vineri, 23 iunie 2017

CUVINTE ÎN STEPĂ


Net, Facebook etc.

Eu, cel care am avut lumină electrică peste cartea de citire abia din clasa a doua... (Azi, în era neonului, și o astfel de amintire am: acel prim bec electric cu captiv-zglobiul său fluturaș de wolfram...) Deci, de la acel fluture de wolfram iată-mă postat în fața displayului. Nu-mi displace, recunosc.
De la cincizeci de ani încoace, iată-mă cu o postată de viață postată în acaparantul neant al internetului, ca și internat adică în internatul celor curioși dornici de comunicare și, poate, Doamne, ciudată (creștinească și ea?) cuminecare.

De altfel...

Nu fi punctual, ci fii – poți fi – ...virgular, semi-exclamativ, semul gârbovit, alias întrebător (mie, pe timpul studenției, îmi venea să spun: semnul întrebării și ciocanului – acesta era logotipul tipului de partid unic și buldog), sau, în genere, te poți lipsi de semnele de punctuație, dar, sigur, intervin cvasi-sâsâitoare semnele de virgulație, –  și toate astea pentru a fi pus iar în situația de a constata că limbajul nu rezolvă nimic. De altfel, ca și matematica.

Portret colectiv

...Și acesta ține de seria portretelor de grup cu unele din transfiguratele mele figuri de stil. Un portret cu zeițe și doamne. Printre care – cam persiflanta Persefona învălmășind umbrele cu vuiet asurzitor peste Styxul nămolos, astfel că, de teamă ca nu cumva... șefa morții să abată asupra lui nălucile Infernului, Odiseu se întoarce la corabie sau, poate, la Penelopa ce toarce, țese, destramă.
 Apoi, mai spre marginea din dreapta, o doamnă care citește atent mersul trenurilor spre Moscova. O fi Anna Karenina?... Sau, poate, citește mersul trenurilor spre Paris, unde nuanțele diferă sensibil de la Mono la – Stereo Lisa, de la mono tip la – stereo tipă.
...Și tot așa mai departe, în dublă miză și naivitate, în râvnă de aventuri și epopei, trecute prin condei, întru refacere de Troie și Pompei, revenite (sau dor râvnite?) în realitate, cu Persefone, Ane, Elise, Elene. Și alte celebre femei.
Iar astfel de portrete sunt învăluite transparențe care se îmbrățișează între ele, fără însă a fi o singură transparență, pe când infinit e numărul transparențelor îmbrățișate, întrepătrunse. Din acest motiv se întâmplă ca unii privitori să nu vadă un astfel de portret de grup, opacizat, din păcate, de prea multe transparențe îmbrățișate, suprapuse.

Libertatea cuvântului

Să pornim de la premisa că chiar cuvântul liber nu e liber să nu spună nimic, în el fiind ab ovo inclusă constrângerea de a spune obligatoriu ceva. Însă suprema libertate a cuvântului presupune că orice cuvânt liber poate să spună doar ceea ce-i este dat lui să spună și nicidecum nu e liber să spună ce trebuie să spună alte cuvinte libere.
În genere, libertatea cuvântului se formează și din imposibilitatea unui cuvânt liber de a spune ce pot spune alte cuvinte. Cu alte cuvinte (libere) fie spus, libertatea cuvântului se formează din câte o parte de ne-libertate a tuturor cuvintelor libere, care nu sunt absolut libere să spună orice, decât ce le e dat să spună doar într-o strictă libertate personală sever (auto)reglementată. Iar libertățile personale sever (auto)reglementate ale cuvintelor luate aparte alcătuiesc Universala Libertate a Cuvântului.
Prin urmare, deoarece cuvântul libertate e liber să spună doar libertate și nicidecum nu poate să spună ceea ce-i este dat să spună cuvântului captivitate care, la rândul său, este liber să spună doar captivitate, se poate conchide că tocmai din neputința cuvintelor apare imposibilitatea (nelibertatea) de a spune orice, care alcătuiește de fapt libertatea cuvântului.
Cu alte cuvinte, cuvântul liber are totuși o parțială libertate a cuvântului.

Omul și istoria

Omul nimeri din preistorie în (holbând ochii) prea istorie, în teroarea istoriei cu bizonii ei agresivi, dar – e drept – comestibili, necesari, fiind vânați sau vânători ei înșiși, încornorații, printre stânci, printre stejari, chiar printre ghețari.
Și iată că din prea istorie omul nimerește, după spusa lui Fukuyama (cui îl are!) în sfârșitul istoriei, mai că în absența acesteia, ca și cum rămânând bietul sapiens rătăcit, nefericit doar în geografie, în ceva cosmos de jur-împrejur, derutat, cu gândurile chircite, ciucur, omul istoric de-istoricizat, ajungând adică doar om geografic și, în continuarea retragerii sale, ajungând pre-geografic, apoi a-geografic, ca praful.

Brațe moarte

Sufletul universal e alimentat de sau alimentează el însuși sufletele oamenilor, acestea – ca minusculi afluenți ce vin sau pleacă, apoi seacă, în urma lor rămân brațe moarte, ramificații părăsite, alimentate numai la revărsări.
Însă, după moarte, revărsările sufletești sunt excluse… Și e secetă în Univers...

Pe și sub scenă

Atât de mult se obișnuise cu actorul mare, dar cam uituc, care peste o replică-două din nou îi căuta ochii și buzele în lucarna lui de la marginea scenei, și el îi șoptea-sufla replica uitată de marele actor, pe care îl îndrăgise, cu care se împrietenise, ba chiar cu care se luaseră frați de cruce, sorbindu-și ritualic câte un strop-două de sânge de la încheieturile mâinilor stângi, și deja erau foarte apropiați, ca în rudenie, încât, când a fost ca marele actor să moară pe scenă, muri instantaneu și el, sufleorul, sub scenă, ca și cum deja gata îngropat.

Cuvinte în stepă

Am călătorit prin stepa mongolă, unde distanța dintre un cuvânt și alt cuvânt este imensă, uneori de sute de kilometri depărtarea de la câteva cuvinte ce întreabă și alte câteva cuvinte ce ar putea răspunde. Uneori poate fi mai mică distanța dintre un herghelegiu și alt herghelegiu, însă, dat fiind că acești herghelegii pot fi cumva certați înde ei de la alegerile pășunilor și, poate, alegerile parlamentare, cuvintele lor pot fi mult mai îndepărtate unul de altul decât gurile care ar putea să le rostească.
În nemărginita stepă mongolă, prelegerile de lingvistică sunt cu totul altele decât cele din localitățile mongole. Între iurte singuratice nomazii fac academia tăcerii sau a vorbitului cu sine, a cântecului gutural de zare albastră. Între iurte și zări singuratice – de multe ori – abisuri (orizontale, cât văd ochii) de tăcere. De vedere mută. Acolo mi-a și venit în gând... gândul că – spre limba maternă venim din limba paternă: Tăcerea (dumne)zeiască.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu