sâmbătă, 30 septembrie 2017

DE ZIUA MONDIALĂ A TRADUCĂTORULUI - UN INTERVIU



Leo BUTNARU

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ȘI GRĂDINA POEȚILOR

– Stimate domnule Leo Butnaru, la Ed. „Ivan Krasko” a Comunității Slovacilor din România v-au apărut două traduceri de excepție. E vorba de volumul lui Velimir Hlebnikov „Ka” și de „Chipul-vânt” al lui Ghennadi Ayghi. Doi poeți ruși extrem de dificili de transpus într-o altă limbă. Ce v-a apropiat de ei și cum de ați ales să publicați aceste cărți la editura revistei „Oglinzi paralele”, condusă de excelentul poet Ondrej Ștefanco?
            – Cine citește sau recitește poezia, proza și eseistica lui Velimir Hlebnikov rămâne surprins de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, și de valabilitatea lor axiologică incontestabilă. Este creația care, parcă, nu a fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – să zic așa – respectivei arte literare ce acționează ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice și stilistice pentru propria sa operă. Eu unul sunt sigur că și prin scrisul lui Hlebnikov post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este sau devine partea structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Iar Ghennadi Ayghi este unul din poeții contemporani valoroși care a înțeles acest lucru, angajându-se cu seriozitate și competență în reactualizarea teoretică, mediatică a fenomenologiei avangardei de la începutul secolului trecut, scriind cu pasiune despre Hlebnikov, Krucionîh, Burliuk, Gnedov, Guro, Kamenski etc., precum se poate vedea și din eseurile inserate în volumul său „Mai pur decât sensul”, apărut în traducerea mea la aceeași generoasă editură vârfuită de prietenul Ondrej Ștefanco. De ce la „Oglinzi paralele”, de ce la slovacii din România?... Cercetătorii literari au constatat că, în perioada interbelică, Slovacia a fost unul din tărâmurile culturale în care avangarda, cu multiplele ei branșamente, se afla în elementul ei. Eu unul am simțit o ereditate estetică, literară, culturală și în felul de a fi, de a crea și de a construi (instituții, reviste, edituri...) a poetului și prietenului Ondrej Ștefanco care s-a arătat înțelegător și interesat de ofertele pe care i le-am înfățișat, soldate, deja, cu publicarea a patru cărți în colecția „Punți” a Editurii „Ivan Krasko”. De altfel, în limba slovacă Hlebnikov și Ayghi apăruseră cu ani în urmă, astfel că generosul nostru editor era în temă și nu avu... teamă...
            – Nu credeți că „patina timpului” are și ea un rol în, hai sa-i spunem, sedimentarea operei unui autor? Până și aurul are nevoie de puțină „cocleală” antică pentru a trezi interesul contemporanilor. În privința operei lui Hlebnikov, această patină a existat dintotdeauna. Avangardismul său e trecut printr-o baie istorico-filosofică îmbibată cu mulți acizi corozivi. Autorul lui „Ka” ne este permanent contemporan tocmai pentru că a exploatat cum se cuvine antichitatea, întorcând-o „și pe față, și pe dos”?
            – Sub aspectul corelării operei lui Velimir Hlebnickov cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreația (mitotvorcestvo), cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general (pentru că el crea în conformitate cu o conștientizare „einsteiniană” a Timpului și sub „stindardul” pe care „străluminează spațiul lobacevskian”), trebuie menționat că această operă conține elemente active și decantate (deja!) care reprezintă valori perene. Hlebnikov este actual și din considerentul  că opera sa parcă ar fi trecut de... ea însăși, la timpul plăsmuirii conținând și premoniția viitoarelor metamorfoze ale poeziei ruse, în special cea a autorilor care au constituit așa-numita a doua avangardă și care, acolo, în underground, au restabilit punțile dintre novatoarea literatură a începutului de secol XX și contemporaneitatea artistică, punți distruse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste pentru care cultura însemna, întâi de toate, un draconic sistem de interdicții. Adică, draconicului i se contrapunea diacronicul, ca abordare evolutivă, istorică a fenomenologiei estetice. În lit-subsolul (anti)sovietic, Hlebnikov era unul din cei mai populari autori, la creația căruia au făcut școală mulți dintre poeții Rusiei contemporane. În spiritul operei velimiriene, ei au tins spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate merge de la antic, tradițional, clasicist, până la limbajul transrațional/ transmintal sau paradoxul zen. Și grație lui Hlebnikov s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință artistică – cea a postmodernismului rus.
            – Ce scriitor român ar putea fi comparat cu Hlebnikov? Are corespondent autorul lui „Ka” în limba română?

