duminică, 24 septembrie 2017

O POETĂ TRAGICĂ DIN ARGENTINA




Ziua contra reveriei

Nu-mi doresc o albă mișcare
de plantă mobilă.
Nu doresc să fur vocile
arcuite deasupra-mi.
Nu doresc mii de ori mai mult oxigen
pentru mici cruciade prin cer.
Nu doresc să-mi mut traiectoria
de pe fila prezentă.
Nu doresc să învingă magnetul
espadrilelor ce mi se uzează.
Nu doresc să mă ating abstract
de ultimii mei zulufi castanii.
Nu doresc ca în loc de frunze
Copacii să fluture din cozi.
Nu doresc în afara haosului
portabilele vocabule.

Apa de lumină palidă

Da. Plouă...
cerul  geme abundent-înfundat
umbrele umede își readună părțile dispersate
cavități pline cu noroi turbulent
picături mărunte de apă sulfurată
deși eu nu știu cum am alege masele
să vedem dacă am agitat palida lumină
uriașa grosime de câini și pisici
picuratul mărunt continuă


Să fie incolor

(iepurașului care
își roade unghiile)

cusutura destrămată în haosul dispoziției cotidiene
zângănește la infinit arfa dungată
cadaverica sare de mare apoasă
opacitatea ta elimină sursele de săpun verde
fanioane colorate
în mâna dreaptă cu unghiile pe masă


Încercarea cu umbra roșie

singurătatea lui geme
zero și iar zero
șoproane cu mirosuri primare
retina înaintea necunoscutului
brize acute
revenirea înțepăturilor
zâmbetului tău
și dinții dezgoliți
râd în amurgul însorit
al vigurosului participiu


Pădurea mea

acumulând dorințele în plantele ingrate
referindu-se la tine
în verdele solemn
apoi vin zece cai
să tragă de coada vântului negru
agitând frunzișul
cu coamele lor ude
și sosi detașamentul
să rotunjească versurile versiunea


Poem pentru propria mea hârtie

citind propriile poeme
penalități tipărite de importanță cotidiană
surâs orgolios echivoc iertat
e a mea e a mea e a mea!
lectură cursivă
pulsează în interior vesel
simt că acest lucru se coagulează
corect sau greșit iar corect
înnăscuta ciudățenie a sentimentelor
potir armonios și autonom
cuprins între degetul mare al piciorului obosit și
pleata spălată a capului bucălat
nu contează:
este a mea este a mea este a mea!!



Reminiscențe chiromantice

ambele mâini ale florilor-cercei rezumă
bruta sculptură a exoticelor forme care
lucesc vândute vrăjitoarei
august semn al vieții pentru a muri
citirea miilor de rânduri ce bat sau gem sau râd
sau își încep drumul cu pas sigur
lupta de noapte alungă
sicriele mizerabile care duc la eșec


Genunchiul lagunei

Miroase a manuscrise bine scrise
Chiciură umedă scuturându-se sub
Corpul arcat
Mii de ceasuri zumzăitoare
Mii de ore distanță
Și florile ghiveciului reînvie
În umbra catacombei


Omul obișnuit

mereu renaște azurul
conform rutei
neagră linie dreaptă
negru pământul sănătos
tremură ciudat că nu se agită
pieptul împăroșat
speranțele neamestecându-se
pentru el asta fiind totul
privește! carnea lui transbordează
reminiscențe învingând opacitatea


Eu sunt...

aripile mele?
două petale putrede

mintea mea?
pahare de vin acru

viața mea?
vid bine gândit

corpul meu?
o tăietură în fotoliu?

leagănul meu?
gong pentru copii

chipul meu?
un zero nemascat

ochii mei?
ah! cioburi de infinit


Ceva

noaptea în care pleci
dă-mi mâna
munca îngerului exuberant
de ce?

noaptea în care pleci
noapte bună


Origine

Noi trebuie să salvăm vântul
păsările ard vântul
în pletele femeii solitare
care se reîntoarce la natură
și țese chinuri
Noi trebuie să salvăm vântul


Cântec

timpului îi este frică
frica are timp
frica
se plimbă prin sângele meu
mănâncă cele mai bune fructe ale mele
devastează zidul meu lamentabil
distruge distrugerile
numai distrugere
și frică
nespus de frică
frică.


Balada pietrei care plânge

Josefinei Gómez Errázuris

moartea moare de râs dar viața
moare de plâns dar moartea fără viața
dar nimic nimic nimic


Poem pentru Emily Dickinson

De cealaltă parte a nopții
ea își așteaptă numele,
dorința lui de a trăi clandestin,
!de cealaltă parte a nopții!
Ceva plânge în aer,
sunetele conturează zorii.
Ea se gândește la eternitate.


Un singur nume

alejandra alejandra
sunt sub
alejandra


Sărbătoare în vid

Ca vântul blocat în ochii mei
e chemarea morții
numai un înger mă mai leagă de soare.
Unde e îngerul,
unde e cuvântul său.

O străpunge cu vin suava necesitate de a exista.


Dans imobil

În noapte mesagerul anunță ceea ce noi auzisem.
El întinse brațul în plin vuietul luminii.
Am vrut să opresc înaintarea mâinilor înmănușate
strangulatoare de inocență.

Dar ei ascunzându-se în lăcașul sângelui meu
cum aș putea să nu mă tragă în sus iubite
murind pentru apărarea sensibilității mele?
De ce nu muncesc
și mă urmăresc în goană cu cuțitele
și eu delirez?

Fiece moment a fost moartea țesutului.
Eu devoram furia ca un înger prost
invadat de bălării
care vă scutesc de-a aminti de culoarea cerului.

Însă ei și cu mine știm
că cerul e de culoarea copilăriei moarte.

Dans imobil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu