CÂNDVA, CU IOANID ROMANESCU...

DIN REVISTA „SCRIPTOR”, 8/2017

1992

10-11-12.VI.Călătorie la Galați; manifestări legate de decernarea premiilor editurii „Porto-Franco” și ale societății scriitorilor „C. Negri”.  

Achiziția etică și estetică cea mai importantă: interviurile pe care le-am realizat cu sexagenarul Fănuș Neagu și cu Gheorghe Tomozei. Primul apare joia viitoare în „LA”.

Prezențe diverse, dintre care mi s-au întipărit în sentimente colegii din Focșani – Florin Muscalu (sorocean) și Traian Olteanu, vârfuitori ai „Revistei V”. Gălățenii – generoși, puși pe cheltuieli culturale serioase.

L-am cunoscut pe Ioanid Romanescu.

3-4-5.X.Cu Cimpoi și Suceveanu, prezenți la Târgu Bujor, apoi la Galați la Festivalul Grigore Hagiu. Prima ediție, cea din an, a fost oarecum mai animată. Gina, sora poetului, nu a venit.  

Prezenți: F. Neagu, G. Tomozei, I. Romanescu, N. Oancea, Al. Condeescu, L. Chișu, S. Adam, iar de la Focșani – neastâmpărații poeți  ce au ținut-o într-un cântec, D. Pricop și I. Panait. Cei de pe loc: C. Vremuleț, T. Parapiru, L. Rugină, St. Vicol, H. Mazilu, I. Chiric, R. Mihăiescu… Cazați tot la „Faleza”.

Am realizat un dialog cu Ioanid Romanescu. S-a dovedit a fi chiar în ziua lui de naștere, când își aștepta foarte tânăra soție cu fiul Liberto (născută în zilele revoluției din decembrie 1989, plăpânda ființă se alege cu acest nume simbolic). Și ce mai e cu Liberto? La doi ani și jumătate cunoaște alfabetul, joacă șah, vorbește ceva engleză și e împătimit de claviatura pianului. Arc. Suceveanu, bine dispus, în așteptarea prânzului îl antrenează pe Liberto într-o maimuțăreală veselă: odată ce mușcă farfuria nenea, face același lucru și piciul; bate nenea cu furculița și cuțitul în masă – Liberto nu rămâne nicio iotă mai prejos, ș.a.m.d.

Un detaliu: pe fundalul discuției cu Ioanid Romanescu, banda magnetică a mai captat țipăt de pescăruși, sirene de vapoare și interminabila, animata spunere de sine a lui Fănuș Neagu, din când în când acostându-l cu vorbă piperată pe ziaristul Modorcea pentru atacurile acestuia asupra unor basarabeni: Gr. Vieru, L. Lari…

9.XI. Bacău, Premiile revistei „Ateneu”. Prezenți: Fănuș Neagu, Gheorghe Tomozei, Mihai Cimpoi, Ioanid Romanescu, Alexandru Condeescu, gazdele.  

20.XI. Două convorbiri telefonice în care receptorul te face să simți cum palpită inima interlocutorului: de la Ion Miloș din Suedia și Ioanid Romanescu de la Iași. De-ale noastre: la ce stadiu se află dialogurile pe care le-am întreținut; trimite săptămânalul, iar – trimite proza. „Am auzit un zvon cu un premiu care mi s-ar acorda la Chișinău” (Romanescu) etc.

24.XI. Am transcris/ cules de pe bandă și dialogul cu C. D. Zeletin. În genere, ultimele 4-5 zile am fost „un culegător” harnic: am mai transcris și convorbirile cu Ioanid Romanescu (prezentatată la „LA”) și Mircea Petean (i-am propus-o lui A. Burac pentru „Columna”), în total peste 50 de pagini.

26.XI.Azi, la Biblioteca Națională, manifestări dedicate Zile Unirii din 1 decembrie 1918. La invitația ambasadei României, participăm la vernisajul unei expoziții de carte, apoi la ședința cenaclului „Miorița”: Suceveanu, Vodă, Matcovschi. În sală – vreo 50 de bibliotecari.

În timpul ședinței, vin și soli de la Iași, Dan Baghiu și un coleg de-al său. Mie îmi oferă un mesaj de la Ioanid Romanescu, plus fotografia pe care acesta mi-o expediază pentru dialog.

27.XI.Primesc o scrisoare de la Ioanid Romanescu: „Frate Leo, trimit fotografia, prin mesageri de nădejde, că altfel mi-e teamă să nu-mi pătez obrazul. Ieri, de la revista «Cronica», Holban a expediat un grupaj de poeme (plus foto) pentru «Literatura și arta». Intermediarul atent «de Holbi» este negru (adică poartă acest nume). Ai grijă, te rog (ba chiar: Te rog!), să-mi parvină și mie revistele cu interviul și versurile apărute! Domnii Baghiu și Moisuc (de la Editura «Princeps»), cărora le-am umflat capetele cu propuneri tangente la poezia lui Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu (poeți care merită să fie cunoscuți și în dreapta Prutului), vor să discute cu matale și Arcadie. Totodată, dacă voi vreți, ajutați-i în privința hârtiei (sau tipăririi acolo). Ei vor oferi detalii și asupra comenzilor de exemplare din volumele «Urania» și «Antares» (colecția B.P.T. a Editurii «Minerva» din București).

Iubiți-vă, fraților, cât mai e timp! Că eu, chiar dacă vă iubesc, merit mai puțin să fiu iubit (sunt egoist, pentru că prea am luat-o razna, cu nunta, până la Dumnezeu). Mulțumiri din suflet. Sănătate și cărți! Te îmbrățișez fratern, Ioanid Romanescu. Iași – 24 noiembrie ’92”.

10.XII. Telefon de la Ioanid Romanescu, inclusiv în legătură cu editura „Princeps” din Iași, unde, printre altele, îmi propune să editez o carte de versuri, el, Ioanid, fiind coordonator de colecție.

1993

6.II. Și iarăși triplu-paralel: citesc în ritm forțat, dar nu galopant, volumul lui Ioanid Romanescu „Dilatarea timpului”, mai recitesc o altă carte a sa, „Școala de poezie”, după care mă așteaptă un cu totul alt Romanescu, cel de cândva, din cartea „Morena”. Din primele două spicuiesc câteva versuri (sunt mult mai multe, memorabile, între cele patru coperte) deosebit de frumoase, miezoase prin multă-spunere și rarisimă intuiție care le-a surprins, zămislit și le-a adus pe lume. Pornind de la ideea că de la palatul lui Dionysos pe Platon l-a răscumpărat din sclavie „nu vreun rege sau văcar,/ ci filosoful Amikeris”, protagonistul ar avea și el nevoie de mult aur, să răscumpere ființe înrobite, însă, neavându-l, merge pe calea ascunsă a viclenei diplomații… nobile, „manevrând legi, salvând vieți,/ ocultând până și voința zeilor”, și iată mărturisirea sacramentală: „Sunt obosit – mai greu decât carnea atârnă măștile pe mine –/ dar nu renunț,/ chiar dacă într-atât multiplicat/ nu mai pot să inspir nimănui încredere”. Astea sunt din „Dilatarea timpului”. Iată altele, din „Școala de poezie”, volum ce are și o prefață interesantă, scrisă de însuși Romanescu care, lucru știut, e un poeta doctus, cel care declară pe bună dreptate că are propria sa mașină estetică: „îi spulbera în eroare/ pe toți cei care se apropiau – /cum ai vedea în ochii unui cal/ plânsul întregii Asii” („Palimpsest”).

Versurile 3-4, extraordinare prin ele însele, obțin forță când sunt puse în relații cu verbul „a spulbera”, cu numeralul „toți” și alt verb, „a se apropia”, din primul și al doilea vers.

Iar în poemul „Școala de poezie” (aglomerare) citim parcă un alt poem, de sine stătător: „eu atât am făcut am spart fereastra/ să intre muza mea cu pântecul la gură/ să-mi nască poemul/ de ce s-o las pe drumuri nu-i Fecioara Maria/ dar nici Maria regimentului”.

Plus, integral, poezia „Fanatism” (Aztecii).

9.II. Vorbesc la telefon cu Ioanid Romanescu – era la editura „Princeps”, unde eu îl căutam pe dl Baghiu. Zice că el îmi va fi necruțătorul redactor al cărții. Să fac posibilul de a putea să o editeze la Chișinău, unde tipografia e mai ieftină. Apoi, să am grijă de versurile pe care i le-a prezentat Holban la „LA”, etc.

La un moment dat, mă întreabă dacă mai sunt „lideri literari”. A-A-A. Au fost. Mai mult în postură de lideri conjuncturiști. Poate că vor putea să revină. Dar în niște condiții egale, cam necruțătoare: literatura e chestiune de valoare, originalitate și noutate. De intelect superior. Nu mai e (și de) ridicatul mâinii în piață, pentru ca să se afle de ești sau nu scriitor mare. Literatura e mai mult intimitate și nemulțumire discretă, dramatică, decât satisfacere de orgoliu în ropot de aplauze și vociferări anestetice. Deci, a fi lider conjunctural și a fi, totuși, cineva în literatură sunt rectitudini care nu se suprapun… Nu sunt toți în stare să se mențină la capitolul notabilitate literară, ci scapătă în registrul de contabilitate/ statistică al istoriei literaturii…

1.III. Prin Serafim Saka, am expediat la Iași, lui Ioanid Romanescu, manuscrisul „Orei naționale de lichidare a lucidității”. Nu este exclus un alt titlu.

26.IV. Pe 23-24 aprilie, Zilele Stănescu. De peste Prut sosesc: Ioanid Romanescu cu Dan Baghiu și Marius Moisuc, editorii de la „Princeps”, soții Mincu, Marin și Ștefania de la Constanța, Gheorghe Tomozei, Anghel Dumbrăveanu, Alexandru Condeescu, Ana Blandiana și alți câțiva de la București. Dora, apatică și puțin sensibilă la amintirile nichitastănesciene, despre care Arcadie Suceveanu întreabă: „Dar cine credeți că este această Dora?”...

La Hotelul „Național” stăm o oră jumătate cu Ioanid Romanescu și punem la punct varianta definitivă a viitoarei mele cărți de poezie, ce trebuie să apară la editura „Princeps” din Iași. Renunțăm la titlul prelung în favoarea acestuia: „Iluzia necesară”. Ioanid a citit atent, meticulos fiece poezie, învrednicind-o de câte o notă. Nu a acceptat decât textele care au luat de la 8 în sus. „În caz de pericol” a fost notată cu 10+, cu toate că eu consider că am poezii mult mai consistente. Romanescu e un foarte bun stilist. Chițibușar de elită de la care ai ce învăța întru bunul nivel al unui text poetic. E un adversar al localismelor, neaoșismelor, al aluziilor politice. Caută general-universalul, neimplicatul în concretul – concret, ci în general-înțeles… Un strop de mirare din partea mea: Ioanid nu cunoaște două noțiuni românești – steblă și ciurlan.  Îi explic, fără a-mi afișa orgoliul… Am ales circa 40 de titluri, câte se cer pentru cărțile din colecția „Biblioteca de poezie” în care au apărut deja trei autori: Stănescu, Romanescu și un foarte întârziat debutant pre nume Zeletin. Eu voi fi al patrulea sau al cincilea.  

9.V. De la Iași, Ioanid Romanescu îmi transmite, telefonic, buna noutate: dintr-o zi în alta, cartea mea de poeme „Iluzia necesară” va lua calea spre tipografie. Dacă vor fi reali termenii de care-mi vorbea dl Baghiu, într-o lună jumătate, două, mă pot pomeni cu carte nouă. Iluzii și speranțe necesare…  

12.V. Vorbesc, telefonic, cu Ioanid Romanescu. Zice că placheta cu iluzii e la tipografie și este posibil s-o avem editată într-o săptămână, două. A scris și o prefață, intitulată: „Poezia fără complexe”. Reieșind din titlu, cam presupun ce a scris Ioanid. Și nu e rău…

10.VI. La telefon, Ioanid Romanescu îmi spune cam următoarele: „Tinere, în câteva zile ai cartea. Am citit deja corectura a doua. Astăzi îmi aduc coperta. Să știi că prefața pe care ți-am scris-o e jos pălăria; îi trimite pe mulți poeți de aici după țigări”.  

I s-a telefonat de la TVR, să-i facă o emisiune mai de proporții, de o oră, o oră și ceva: „Ca nu cumva să mor și eu și să întârzie…”, conchide dur-dramatic.

24.VI. Aseară, în sumarul emisiunii „Simpozion” la TVR, e anunțat și un moment Ioanid Romanescu. Eram pregătit să urmăresc prezența dragului meu coleg ieșean și, după miezul nopții, când se termină emisiunea (la 00.45!). Chiar eram gata să-i telefonez poetului, știind că-i voi face o mică bucurie. Însă pe la 22.30 îmi telefonase însuși Ioanid, spunându-mi că volumul de poezie „Iluzia necesară” e ca și tipărit, dar așa și n-am clarificat noi noțiunea aia de Laputa sau Lapyta sau mai știu eu cum apare într-o poezie. „Ți-am așteptat precizările”, zise dojenitor Ioanid. Eu, martori având, îi spun că vineri-sâmbătă-duminică am încercat să-i tot telefonez de la Costinești, însă… „Păi da, că am fost plecat, – spune deja împăciuitor Ioanid, – în fond, nu e un moment prea important”. Important, fac eu, că peste o oră și ceva o să privesc „Simpozionul”, unde vei apărea. „Da, domnule, mi-au telefonat și mie la serviciu. Voi sunteți pe același fus orar cu Bucureștiul?”, se interesează poetul. Da, nici la Chișinău nu e mai târziu decât la Iași, nu voi dormi, voi privi.

Moment sobru – Ioanid a citit versuri, apoi s-a întreținut în dialog cu dl Munțu, realizatorul emisiunii. Panorama celor 24 de cărți de poezie pe care le-a editat Romanescu. Bine. Firești motive pentru felicitări.

P.S. Referitor la insulă, nu ar avea motive să se îngrijoreze: corect e – Laputa. Guliver are chiar așa: „O călătorie în Laputa”.

25.VIII. Ieri, telefonează Ioanid Romanescu. „Leule, ce zi este astăzi? Încrustează-ți bine în minte…” etc. Înțeleg că a apărut volumul meu de versuri „Iluzia necesară”, la ed. „Princeps” din Iași. „Remarcă faptul că astăzi nu e 23 august, ci 24”. Firește, aluzie la nefastele evenimente istorice. Însă cartea mea nu are nimic în comun cu pactul Ribbentrop-Molotov, semnat, în 1939, la 23 august… Dar oare chiar să nu aibă? Fie și din motivul că prima mea carte în Țara mea, România, a apărut atât de târziu… Că eu 40 de ani am fost supus privațiunilor, muștruluielilor ideologice, politice de tot soiul, și de cele mai neghioabe feluri.

Dacă va fi relativ bine (…pentru că la Negureni tata se află într-o stare limită…), posibil ca lunea viitoare, în cadrul Zilelor Blaga, să facem o lansare, mai multe lansări, pentru că vin cu cărți noi și Ion Mureșan, și Aurel Pantea, alții; facem lansări pe Aleea Clasicilor, care clasici noi (încă) nu suntem și nimeni nu poate ști dacă vreunul dintre noi va ajunge ca atare.

16.IX. Astăzi, în „LA” sunt reproduse cele două coperte (1,4) ale „Iluziei necesare” și prefața lui Ioanid Romanescu „Poezie fără complexe”. În cernita mea stare sufletească (îl înmormântasem te tata), la 31 august îi întâlnisem la Chișinău pe Ioanid, Dan Baghiu, editorul, care erau împreună cu soțiile. Am tot stat la taclale la Vasile Spinei și la noi, la Ciocana. Au adus un set de 100 de exemplare de cărți… necesare, să sperăm.

30.XI. Expediez prin fax interviul cu nenea Fane. Sergiu Adam îmi spune că Donea l-a citit (a fost primit prin faxul de la Consiliul Culturii, unde Costică e șef) și i s-a părut extraordinar (de interesant, se vede). Cine știe… (ca s-o dau în modestie, dar și în rimă). Adevărul este însă că am mai împlinit cuprinsul unui volum de interviuri. Să ne amintim câțiva protagoniști: Cezar Baltag, Marin Mincu, Ioanid Romanescu, Florin Iaru, Ioan Alexandru, C. D. Zeletin, Fănuș Neagu, Aureliu Busuioc etc. De ce nu o nouă carte de dialoguri? Poate până în februarie anul viitor apare „Spunerea de sine”. După care vedem ce facem cu volumul care deocamdată nu are un titlu.

22.XII. Pe 14 decembrie, generoșii și gentilii editori de la „Princeps” mă invită la o lansare de carte – Iluzia necesară – în cadrul Zilelor Dosoftei la Iași (300 de ani de la trecerea în Panteon a cărturarului). Evenimentul are loc chiar la Casa Dosoftei, la ora 18, cartea fiind prezentată de Ioan Holban și Ioanid Romanescu. Apelez la obiectivitatea benzii magnetice, de pe care transcriu discursurile criticului literar și pe cel al poetului.

Ion Holban: „Acum doi ani, secretarul revistei «Nistru», actuala «Basarabie», m-a contactat și m-a rugat să fac o recenzie, o considerare permanentă dacă vreți, în această revistă. Neavând acces la alfabetul chirilic, poeziile din vreo 12 volume, printre care era și unul al lui Leo Butnaru, le-am descifrat literă cu literă. Închid paranteza și spun că poezia din Basarabia a fost receptată în România, după 1990, distorsionat. Întâi de toate, am avut surpriza să constatăm, pe de o parte, o poezie care avea o destinație socială precisă, avea un mesaj foarte direct social-politic, mesaj care nouă ne-a sunat mereu desuet, permanent, ca la ’48… Aceasta însă a fost o receptare superficială, foarte grăbită. Poate și din cauza, e drept, absenței cărților cu caractere latine… Dat fiind impactul cu televizorul, s-a crezut că literatura din Basarabia e una de scos lumea în stradă, de a face revoluție cu fiecare poem care se scrie, cu fiecare scriitor care apare la tribună. S-a și modelat într-un anumit fel un chip de scriitor care este al maselor, care trebuie să fie numaidecât în fruntea lor. Sigur că aicea s-au grupat anumite motivații, motive istorice pe care le știm foarte bine. Însă acum ne este greu să apreciem, chiar și pe termen scurt, evoluția literaturii, a poeziei în special. Acum cinci ani eram siguri, sau așa ni se părea – că suntem siguri: evoluția părea știută, scenariul era ușor de ghicit…

În ce-l privește pe Leo Butnaru, am spus, i-am citit poezia și cu caractere chirilice, pentru criticul din România încadrarea sa ar fi simplă, în sensul că poezia sa vine pe o casetă bine cunoscută de publicul românesc. Este un poet care, cel puțin la prima lectură, merge cu generația ’80, este complet diferit de ceea ce știam, de aceea am și făcut acel prim impact al poeziei din Basarabia, în sensul că nu scrie poezia cu care ne-a obișnuit televizorul, radioul, presa în general. Este pur și simplu o poezie foarte românească.

Dacă vă amintiți, Cornel Ungureanu, pentru proză, a încercat să descopere niște modele ale literaturii române în literaturile est-europene și sud-vest europene. S-a învârtit cât s-a învârtit prin fosta Iugoslavie, prin Ungaria, prin Bulgaria și până la urmă, începând de acolo, a terminat tot la Dostoievski… Ceea ce a fost surprinzător pentru mine e faptul că acești scriitori, dintre care face parte Leo Butnaru, nu sunt influențați aproape deloc de literatura rusă. Îmi vine foarte greu să găsesc filiații de suprafață… Scriitorii în cauză au lecturi foarte solide din literatura română, în așa fel încât încadrarea, repet, pentru o anumită parte din acești poeți, și pentru Leo Butnaru în mod special, vine foarte ușor de făcut în casetele pe care noi le cunoaștem din istoria literaturii române. Mergând chiar de la temele poetice. De pildă, această temă a palimpsestului cu care-și începe Leo Butnaru cartea, «Antieseu» se intitulează primul poem, e temă a palimpsestului care deschide discret spre teme medievale. Această temă medievală cred că tinde să devină apanajul poeziei moldovene. Această temă la Leo Butnaru s-ar pune sub o carapace de ironie și de ludic, care-i este specifică, de altfel, promoției ’80 căreia i se înscrie. Fac însă o paranteză: Leo Butnaru poate fi încadrat în orice istorie literară fără a se specifica: poet din Chișinău, sau poet din Basarabia, cum ne-am obișnuit noi așa, într-un mod forțat s-o facem. Este un poet român și atât, trăitor în Chișinău…

Aș remarca de asemenea percutanța planului imagistic și căutarea metaforei-șoc, care este iarăși specifică acestei promoții literare ’80. Mie o definiție ca: „Bolta – subțire flacără se spirt” mi-a plăcut foarte mult, între altele; sunt multe în carte. Ce mai constat de asemenea, este un limbaj foarte direct. În poezie, în general, în jurul anilor ’70, s-a spus că mesajul (mesajul s-a pus între ghilimele) și ideologia operei literare sunt apanajul unei alte categorii: de cercetare; ea s-a dus către sociologia literaturii… Mesajul acesta foarte direct este iarăși specific generației ’80. Eu l-am citit pe Leo Butnaru, cum i-aș fi citit pe Florin Iaru, pe Ion Stratan, pe Magda Ghica, pe Lucian Vasiliu, pe Nichita Danilov, pe oricare poet din această generație – făcând abstracție că el este trăitor în Chișinău. Și eu zic că tratamentul acesta trebuie să-l aplicăm în mod sistematic, cu toate suferințele, uneori inevitabile, și cu toate fericirile, aș zice eu, – iarăși inevitabile. În orice caz, cred că e unica problemă de a trata această chestiune care pentru noi este spinoasă, pentru că dacă ar exista, și a existat, precis, o cameră obscură a literaturii române, și aceasta era formată din fondul special, fostul fond secret, din literatura exilului și exilul românesc numără măcar 60 de nume importante, în ungherul cel mai întunecos este literatura română din Basarabia… Cred că Patria lui Leo Butnaru este chiar literatura română, ca să mă folosesc și eu de o binecunoscută sintagmă. Și cred că gestul pe care-l face editura «Princeps» – nu trebuie considerat neapărat reparator sau un termen din ăștia care poate da alte conotații – este un gest firesc de publicare a unui scriitor român, care putea fi oricare alt poet din România sau trăitor în oricare altă parte a lumii, scriitor de limbă română. Cred că Leo Butnaru se încadrează perfect în siajul acesta al poeziei române contemporane. Cred că el scrie o poezie care poate fi apreciată valoric de primul rang… Și domnii de la «Princeps» nu au făcut altceva, decât să-i ajute unui nume, unei opere să circule în spațiul lor firesc – aceasta este semnificația, în opinia mea, din alt punct de vedere, a apariției cărții lui Leo Butnaru”.

La prezentarea volumului de poeme „Iluzia necesară”, organizator și amfitrion ne-a fost poetul și muzeograful Lucian Vasiliu. Prezent, oarecum taciturn, și poetul Cezar Ivănescu.

Un extras din ce a spus Ioanid Romanescu, care mi-a fost susținător și lector de carte: „Onorat auditoriu, ne aflăm într-un șir de zile cu multe comemorări. Comemorăm, în primul rând, 300 de ani de la dispariția lui Dosoftei. Am comemorat, ieri, 10 ani de la dispariția lui Nichita Stănescu. Astăzi, s-a aniversat la Iași, ca și în alte centre din țară, patru ani de la începutul revoluției din 1989.

Să salutăm mai întâi în mijlocul nostru oaspeții – pe domnișoara Beata Podgorska de la catedra de slavistică, de asemenea pe poetul Leo Butnaru, poet român de la Chișinău. În ce privește volumul de poeme «Iluzia necesară», foarte bine remarca Ioan Holban, – a făcut trei observații de suplețe – prima: modernitatea poeziei lui Leo Butnaru, criteriu de care a ținut seamă și editura «Princeps»; a doua chestiune – că valoare poeziei sale nu se deosebește măcar prin nuanțe de valoarea colegilor săi de generație aflați în dreapta Prutului; că el pur și simplu este scriitor român; așa cum între cele două războaie mondiale un scriitor rus declara «Patria mea este limba rusă», și sintagma a fost preluată de Nichita Stănescu – «Patria mea este limba română», și Leo Butnaru poate să spună cu fruntea sus că patria lui este limba română, pentru că este un scriitor foarte atent, foarte receptiv la valorile clasice ale literaturii române și, dacă vrei într-adevăr să înveți limba română bine, o poți învăța și fără televizor și chiar în condiții mai grele de comunicativitate, având la dispoziție doar pe Eminescu. Opera lui Eminescu este suficientă, aș spune eu, pentru a învăța bine și chiar profund limba română. Față de argumentele aduse de criticul Ioan Holban, eu aș mai avea ceva – nu știu dacă mai importante sau nu și le spun cu acea sinceritate a unui coleg mai în vârstă, recunosc, căci față de acel argument există poate și un orgoliu al editurii «Princeps» de a publica volume bune de poezie și doresc acestor editori, dl Baghiu și dl Moisuc, în primul rând succese în efortul lor care este extraordinar pentru a depăși urmările inflației galopante, de a scoate și cărți de poezie.

Calitățile poeziei lui Leo Butnaru reies mai bine vizavi de text. Îi pot fi remarcate, desigur. Dar eu am să mă opresc la câteva sau măcar la două.

În primul rând, e o poezie care vine din cultură, o poezie care are orgoliul rostirii, pentru că autorul în cauză nu dorește să capete, știu eu, credibilitate poetică, mai nou cum se vorbește; nu dorește să scrie urături pe teme politice sau lozinci puse pe note, cum spunea mai înainte marele nostru critic George Călinescu. El dorește pur și simplu să scrie o poezie trăită în limba română, pentru că oricât ai fi de bun politician, dacă nu ești dublat, susținut de propria artă, ca scriitor, ca pictor, mă rog, muzician, dacă ești în parlament sau senat, nu ai succes, pe când poți face un mult mai mare serviciu unei spiritualități, exprimându-te, în primul rând, la un înalt nivel în artă. Aceasta o spune și Heidegger. Filosofiile trec, partidele trec, însă popoarele rămân. Și popoarele au nevoie de spiritualitate care să le reprezinte. Deci, dincolo de urăturile pe care le-am auzit noi, cei din dreapta Prutului, înainte de ’89, și pe care le auzim și acum, probabil cu titlurile schimbate foarte multe dintre ele, lansate de către cei care au fost și sunt în continuare culmea în parlament sau în senat; dincolo de urăturile, zic, și ale unor confrați de dincolo, scuzați tautologia, – există opere serioase, artistice, literare ale colegilor noștri și, cum bine remarca și colegul Ioan Holban, nu este vorba decât de o cunoaștere reciprocă. Nu este vorba de intrarea românilor în România sau de intrarea României în Europa.

Sunt sigur că, dacă peste câteva milenii se va vorbi și despre poezia scrisă în limba română, operele aparținând unor scriitori ca Leo Butnaru vor fi receptabile, vor trezi interes și vor merge la sufletul omului. Încă o dată mă bucur că pot vorbi despre un coleg pe care îl respect foarte mult și cred că este mai bine să întindem astfel o mână de ajutor fraților noștri, făcând ceva ca să ne cunoaștem reciproc, decât să dăm doar declarații scrise sau vorbite și după aceea să uităm”.

După lansarea cărții – o agapă amicală. Ioanid, dnii Baghiu și Moisuc. Vine și soția dlui Baghiu cu piciul ce aduce cu el un motan siamez uriaș. Povestea din vară/ toamnă, când voia să ia pisica noastră albă la Iași.

Apoi, apoi… o prelungire de program la Ioanid, la prima sa soție. Taclale interminabile. Se ajunge la pasiunea șahului. Romanescu și Spinei se încleștează pe la ora 1.30 după miezul nopții într-un război troian. Nebunie aproape frumoasă. La vamă – vameșii mai cuminți decât noi… Ajungem cu bine.

1994

15-21.V. Pe 15, duminică, plecăm la Adunarea Generală a Scriitorilor Români, PAZ-ul USM. Echipa: Cimpoi, Vangheli, Suceveanu, M. I. Ciubotaru, N. Popa, Galaicu-Păun, Gârneț, Ion Ciocanu cu frățâne-său Vasile, Gh. Marin, Ar. Cupcea-Josu; sosiți pe alte căi – V. Grosu și L. Bălteanu, I. Mânăscurtă… Drum aproape bun. La Bârlad, ne așteaptă editorul german Ulrich Ianetzki cu care ne întreținem la primăria acestui străvechi târg moldav (...) Alte îmbrățișări frățesc-colegiale și strângeri de mână cu Ioanid Romanescu (arată trist și bolnav), Traian Olteanu, Doina Cetea, Horia Bădescu, Florin Muscalu, Ion Cocora, Cezar Baltag, Virgil Mihaiu, Gellu Dorian, Gabriel Chifu, Marius Tupan, Laurențiu Ulici, Anghel Dumbrăveanu, Horia Zilieru etc., etc.

Unii dintre chișinăuieni depun cereri de a fi primiți în Uniunea Scriitorilor din România. Deci, pe 16 și 17 mai 1994 fuzionăm cumva. (Eu am carnet USR din anul trecut.)

8-12.VI. La Dunăre, la Galați – Festivalul Internațional „Zări și etape” în poezia română contemporană. Împreună cu Levițchi și Spinei. Pe afiș – zeci și zeci de nume, dintre care au venit, împreună cu purtătorii lor, cam 30-40. Printre somități – italienistul foarte cunoscut, academicianul Alexandru Balaci, D. R. Popescu, Adam Puslojić, Ion Horea.