– Hlebnikov nu are asemănare nici chiar la el acasă, rămânând inconfundabil în întreg contextul literar. Dar (...din dar se face... avangardă!), firește, în anumite puncte sau constante mai mult sau mai puțin comune avangardei de pe continentul nostru unii din scriitorii români au avut, implicit, tangențe și cu futurismul rus, inclusiv cu unele aspecte (poate că nu cele mai relevante) ale creației lui Hlebnikov. Mă gândesc la protagoniștii grupurilor de la „Contimporanul”, „unu”, „Integral”... La G. Bogza, I. Vinea sau la promotorii ideilor „integraliste” ale avangardei paneuropene – I. Călugăru, I. Voronca. Poate că și B. Fundoianu. Însă foarte... parțial, doar pe... fundal. Poate că – și mai înainte – Tzara. Dar, să subliniem, afinitățile ar fi destul de vagi. Să nu uităm că Hlebnikov a fost printre cei care a polemizat cu avangardismul gen Marinetti, chiar propunând un termen autohton pentru futurismul rus: budetlenstvo... E cazul să mai amintim că, în acea epocă, „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda rusă se manifestă nu în... manifeste, ci în destinul unuia dintre colegii lui Hlebnikov. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la 15 iulie 1917, este trimis pe frontul român. În noiembrie își aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoșani. În ianuarie 1918, după ce la stația Socola este dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcționar la Direcția agricolă din Chișinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului agriculturii al Republicii Democrate Moldovenești. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeții din acele  timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson, judecat de bolșevici și executat la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani…

vineri, 29 septembrie 2017

NECAZURI CU FERICIREA




Ultimul meu Festival de Poezie în Taurida

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva, decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ.
Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul.
În cele câteva călătorii pe aici, am îndrăgit Crimeea. Însă ar fi ca și cum un amestec de dragoste și îndoială, probabil, odată ce, de fiecare dată când revin la Ialta, Teodosia sau Koktebel, încerc ciudatul sentiment că m-aș afla în The land of nobody (Țară a nimănui), un amestec de elenism, spirit al stepelor tătare, post-sovietism-șovinism, cvasi-muscălie.
Popoarele, sau doar populațiile de pe aici, totdeauna au dat senzația de imitație (uneori... autentică) a unei alte imitații infidele, care chiar ar putea fi considerată originală. Neștiind cine sunt cu adevărat, ele, fiecare în parte, se consideră de toate, în perindări de etape în care etapa anihilărilor, alias a morții, se află între etapa geografică și etapa istorică, multiplicate și ele la rândul lor în alternanțe garnisite cu necurmatele țipete ale pescărușilor, grecilor exterminați, tătarilor deportați, ucrainenilor frustrați, rușilor mereu în expansiune. Și țipetele istoriei cu o densitate de cosmopolitism de-neimaginat în alte părți ale lumii.
De data aceasta, ca și cu alte ocazii, starea de incertitudine a prezenței mele pe aici mi-o face cât de cât „uitată”, amânată, până la o nouă revenire, tradiționalul festival de poezie din Crimeea, în partea ei transalpină, subtropicală.
Seară de seară, romantismul promenadei pe litoral. Lirică. Și, bineînțeles, mai mult sau mai puțină prietenie. Sau, poate, pe apucate, și ceva dragoste. Plus tehnicisme de neevitat: Nu departe de țărm, în unduirea apei, luna lucește fildeșiu-untos, precum capota unui „Rolls Royce” scufundat.
…Așa a fost. Dintru început – câțiva ani, apoi, în final, câteva zile la rând. Seară de seară. A fost până ieri când, brusc, ne-a fost impus să credem că viața e deja mai mult pentru despărțire decât pentru întâlniri și poezie. Și, poate, pentru prietenie (ușor... internaționalistă, globalizatoare). Viața ad hoc aducând deja a lentă cantilenă descurcată cu gesturi amânate de jazman dintre coardele și clapele unui pian negru ca moartea, pian în luciul căruia se reflectă luna oglindită în mare ca un ciclopic ochi nesățios îndreptat spre această terasă de pe țărmul Koktebelului, ochi ațintit spre noi din posibila lume de apoi, nu departe de care (dar și în care) a izbucnit inter-slavonul război ce modifică rugile în biserică ortodoxă și versetele din geamie tătărască.
Din crestele munților Crimeei gloanțele scapără scântei din cremene și urgie…
Și noi, cei veniți să ne bucurăm de poezie, plecăm zburătăciți și îngroziți de istorie…

