului, ca
Să revină, acoperind vederea
Setoasă de orizonturi.

V a s a n t a s e n a :

Preaînțelepte, așa e. Dar iată
Și stelele-au pierit, precum un bine
Făcut omului rău și necinstit.
Norul umbri întregul orizont,
Îl făcu întunecat, nostalgic
Ca femeia-n chinul despărțirii.
Mi se pare mie că-a topit
Indra3 cerul, revărsându-și apa.
Și mai privește tu, preaînțelepte:
Ba se urcă norul cât mai sus,
Ba se lasă iar înspre pământ
Și-neacă-n întuneric lumea toată,
Schimbându-se mereu la-nfățișare
Ca omul care-a fost sărac o viață
Și în sfârșit ajuns-a bogătan.

V i t a :

Ai dreptate. Mi se pare că,
Pe când arde-n flăcări fulgerate,
Bolta hohotește nebunește,
Cu gâgâitul gâștelor; se pare
Că cerul e cuprins de bucurie.
Firele de ploaie sunt leite
Săgeți, pe care Indra le repede
Din arcul curcubeului și strigă
Prin toată înălțimea cu detunet,
Iar păunii ce-agonizează-n vânt
Par a fi învăluiri de fum.

V a s a n t a s e n a :

O, nor nerușinat!
Vrei să mă sperii
Cu tunetele tale; mă înșfaci
Cu mâinile-ți de apă,
Pe când eu
Grăbesc spre cel pe care îl iubesc!

O, Indra!
Nu ți-am dăruit iubire,
Mângâierea mea tu n-ai știut-o,
Atunci de ce cu urletul de leu
Al detunărilor vrei să mă spăimânți?!
Nu-ți șade ție să-mi ridici în cale
Zăgăzuirea ploii, acum când eu
Grăbesc spre cel pe care îl iubesc!

O, Indra! Ca s-o cucerești pe Ahala4,
Te prefăcui la chip, că-ai fi Gautam5
Dar fii mărinimos, fii bun la suflet
Și nourii îi cheamă îndărăt!

O, Indra! Tună-detună, toarnă ploaie,
Săgetează fulgerări spre mine, –
Dar să știi, femeia ce grăbește
Spre iubit, tu n-ai s-o poți supune!

...Trăsnească tunetul, de-i place-așa,
Căci știu, bărbații toți sunt cruzi din fire;
Tu, fulgere, însă mă jelește –
Oare și tu nu-mi înțelegi durerea?!

            V i t a :

Vasantasena, lasă umilința!
Căci fulgerul te-aude și-ți ajută.
Privește-l – este frâul aurit
Ce-mpodobea lui Ayravata6 pieptul;
E ca un steag pe crestele muntoase
Și ca un sfeșnic în palat la Indra, –
Luminând, el îți arată casa
Iubitului, spre care te grăbești...
            *       *       *
Când văzduhu-i dulce de arome
Ce le respiră florile cadambei7,
Când cerul este-acoperit de nori –
În casă intră ea, să întâlnească
Omul drag ce-i stăpânește firea.
Ploaia umezi-tu-i-a năframa
Și pleata mătăsoasă, pleoapa, geana;
Tunetul a speriat-o-n cale,
Dar a venit și, iat-o, spală noroiul
De pe brățările prinse la glezne.
________________
1. Vita –  paj din suita lui Samsthanaki, ginerele regelui Palaki.
2. Nipa – copac, simbolul dragostei; înflorește în sezonul ploilor.
3. Indra – în timpurile vedice, considerat a fi regele tuturor zeilor.
4,5. Referința la mitul ce povestește că Indra s-a îndrăgostit de Ahala, soția înțeleptului Gautama. Odată, când soțul lipsea de acasă, Indra, luând înfățișarea lui Gautama, făcu dragoste cu  Ahala. Aflând de înșelătorie, Gautama i-a blestemat pe cei doi, Indira devenind sterp, iar Ahala stană de piatră.
6. Ayravat – elefant celest gigantic, pe care călătorea Indra.
7. Kadamba – copac cu flori foarte frumoase. Conform mitului, el înflorește doar când e atins de o fată frumoasă sau de la vibrația tunetului ce prevestește sezonul ploilor considerat timpul dragostei.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu