miercuri, 9 august 2017

UN AVANGARDIST DE EXCEPȚIE: ȘKLOVSKI




S-a născut la Petersburg în familia unui pedagog. Studii la Facultatea de Filologie a Universității din orașul natal. Debutează în presă în anul 1908,  fiind apropiat de avangardiști, scriind peste ani: „Eu nu sunt dintre futuriștii mai vechi, – nu mai țin minte cum apăru Juvelnicul juzilor”, însă totdeauna a susținut că e un budetlean. Membru al OPOIAZ-ului (Societății de Studiere a Limbajului Poetic), unul din fondatorii celebrei școli formaliste. Debutul său avangardist are loc în decembrie 1913, când în cafeneaua „Câinele vagabond” prezintă comunicarea „Locul futurismului în istoria limbii”, ce conținea nucleul viitoarei cărți „Renașterea cuvântului” (1914). Urmează articolul „Despre poezie și limbajul transrațional” care a pus bazele unor studii teoretice serioase ale futurismului, în mediile avangardei  Șklovski trecând drept – și pe drept! – un intelectual de aleasă cultură filologică. Ca poet apăru doar o singură dată cu două poeme în almanahul „Înșfăcat-ai: Toba futuriștilor” (1915).
A fost subofițer major în armata țaristă (1914-1917), din 1920 – în Armata Roșie (unități cu profil auto), an în care este implicat, ca „pe vremuri”, într-un duel în care glonțul îl cruță. În 1922, temându-se să nu fie arestat pentru activitatea din trecut (inclusiv, ca socialist-revoluționar – eSeR – a participat la un complot antibolșevic), fuge în Finlanda, de unde pleacă în Germania. Peste doi ani revine în URSS.
A publicat volumele „Mișcarea cu calul” (1925, studii literare), „Despre teoria prozei” (1925), „Izbânzile și înfrângerile lui M. Gorki” (1926), „În căutarea optimismului” (1931). A avut și o prestigioasă activitate cinematografică, scriind scenarii și eseuri teoretice. A abordat diverse genuri literare, din alte lucrări ale sale mai amintim: „Note despre proza lui Pușkin” (1937), „Pro și contra. Note despre Dostoievski” (1957); nuvele pe teme istorice, una din ele fiind „Marco Polo” (1936); biografii romanțate – „Despre Maiakovski” (1940), „Lev Tolstoi” (1963), „Eisenstein” (1973); volume de memorii cu remarcabilă tentă artistică – „Zoo. Sau scrisori de nedragoste sau a Treia Eloise”, „Călătorii sentimentale” (ambele 1923), „Contul de Hamburg” (1928).
„Zoo, sau scrisori de nedragoste, sau a treia Eloise” Șklovski a scris-o într-un timp record: mărturisea că a dictat-o în decursul unei singure săptămâni. Este dedicată Elsei Triolet (Ella Iurievna Kagan), de care era îndrăgostit. Fluxul literar-memorialistic, să zicem așa, se contopește cu imediatețea cotidianului „vieții rusești” din Berlin, oraș în care, după revoluția bolșevică de pe malurile Nevei, locuiau foarte mulți emigranți, inclusiv – literați, muzicieni, oameni de teatru, pictori etc. Lucrarea a fost întâmpinată cu suspiciune, editată incomplet, cu omisiuni, ceea ce constituia ca și cum un prolog implicit al acuzelor de cosmopolitism ce aveau să i se aducă autorului după apariția volumului „Contul de Hamburg”, carte considerată „absolut burgheză, dușmănoasă întregii arte sovietice” (... K. Simonov!). Până după moartea lui Stalin, Șklovski a publicat puțin, sporadic, în special în presa de planul doi. Premiul de Stat al URSS (1979, pentru „Eisenstein”) părea să însemne și o recunoaștere oficială din partea puterii ideologice. Astfel, devenise ca și cum o relicvă înnobilatoare, martor-supraviețuitor al unei epoci apuse (distruse!), fapt pe care însuși Șklovski a ținut să-l combată prin nefosilizarea creației sale, în care s-a simțit ne(a)bătut fluxul și suflul implicit al avangardismului. E unul din scriitorii populari și astăzi, cu real credit la cititorul-intelectual.


ZOO, SAU SCRISORI DE NEDRAGOSTE,
SAU A TREIA ELOISE

(Capitole)

INTRODUCERE

Cât de multe cuvinte sunt interzise!
Intrând în fondul problemei, trebuie să constatăm că toate cuvintele bune sunt cuprinse de leșin.
Sunt interzise florile, luna, ochii și un întreg șir de cuvinte, care vorbesc despre ceea ce e plăcut să vezi.
Iar eu aș vrea să scriu în așa mod, de parcă niciodată nu ar fi existat literatură. Spre exemplu, să scriu „Minunat este Niprul pe timp urât”.
Însă nu pot, ironia erodează cuvintele. Ironia este necesară – ea reprezintă cel mai lesnicios mod de a depăși greutățile descrierii obiectului.
A descrie lumea hazliu e cel mai ușor.
Însă iată că acum o lună uriașă, aproape adevărată, privește prin geamul meu.
Printre golașii copaci ce înfloresc, pe lungul drum nemțesc aleargă automobilul, adâncindu-se în spațiu.
Toate astea separate unele de altele. Casa mi-e departe.
Permiteți-mi să fiu sentimental. Viața mă ia cu ea în străinătate și face cu mine ceea ce face.
Nu am un număr de telefon la care să-l caut pe Boris Eihenbaum1. Nu-l am nici pe al lui Tânyanov2. Roman3 a încetat de a se preocupa de poetică. Sunt singur.
Soldatul beat se trezește în timp ce călărește în șa, iar omul însingurat e beat iremediabil.
În afară de Ivan Puni4, dintre ai mei nu mai am pe nimeni la Berlin.
Iată, așadar, planul cărții.
Un bărbat îi scrie scrisori unei femei.
Ea îi interzice să scrie de dragoste.
El se împacă cu aceasta și începe a-i povesti despre literatura rusă.
Pentru el acesta e un mod de a-și înfoia coada.
Însă iată că (în culise) apar concurenții.
Sunt doi: 1) un englez, 2) cineva cu inele în urechi.
Scrisorile prind a se îngălbeni de furie.
Omul de croială rusească este ridicol în Europa, precum un câine flocos la tropice.
Femeia materializează greșeala.
Greșeala se realizează.
Femeia lovește.
Durerea e reală.
Și cartea e mai serioasă decât prefața sa.
Însă în prefața cărții mele eu sunt vorbăreț ca o femeie care turuie mult, pentru ca să nu înceteze a vorbi.
_____
1Boris Eihenbaum (1886-1959 ) –  exeget în știința literaturii. Lucrări despre M. Lermontov, N. Gogol, L. Tolstoi.
2Iuri Tînianov (1894-1943 ) – scriitor și teoretician al literaturii.
3Roman Jakobson (1896-1982) – unul din întemeietorii structuralismului în lingvistică și știința literaturii.
4Ivan Puni  (1894-1956) – pictor rus și francez, unul din protagoniștii avangardei.


SCRISOARE-PROLEGOMENE

adresată tuturor, tuturor, tuturor. Tema: lucrurile modifică omul

Dacă aș avea un al doilea costum de haine, nicicând nu aș cunoaște tristețea.
De cum vii acasă, să-ți schimbi hainele, să te strunești puțin – este suficient ca să te modifici.
Femeile fac aceasta de câteva ori pe zi. Orice i-ați spune femeii, căutați să obțineți răspunsul îndată; în caz contrar, ea își va face o baie caldă, își va schimba veșmintele, astfel că totul va trebui luat de la capăt.
De cum își schimbă îmbrăcămintea, ele își uită până și gesturile.
Astfel că vă sfătui insistent să vă străduiți a obține de la femei un răspuns neamânat, instantaneu. În caz contrar, va trebui să stați deseori pierdut în fața unui nou cuvânt neașteptat.
În viața femeii sintaxa mai că nu există.
Bărbatul însă e trădat de propria sa meserie.
Unealta nu prelungește doar brațul omului, ci ea însăși se prelungește în el.
Se spune că orbul localizează simțul tactil în vârful bastonului său.
N-aș zice că față de încălțămintea mea aș încerca un atașament special, însă ea reprezintă totuși prelungirea mea, e o parte din mine.
Pentru că atunci când bastonașul prinse a-l schimba pe gimnast, el i-a fost acestuia interzis.
Maimuța e mult mai sinceră când se află pe creanga copacului, pentru că și creanga influențează psihologia.
Iar psihologia vacii care merge pe gheața lunecoasă a devenit proverbială.
Cel mai mult omul este modificat de mașină.
În romanul „Război și pace” Lev Tolstoi povestește cum timidul și aproape neremarcabilul tunar  Tușin în timpul luptei se pomenește într-o nouă lume, creată de artileria sa.
„În rezultatul acestui bubuit infernal, acestei gălăgii, necesității de a fi cu atenția încordată și a acționa, Tușin nu încerca nici cel mai mic sentiment neplăcut de frică... Din contră, devenea tot mai vesel... Din cauza asurzitoarelor bubuituri de tun ce răsunau de pretutindeni, din cauza șuieratului și exploziilor obuzelor inamicilor, din cauza cum arăta transpiratul, îmbujoratul servant ce se agita lângă tun, din cauza vederii sângelui de oameni și de cai, din cauza fumului ce ieșea din gura tunurilor inamicilor situați în partea opusă (după care de fiecare zbura câte un obuz și lovea în pământ, om, tun sau cal), – din cauza că vedea toate aceste lucruri, obiecte, în minte i se zămisli propria lume fantastică ce constituia tocmai plăcerea sa în aceste clipe... El însuși era de o înălțime uriașă, bărbat puternic, care cu ambele mâini aruncă obuze spre franțuji”.
Mitraliorul și contrabasistul – sunt prelungirile propriilor lor instrumente.
Calea ferată subterană, macaralele și automobilele – sunt protezele omenirii.
Mi s-a întâmplat să trăiesc câțiva ani printre șoferi.
Șoferii se schimbă în dependență de puterea motoarelor automobilelor pe care le conduc.
Un motor care depășește patruzeci de cai putere deja distruge vechea morală.
Viteza separă șoferul de omenire.
Pornește motorul, accelerează – și deja ai ieșit din spațiu, iar timpul parcă ar fi măsurat doar de vitezometru.
Pe șosea, un  automobil poate să ia peste 100 de kilometri pe oră.
Dar la ce bun o atare viteză?
Ea este necesară doar alergătorului și urmăritorului.
Motorul îl atrage pe om spre ceea ce se numește, pe drept, crimă.
Din fericire, șoferul rus este, de regulă, un bun muncitor.
El conduce pe drumuri ce amintesc de valuri, repară mașina în adânc de stepă, când gerul și benzina îi înțepenesc mâinile.
În același timp, șoferul nu e un muncitor; în mașină el e de unul singur.
Mașina îl îmbată, viteza îl amețește, scoțându-l din viață.
Să nu uităm de meritul automobilului față de revoluție.
Regimentul Volînsk nu se hotărî să iasă îndată din cazărmi.
De obicei, regimentele rusești se răzvrăteau stând în picioare.
Decabriștii au fost distruși pe loc.
Volînienii au părăsit cazărmile, însă stăteau în nehotărâre. În întâmpinare le ieșeau alții.
Regimentele se adunau și se opreau.
Însă deja prinseră a se arunca cu pietre în ușile garajelor și, urcând în trâmbițătoare mașini, muncitorii zburară spre centrul orașului.
Ca pe o spumă a-ți împroșcat revoluția în oraș, o, automobilelor.
Revoluția puse în viteză și acceleră.
Se îndoiau resorturile, se îndoiau aripile mașinilor, mașinile agonizau prin oraș, și colo, unde ele erau două, se părea că ar fi chiar opt.
Mie îmi plac automobilele.
Atunci prinse a se clătina întreaga țară. Revoluția depășise perioada înspumării și plecă pe jos pe front și în sate.
Iar mașina își continua drumul său aparte, viața sa.
În automobile umblau cei care conduceau țara.
Însă cei care conduceau doar mașinile mergeau și ei în ele.

DIN JURNALUL „STUDENT PE TIMPUL RINOCERILOR”




Pluralia tantum

JURNAL ÎN MARGINILE ISTORIEI LITERARE (II)
7.X.1970

Un caz „profesional”, legat de interviul meu cu actrița Baikova de la teatrul din Krasnodar. Jumătate de zi căutai telefonul – de la hotel, de la teatru. O altă jumătate de zi – studiază-i fizionomia din pliantele teatrale, în care pozele o înfățișează în diverse roluri. Alte griji și emoții de intervievator neofit, pentru ca, până la urmă, ajungând la teatru, să întreb de cineva: „Fiți amabilă, n-o cunoașteți cumva pe Raisa Ivanovna Baikova?” „Sunt chiar eu. Însă acesta nu e un detaliu pentru presă”, îmi spuse acea „cineva”. E primul interviu din „cariera” mea. (De câteva luni, studentul ce mai sunt a fost angajat pe o jumătate de salariu la „Tinerimea Moldovei”.)

În jurnalul său intim, tânărul Tolstoi își schița sumedenii de proiecte. Nemodest vorbind, sunt și eu... Lev-Leu-Leo. Argument, nu-i așa? Și, dacă și acest jurnal îmi este intim, de ce n-aș face proiecții ironice în amestec cu speranța și încrederea în propriile-mi forțe? Am aproape 22 de ani și trebuie să scriu atâtea cărți! Trebuie să le scriu, în caz contrar, revenirea mea, peste ani, la rândurile de pe această pagină, nu-mi va trezi decât dispreț față de propria-mi persoană.
O teamă de reproșuri care ar putea să-mi rănească amorul propriu? Încercarea de a-mi transpune sentimentele, de cât sunt eu în stare. Elucidarea lor rămâne totuși, culmea enigmei.

29.X.1970

O zi parșivă. Senzație de murdar. La sala de lectură (B-ca „Krup”.), în timp ce ieșisem la o pauză de țigară, cineva mi-a furat de pe masă un volum de Pasternak. Va trebui să plătesc de cinci ori prețul nominal. Asta-i regula...
Apoi cenaclul literar la „Tinerimea Moldovei”. Un imbecil, tatăl prostiei, porno-idiotul de Es.! Cel mai trândav tip, arogant de bani mărunți, cârpa US. Să-și permită să vorbească astfel despre Universitate, despre studenți și studenție? Din câte se știe, dânsul n-a dus la bun sfârșit vreun fel sau altul de studii, ca să nu vorbim de cele universitare. Cretin pretențios, minte prostituată. E în stare să spună orice îi vine la gură. Sumarul său vocabular pângărit. Dar cine ne poate asigura că, și pe viitor, nu vom întâlni asemenea caricaturi animate și animalice? Știu și eu, știu și alții: ne așteaptă și alte piedici.
În replica dată lui Gh. Chira am fost cam repezit. E bun și el... N-au intervenit nici Cimpoi, nici Saka. Cine-i știe... Însă nu sunt eu chiar atât de timid, ca să închin steagul. (O rimă ieftină: „Spiritul răzbunător/ Caută loc pentru izvor”.) Un tip dezmățat pornit contra unui tânăr este un criminal.

Toți cei mari te consolează. Mă simt și eu „vizat” de spusele lui Tolstoi (în noiembrie 1870, câte Strahov): „Mă aflu într-o chinuitoare stare de incertitudine (…) și de neîncredere față de mine însumi, și cu toate astea sunt prins de o îndârjită muncă interioară”. Dar trebuie să ajung să pot spune: „M-am străduit să mă perfecționez ca spirit – am învățat de toate, ce am putut și spre ce m-a împins viața; m-am străduit să-mi fortific voința, să-mi impun reguli, pe care să le urmez”.

30.X.1970

Eveniment: o scrisoare din Franța. De la o familie cu care am îndrăznit să fac, foarte întâmplător, cunoștință. Pur și simplu, ieșeam din Casa Presei și, la intrare, văzui trei persoane care discutau ceva în franceză. Eu, pe nepregătite, mă cer în vorbă... Doamna și domnul veniseră în ospeție la fratele ei, locuitor al Chișinăului. Iată ce-mi scrie doamna Tyrislou: „Cher Monsieur, nous vous remercions pour les photos que vous avez fait parvenir. C'est pour nous un agréable souvenir de Kichinev.
L'interet que vous portez a notre langue fait bien plaisir et nous vous souhaitons beaucoup de succes dans vos enterprises futures”. Și, dat fiind faptul că doamna, ovreică de origine, însă născută cetățeancă română, a plecat când a fost să plece spre Franța, încheie în română: „Vă trimit prin poștă două cărți de Diderot care eu cred că vă vor interesa.
Avec notre meilleur souvenir...”
Citind despre volumele lui Diderot, am început să am emoții deosebite. Oare vor trece frontiera? Cum aș mai vrea s-o treacă! Aș fi fericit sau, cum ar fi zis Camus, „persoana mi s-ar acorda cu existența pe care o duc”. Firește, ar fi o fericire de moment.
Pare-se, le voi trimite o nouă scrisoare, rugându-i să-mi recomande vreo cunoștință cu care aș putea întreține corespondență. Diferența de vârstă ca imposibilitate a întemeierii unei prietenii de lungă durată?
Cu soții Tyrislou din Franța (1970)