Eroul

Este erou. Așa s-a spus. Se mai spune. Pe bune.
Unii îl declară erou peste eroi. Alții îl văd cu binoclul întors, așa, un erou mai mic.
Oricum, este și rămâne erou.
Însă niciun guvern, niciun președinte de țară sau președinte de lume nu l-au decorat cu vreun ordin baban, sau cu vreo măruntă medalie, din motivul că aceștia nu mai citesc (prinși cu economia, cu vălmășagul politic) și, deci, umblă mereu nedecorat decoratorul de toate – măria sa, eroul liric.

La portretul unui coleg

Colegul Ion Pop,  când trece în ipostaza de exeget al avangardismului, în unele momente e deja Ion Pop Art, ușor retușat spre Ion Pop Art Nouveau, ceva amintind – e drept, vag – de Le Neveu de Rameau a unui Diderot post-echinoxist, apreciat de unul din viitorii, adică din futuriștii săi amici ruși cu incontestabil „Harașo!” Adică, e bine fără drept de apel acest coleg atât de tihnit, dar și atât de rebel, scotocitor de arhive incendiare care, din fericire, au avut o altă soartă decât papirusurile din Alexandria și noianele de pergamente cu viața și istoria Imperiului Roman, ca să nu mai vorbim de tăbliile cerate, topite de aproape, de departe (am în vedere – la incendierea Romei de către Nero și la dezastrul focului erupt din Vezuviu…)
…Însă noi să revenim la Cluj și să mai deschidem câteva uși de redacții, universitare, de biblioteci, teatre, bineînțeles și de muzee sau – de ce nu? – de cafenele, după vreuna din care numaidecât se află și colegul Ion Pop, mereu animat de vreun scop ce anulează vreun stop de neștiință; sau animat de vreun strop de știință ce alunecă ralanti pe tabla științelor universale, căruia îi iese în cale un alt strop, întru a se contopi, și tot așa din strop în strop, din scop în scop...