Ioanid Romanescu, generos ca totdeauna, Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu, Ioan Flora, Florin Costinescu, Mărioara Baba (Serbia), Mircea Bârsilă (Pitești) îmi oferă recentele lor cărți: Mircea – „Scutul lui Perseu”, Ioanid – „Mississippi”-ul apărut la Dunăre, la „Porto-Franco”. Apoi Ion Drăgănoiu, slab și pitoresc ca o tulpină de bambus colorată în carouri; Dragoliub Firulović (Serbia), Petru Iancovici Timoceanu, un român cu trăsături sârbe, de pe Valea Timocului; Viorel Ionel (Turnu Severin), Eva Lendvay, unguroaică din Țară, Vanghea Muhany Striu, aromâncă („limbă țânțăreacă”, îmi spune DRP, dar fără ironie și nuanță depreciativă), poetă de un nivel primar; Vasile Tărâțeanu, îndurerat, sărmanul, de moartea fiului; Ileana Ursu (Serbia), Mijurko Vukadinović (sârb ce predă limba sa maternă la o universitate din București). Și gazdele – Sterian Vicol, Horațiu Mazilu, Lică Rugină etc.

La Teatrul Național din Galați – colocviu și recital de poezie. Eu citesc inclusiv „Hamlet cel bătrân”, după care, într-o pauză, D. R. Popescu îmi spune (de față cu Ioanid): „Hamlet, să știi că și eu am scris o piesă despre Hamlet după ce a îmbătrânit. Acțiunea e un fel de reînviere a prințului danez și se petrece, adică, după moartea sa, ca o reluare și continuare, cum cred eu că ar fi trebuit să se dezvolte, a destinului său”.

Apoi cu DRP și Ioanid Romanescu discutăm despre confuzele mișcări în politică ale lui Ion Druță. Că a făcut ce a făcut pentru națiune, la un anumit timp, pentru ca azi să facă și mult rău…

1995

5.VIII. Alaltăieri, i-am telefonat domnului director de la ed. „Eminescu” Nelu Oancea: acceptă să-i trimit manuscrisul dialogic cu barosanii. Vor intra: Baltag, Breban, Ciobanu (Mircea), Neagu, Mincu, Paler, Puslojić (nu-l voi trece în cel pentru „Glasul”?), Romanescu, Simion (de altfel, tipărit în nr. 8 al „Contrafortului”; odiseea cu poza, desenul…), Zeletin, alții.

1996

20.III. 18.50. Îmi telefonează Cimpoi și-mi comunică o veste cutremurătoare: a murit bietul Ioanid Romanescu. Câtă suferință și discreție bărbătească asupra ei… Să precizăm când e înmormântarea (la Voinești?) și vom merge la Iași… Masa la care scriu acum îl mai ține minte: a fost aici, în apartamentul nostru. Dumnezeu să-l ierte.

23.III. Ieri, împreună cu Cimpoi, Vodă și Hadârcă am mers la Iași la funeraliile bietului Ioanid Romanescu. Depus la Muzeul Alecsandri. Holul de la parter nu-i încăpea pe toți cei care veniseră la acel dramatic adio… Foarte multe cunoștințe. Un tur al orașului, cu opriri la locurile cele mai remarcabile: în preajma Bojdeucii lui Creangă, Copou, Universitate, Biblioteca Eminescu… Îl ducem la cimitirul Eternitatea. Serviciu divin. Mormântul – pardosit cu cărămidă. După ce sicriul e lăsat în întunericul adâncului, mormântul este acoperit cu plăci de beton. Nu e departe de mormântul poetului Dumitru Anghel, cel născut la Cornești, jud. Iași (Corneștii din Basarabia?), simbolistul cântăreț al florilor care, pentru bietul Ioanid, au fost foarte multe.  Parastasul – la școala normală „Vasile Lupu”, ceva mai departe de Casa Sadoveanu. Masă de post. Multe frânturi de discuții. Parțial, conștiința îmi este paralizată de această tragică și inevitabilă întâmplare: Ioanid era un suferind, un încleștat de cancer…

Liberto, băiatul lui Ioanid Romanescu, născut la 22 decembrie 1989 (de aia e și Liberto), nu realiza că tatăl său nu va mai reveni, că nu-l va mai revedea niciodată. Pur și simplu era de o inocență curioasă și răbdătoare în lungul ritual de despărțire care a durat de la ora 10 la ora 15.