1.XI.1970

Aceste însemnări ar fi fost cazul să le fac acum două zile.
Ziua Poeziei. Caricatură. Deja au început să se teamă chiar și de Aleea Clasicilor. Autograful pentru Zi. Cafeneaua „Știuletele de aur”, împreuna cu Gh. Mazilu. Ne-am întâlnit cu Simion Ghimpu.
Fac un curs de ars poetica intens, după Pasternak, Apollinaire, Mieželaitis.
Am scris foarte puțin din câte ar fi trebuit.

3.XI.1970

Nu-mi prea pot ordona gândurile. Texte dezlânate. Nu le am la inimă. Păcat. Unele sunt  duse  până spre final, însă finalul se lasă așteptat. Înainte, o porneam  „il sccopio” (exploziv).
Vorba Iui Călinescu: „Jurnalul intim nu se scrie niciodată pentru o singură persoană”. (Cu alter ego, nu se fac două?)

marți, 8 august 2017

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (I)




Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.
Anna Ahmatova



Gheorghi ADAMOVICI    (1894 – 1972)


*     *     *

O, viața mea! Să nu ne mai pripim,
Să nu ne plângem – în zadar ar fi.
În lume tihna vine – calmează-te și tu.

Aș vrea zăpada grea să se așeze,
Cerul să se întindă clar-albastru
Și eu să viețuiesc, pentru-a putea simți
Gheața – pe inimă și promoroaca-n pomi.

1920


*     *     *

Acolo, undeva, cândva
La poala muntelui, pe țărm de râu
Sau după o trăsură hodorogită,
De obicei rătăcind prin ploaia piezișă,
Sub cerul tupilat, gri, interminabil
Sau poate mult mai târziu și
Cu mult, cu mult mai departe,
Nu știu nici ce, nici nu țin minte,
Dar undeva, cândva, posibil...


*     *     *

Ce frig e în câmp, ce gol e
Și nimic ce ar înveseli ochiul cât de cât;
Sărmane sate de izbe rusești
(Mai ales spre seară, azi și demult).

Casă sub pin, mlaștină,
Pârâu sub o pantă de smoală, parcă,
Nu e vesel să trăiești aici, dar cineva
Îmi tot spune: „Încearcă,

Săptămâni și ierni, și ani,
Lacrimile să-ți seci cât mlaștina toată,
Spre-a învăța de la natură
Indiferența față de soartă”.

1919


*     *     *

N-ai cu cine să schimbi un cuvânt. Nu bea vin
Părăsește-ți casa. Lasă-ți soție, frate.
Lasă oamenii. E timpul sufletul să se-ncredințeze
Că în trecut a se întoarce nu se poate.

Celor ce-au fost – retrage-le dragostea.
Pe urmă nici pentru natură n-o să ai iubire.
Spre-a fi zi de zi tot mai indiferent,
Prin săptămâni și ani în risipire.

Și alene vor muri speranțele, oricare.
Bezna va domina împrejurimea. Iar, drept semn,
În noua viață moarte vei vedea deslușit
Cununa de spini și, grea, crucea de lemn.


*     *     *

Geaca ponosită cu guler de blană
S-o uit ca din senin!
Leneșa voce cu-nalte ecouri
Cum s-o domin?

Noaptea, prăpădul bate-ndărătnic
În ușă, cu pumnul de scrum,
Stinge lumina... Biata mea fericire
Unde-ai fi acum?

La botez ți-am dat nume ne-nțeles,
Tu – uitare și hău.
Sau, poate, îmi zic CIANURĂ DE KALIU
E numele tău.

Viktor ADRAGA    (n. 1970)


*      *      *

uneori eu uit
sunt om

după care
mult timp privesc în oglindă
căutându-mi o denumire potrivită