Deja

Alceste, după L (cifră, nu literă) ani, ca și cum te-ai califica în sferturile de finală ale vieții tale de om de scurtă durată, neîncrezător în bâiguieli astrologice referitoare la atingerea destinului tău de codul stelar. Poate că e tocmai starea în care tinerețea târzie se întrepătrunde cu bătrânețe timpurie (parcă ai simți cum citramonul mov se depune pe albele ne-oase ale creierului) dându-și binețe jenante, trăindu-se dimpreună în margini de durată și zâmbet vinovat (de ce totuși, vinovat?) într-o inevitabilă conspirație dintre afirmație și negație – trecerea ineficace de la jocul secund la dublul joc. Cam pe aici sfârșește începutul, începând sfârșitul în sferturile de finală, când nu chiar totul, dar deja multe, sunt declinate la trecut peste puntea suspinelor sau peste simple cazuri gramaticale (totdeauna mai pășește vreunul care ar fi trebuit să zacă pe patul apusului sau chiar deja să fi apus), ceea ce îți amintește de începutul conștientizării, când toate verbele lumii erau doar la infinitul ipotetic și încă nu exista verbul a sfârși, verbul morții, maestru în arte urâte (laids arts)...
Între timp (... și între spații), te vei pomeni în semifinala omului de scurtă durată ce înoată în hainele-i nu că de cândva, ci chiar de când fusese mire – bătrân, rău ajuns din urmă până și de ușa cu întârzietor, care-l împinge obraznic din spate.
Deja ce e al tău nu mai este pus deoparte, însăși lumea devenind propriul său eșec supranatural, poate chiar s u p r a d u m n e z e i e s c, astfel că îngrijește-ți, Alceste, toaleta funebră – ajuns involuntar mire a doua oară – și haide-ha spre acolo unde nu se mai poate zămisli vreun răspuns și unde ultimele tale cuvinte ar putea fi: „Să mai lăsăm noi drepturile omului să le apere și alții, eu unul deja fiind instruit de-a apăra drepturile îngerilor...”

Necazuri cu fericirea

Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.                                                                     
În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...


duminică, 24 septembrie 2017

O POETĂ TRAGICĂ DIN ARGENTINA




Ziua contra reveriei

Nu-mi doresc o albă mișcare
de plantă mobilă.
Nu doresc să fur vocile
arcuite deasupra-mi.
Nu doresc mii de ori mai mult oxigen
pentru mici cruciade prin cer.
Nu doresc să-mi mut traiectoria
de pe fila prezentă.
Nu doresc să învingă magnetul
espadrilelor ce mi se uzează.
Nu doresc să mă ating abstract
de ultimii mei zulufi castanii.
Nu doresc ca în loc de frunze
Copacii să fluture din cozi.
Nu doresc în afara haosului
portabile vocabule.

Apa de lumină palidă

Da. Plouă...
cerul  geme abundent-înfundat
umbrele umede își readună părțile dispersate
cavități pline cu noroi turbulent
picături mărunte de apă sulfurată
deși eu nu știu cum am alege masele
să vedem dacă am agitat palida lumină
uriașa grosime de câini și pisici
picuratul mărunt continuă


Să fie incolor

(iepurașului care
își roade unghiile)

cusutura destrămată în haosul dispoziției cotidiene
zângănește la infinit arfa dungată
cadaverica sare de mare apoasă
opacitatea ta elimină sursele de săpun verde
fanioane colorate
în mâna dreaptă cu unghiile pe masă


Încercarea cu umbra roșie

singurătatea lui geme
zero și iar zero
șoproane cu mirosuri primare
retina înaintea necunoscutului
brize acute
revenirea înțepăturilor
zâmbetului tău
și dinții dezgoliți
râd în amurgul însorit
al vigurosului participiu


Pădurea mea

acumulând dorințele în plantele ingrate
referindu-se la tine
în verdele solemn
apoi vin zece cai
să tragă de coada vântului negru
agitând frunzișul
cu coamele lor ude
și sosi detașamentul
să rotunjească versurile versiunea


Poem pentru propria mea hârtie

citind propriile poeme
penalități tipărite de importanță cotidiană
surâs orgolios echivoc iertat
e a mea e a mea e a mea!
lectură cursivă
pulsează în interior vesel
simt că acest lucru se coagulează
corect sau greșit iar corect
înnăscuta ciudățenie a sentimentelor
potir armonios și autonom
cuprins între degetul mare al piciorului obosit și
pleata spălată a capului bucălat
nu contează:
este a mea este a mea este a mea!!


sâmbătă, 16 septembrie 2017

DIN PROGRAMUL FESTIVALULUI „DOUĂ STATE, O LITERATURĂ”





22 septembrie 2017

10.30   
-        Lecturi publice și dialoguri cu publicul ale scriitorilor invitaţi,   Universitatea de Stat,   Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, Biblioteca „Onisifor Ghibu”, Liceul „Spiru Haret” din Chișinău

15.00-17.00

-        Colocviu la sediul USM cu tema: „Spiritul critic în literatura de azi”
-        Prezentări ale situaţiei revistelor literare şi ale criticii de întâmpinare de la Bucureşti şi, respectiv, de la Chişinău
-        Prezentări de carte

 17.15 – 18.30
- Recital de poezie. (Sediul USR.)
             
23 septembrie 2017

8.30-12.00
Soroca. Vizitarea orașului.

12.30 – 15.00
 – Cetatea Sorocii. Maraton liric și concurs „Cea mai frumoasă poezie” cu acordarea unui premiu;

- Acordarea Premiilor Filialei Chişinău a USR.

joi, 14 septembrie 2017

PARADOXURI: DE LA ZENON - LA MAYA





Excepții

Pentru că se mai zice – nu? – Acesta
nu e om
ci e curat diavolul!

Asta e:
în cer e cerul
în nor e norul
în apă e apa
în pământ e pământul...

Însă nu totdeauna în om e
omul...


*       *        *

Tuturor ne e dat să vedem
uneori
cum se subție
și se întinde prelung
cea din urmă fâșie a apusului – relaxată
ca brațul din care
parcă
Dumnezeu donează sânge...


Restul ca totalitate

The rest is silence.
                 Shakespeare

Fiind din cei care au viețuit în
a doua jumătate a secolului XX și
                                                      iată
trăiesc și în prima jumătate a secolului XXI
îndrăznesc a mă da cu părerea că
acum cincizeci de ani
Hamlet mai putea să aibă dreptate că
restul nu e decât tăcere...
                                          Azi însă
nefericite prinț al universului (ca
Danemarcă)
restul nu e decât zgomot zgomot zgomot...
                                                                             

marți, 5 septembrie 2017

ÎN AȘTEPTAREA LUI BORIS PASTERNAK


=SEMNAL=


Editura „Alfa”, Iași
Traducere, prefață, note - Leo Butnaru

Peste ani, în jurnalul meu „Student pe timpul rinocerilor”, regăsesc referinţe la autori şi lecturi, în mare parte – la poeţi şi cărţile lor. Iată trei din ele (anul 1970): „ 29.X. O zi parşivă. Senzaţie de murdar. La sala de lectură (B-ca „Krup”.), în timp ce ieşisem la o pauză de ţigară, cineva mi-a furat de pe masă un volum de Pasternak. Va trebui să plătesc de cinci ori preţul nominal. Asta-i regula...”; „1.XI. Fac un curs de ars poetica intens, după Pasternak, Apollinaire…”; „19.XII. La Filarmonică, actorul moscovit Viaceslav Somov într-un recital din Pasternak, Prevert, Maiakovski, Esenin, Queneau. Biletele – greu de găsit. Doar – fără locuri. La urma urmelor, de ce n-ar trebui ca poezia să fie ascultată în picioare? Somov – actor de mare clasă”.
Aşadar, astăzi, sigur că îi sunt recunoscător lui Boris Pasternak, că a fost printre cei care mi-au luminat şi îndrumat nesigurii paşi de poet în devenire, iar traducerile din poezia sa, pe care le-am realizat în lung de ani, poate că sunt o întoarcere a… datoriei, dar, înainte de toate, un omagiu pe care îl datorăm marilor poeţi ai lumii.
Printre impresionantele deschideri de orizont în literatura rusă din secolul XX, sistemul poetic al lui Pasternak este unul perpetuu valabil prin originalitatea sa, ideaţie şi plasticitate, deopotrivă cu cele caracteristice altor confraţi ai săi, Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Ţvetaeva, Ahmatova.
Începuturile creaţiei sale stau sub semnul literaturii moderne a începutului de secol XX, ale esteticii impresionismului. Poemele din această perioadă sunt complicate ca structură, dens metaforice, însă proaspete ca receptare şi redare a impresiilor care devin vers, mesaj, emoţie de o vibraţie artistică inconfundabilă.

L.B.

duminică, 3 septembrie 2017

POETUL, PRIETENUL, OMUL ÎNTRERUPT...


DIN SCRISOAREA CĂTRE UN TRADUCĂTOR:


21.X.2008

Prietenul nostru bucureștean, Gheorghe Istrate, intenționează să-și editeze cartea unui singur poem dramatic, OMUL ÎNTRERUPT, în mai multe limbi. Până în prezent, are traducerile în vreo 15 limbi, am înțeles eu, și, bineînțeles, fiind prietenul nostru, ține mult să insereze și varianta în rusă. La o adică, este gata să plătească și un anume onorariu. E drept, nu l-am întrebat cât. Astfel că, daca ție îți place textul și dorești să-l traduci, ar fi excelent! în caz că ești prea ocupată, poate îmi dai adresa unui alt coleg rus, care ar cunoaște româna, să-i propunem lui.  Pe de altă parte, nu e o graba, astfel că poate aștepta până îți faci tu timp. Ce zici?
    Cu gânduri luminoase...



Între doi mari poeți, doi mari prieteni – Dumitru Pricop (21.V.1943 – 29.VII.2007) și Gheorghe Istrate (11.V.1940 – 2.IX.2017). Cândva, la Focșani. 

*        *       *

Trup trăitor prin cuvinte
cărțile mele-s morminte
alb ridicate peste rambleu
ele sunt micul meu mausoleu


Gheorghe Istratem,4 apr.2003

vineri, 1 septembrie 2017

CÂNDVA, CU IOANID ROMANESCU...

DIN REVISTA „SCRIPTOR”, 8/2017






1992

10-11-12.VI.Călătorie la Galați; manifestări legate de decernarea premiilor editurii „Porto-Franco” și ale societății scriitorilor „C. Negri”.  
Achiziția etică și estetică cea mai importantă: interviurile pe care le-am realizat cu sexagenarul Fănuș Neagu și cu Gheorghe Tomozei. Primul apare joia viitoare în „LA”.
Prezențe diverse, dintre care mi s-au întipărit în sentimente colegii din Focșani – Florin Muscalu (sorocean) și Traian Olteanu, vârfuitori ai „Revistei V”. Gălățenii – generoși, puși pe cheltuieli culturale serioase.
L-am cunoscut pe Ioanid Romanescu.


3-4-5.X.Cu Cimpoi și Suceveanu, prezenți la Târgu Bujor, apoi la Galați la Festivalul Grigore Hagiu. Prima ediție, cea din an, a fost oarecum mai animată. Gina, sora poetului, nu a venit.  
Prezenți: F. Neagu, G. Tomozei, I. Romanescu, N. Oancea, Al. Condeescu, L. Chișu, S. Adam, iar de la Focșani – neastâmpărații poeți  ce au ținut-o într-un cântec, D. Pricop și I. Panait. Cei de pe loc: C. Vremuleț, T. Parapiru, L. Rugină, St. Vicol, H. Mazilu, I. Chiric, R. Mihăiescu… Cazați tot la „Faleza”.
Am realizat un dialog cu Ioanid Romanescu. S-a dovedit a fi chiar în ziua lui de naștere, când își aștepta foarte tânăra soție cu fiul Liberto (născută în zilele revoluției din decembrie 1989, plăpânda ființă se alege cu acest nume simbolic). Și ce mai e cu Liberto? La doi ani și jumătate cunoaște alfabetul, joacă șah, vorbește ceva engleză și e împătimit de claviatura pianului. Arc. Suceveanu, bine dispus, în așteptarea prânzului îl antrenează pe Liberto într-o maimuțăreală veselă: odată ce mușcă farfuria nenea, face același lucru și piciul; bate nenea cu furculița și cuțitul în masă – Liberto nu rămâne nicio iotă mai prejos, ș.a.m.d.
Un detaliu: pe fundalul discuției cu Ioanid Romanescu, banda magnetică a mai captat țipăt de pescăruși, sirene de vapoare și interminabila, animata spunere de sine a lui Fănuș Neagu, din când în când acostându-l cu vorbă piperată pe ziaristul Modorcea pentru atacurile acestuia asupra unor basarabeni: Gr. Vieru, L. Lari…

9.XI. Bacău, Premiile revistei „Ateneu”. Prezenți: Fănuș Neagu, Gheorghe Tomozei, Mihai Cimpoi, Ioanid Romanescu, Alexandru Condeescu, gazdele.  

20.XI. Două convorbiri telefonice în care receptorul te face să simți cum palpită inima interlocutorului: de la Ion Miloș din Suedia și Ioanid Romanescu de la Iași. De-ale noastre: la ce stadiu se află dialogurile pe care le-am întreținut; trimite săptămânalul, iar – trimite proza. „Am auzit un zvon cu un premiu care mi s-ar acorda la Chișinău” (Romanescu) etc.

24.XI. Am transcris/ cules de pe bandă și dialogul cu C. D. Zeletin. În genere, ultimele 4-5 zile am fost „un culegător” harnic: am mai transcris și convorbirile cu Ioanid Romanescu (prezentatată la „LA”) și Mircea Petean (i-am propus-o lui A. Burac pentru „Columna”), în total peste 50 de pagini.

26.XI.Azi, la Biblioteca Națională, manifestări dedicate Zile Unirii din 1 decembrie 1918. La invitația ambasadei României, participăm la vernisajul unei expoziții de carte, apoi la ședința cenaclului „Miorița”: Suceveanu, Vodă, Matcovschi. În sală – vreo 50 de bibliotecari.
În timpul ședinței, vin și soli de la Iași, Dan Baghiu și un coleg de-al său. Mie îmi oferă un mesaj de la Ioanid Romanescu, plus fotografia pe care acesta mi-o expediază pentru dialog.

27.XI.Primesc o scrisoare de la Ioanid Romanescu: „Frate Leo, trimit fotografia, prin mesageri de nădejde, că altfel mi-e teamă să nu-mi pătez obrazul. Ieri, de la revista «Cronica», Holban a expediat un grupaj de poeme (plus foto) pentru «Literatura și arta». Intermediarul atent «de Holbi» este negru (adică poartă acest nume). Ai grijă, te rog (ba chiar: Te rog!), să-mi parvină și mie revistele cu interviul și versurile apărute! Domnii Baghiu și Moisuc (de la Editura «Princeps»), cărora le-am umflat capetele cu propuneri tangente la poezia lui Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu (poeți care merită să fie cunoscuți și în dreapta Prutului), vor să discute cu matale și Arcadie. Totodată, dacă voi vreți, ajutați-i în privința hârtiei (sau tipăririi acolo). Ei vor oferi detalii și asupra comenzilor de exemplare din volumele «Urania» și «Antares» (colecția B.P.T. a Editurii «Minerva» din București).
Iubiți-vă, fraților, cât mai e timp! Că eu, chiar dacă vă iubesc, merit mai puțin să fiu iubit (sunt egoist, pentru că prea am luat-o razna, cu nunta, până la Dumnezeu). Mulțumiri din suflet. Sănătate și cărți! Te îmbrățișez fratern, Ioanid Romanescu. Iași – 24 noiembrie ’92”.

10.XII. Telefon de la Ioanid Romanescu, inclusiv în legătură cu editura „Princeps” din Iași, unde, printre altele, îmi propune să editez o carte de versuri, el, Ioanid, fiind coordonator de colecție.