DINTR-O REVISTĂ DE LA ȚĂRMUL MĂRII

Către o balama, către o poartă

Casa noastră era cam în centrul satului

însă ieșea că locuim oarecum mărginaș

poarta de la fântână fiind un fel de balama

care prindea o mahala de altă mahala

ce se mișcau, se închideau – deschideau

în dependență de ce pofte și dispoziții aveau.

Când eram mic

poarta-balama mă purta

mă îndruma

când spre ieșitul în drum

spre plinul satului

când îndărăt spre brâul albastru al casei

astfel deprinzându-mă cu lumea care

și ea

pe la margine (îmi ziceam) are vreo fabuloasă balama

cu care e prinsă de cer

de vreo stea

așa

ca poarta noastră

ca poarta mea

numai că pe poarta cerească îmbălămată

se dădea huța nu un boț cu ochi

o bucată de humă

ci vreun înger

vreo ursitoare

care

în taina nopților își alegea cărare

spre casa lui Teodor al lui Ipatie

și a Anastasiei din Negureni

unde era așteptat

prunc de alăptat

prunc de înfășat

prunc de botezat.

(Bineînțeles, acea ursitoarea

în ianuarie ’49 – secolul trecut –

îmi tăiase și mie cordeluța ombilicală

ca pe o panglică inaugurală.)

Apoi s-a făcut că odată

de acolo

de la prinderea uneia de alta a mahalalelor

unde mie mi se părea că viețuiam mărginaș

acea balama

acea poartă prinsă de ea

m-au transportat cu amplitudine ușor înfricoșătoare

la oraș.

O, salut, salut,

balama

poartă de demult!

Salut și recunoștință!

Pe huma umedă

Lumea tot mai vuitoare

cu cât mai viitoare – cu atât mai vuitoare

te duci cu gândul la Geneză

                                            când

nu avea cine face gălăgie

de se auzeau doar lipăitul palmelor Lui Dumnezeu

pe huma umedă:

                         Lipa, lipa!

Un răspuns

De-ar fi să-ți sugerezi să mă întrebi ceva

nu aș ști ce anume

–

un om la vârsta mea e un răspuns

e numai răspuns. 

Oricâte întrebări diferite ai pune

pentru toate eu sunt unicul răspuns încă ne-

răpus…

Gânduri

Când a spus că el știe că nu știe nimic

Socrate

s-a surprins la simplul gând că

de fapt

el nici nu are gânduri complicate.

                                                     Însă

pe atunci erau și greci cu gânduri complicate

unul dintre ei spunând – vă amintiți? –

cunoaște-te pe tine însuți.

                                         Pe de altă parte

cine poate garanta că

rostindu-și gravele concluzii

înțelepții nu se gândesc cu totul la altceva?!…

În pod, neam cefalopod

Prin ceață

stelele diluate – caracatițe de clar-

obscuritate

gălbuie. Sus

la Dumnezeu în pod

acest neam cefalopod

cu o coroană de brațe difuze

și mai mult imaginata cochilie

zisă os de sepie (ha! ți-ai imagina

os de stea!). Caracatițe flămânde

devoratoare

sau născătoare

ce înfulecă sau zămislesc comete-crustacee

hăt cât ține calea lactee

și precum suratele lor din mări și oceane pământene

stelele-caracatițe au și ele câte o glandă care

întru apărare

elimină confuz lichid de camuflare

să nu le vadă și să le înghită găurile negre

prădătoare

ce stau căscate ca niște cratițe

la vânat de abstracție… pardon!

de caracatițe.

În devenire

La locuri cuvenite

unele pe sub umbrare

muzele experimentate inspiră poeți

care mai de care.

Însă unii poeți nu prea ascultători

părăsesc vechile profesoare

și privesc peste garduri în alte curți

să admire

cum sar coarda niște copile – muze

în devenire.

Zile și munci

…reală

sau visătoare 

clară

sau plină de mister

viața luată mereu cu munca

se termină atât de repede

fulgerător

                cum

de obicei

ți se părea că se termină

timpul liber….

Epoci

Epoca părinților noștri se deosebește de epoca noastră ca

la ora de istorie

un copil pus la colț cu genunchii pe coji de nucă

și copilul de mingi cu genunchii pe

pernuța de la marginea terenului de tenis

undeva în preajma arbitrului ce

mijlocește istoria meciului.

Dar totuși

în genunchi...

Condiții meteo pentru a doua zi

Condițiile meteo ideale o fi fost

în a doua zi a Genezei

deoarece în prima zi Dumnezeu

încă nu crease condiții meteorologice

pur și simplu creând în afara

și în pofida absenței lor.

Uriașa

…Că ea de pruncuță încă a fost uriașă

nesățioasă

de-ai fi zis că e

sora geamănă a lui Gargantua!

Când era alăptată

se părea

că ea

nu sânul

ci inima mamei sale o sugea!

Spre ieșire

…în fine

va veni, inevitabil, și ordinul acela

formulat nici tu milităros

nici tu milos; ordinul fără:

– „Alinierea! Drepți!

Cu pas de defilare înainte spre…”

În fine

ca un Finita la comedia (alții

mai orgolioși

vor zice ca: finis coronat opus. Treaba lor…) etc.

În fine

ordinul va fi unul nemilităros

nemilos

unul pur și simplu șoptit ca lângă un

mai general (se poate spune: colectiv) pat de moarte:

– „Generație, spre ieșire…”

Proiecție

Mac proiectat pe fundalul orizontului.

De parcă în locul cela tu

cu buzele pomădate

ai fi sărutat cerul.

Referințe

Am fost surprins la lectura antologiei sale (În caz de pericol) și de magnificul poem Hypatia, un personaj care mă obsedează de multă vreme, pe care l-am pomenit în Timpul asasinilor și căruia m-am gândit să-i dedic un roman sau o piesă de teatru.

Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...

Cezar Ivănescu

...începînd ca "învățăcel la cursul primar al școlii personale de literatură", absolvent, acolo, magna cum laudae, după ce va fi deprins viețuirea "în(tre) natura textului și textul naturii", meșteșugul stăpînirii cuvintelor înaripate "ce mor cu picioarele pe pămînt", convingerea că "dincolo sau dincoa­ce de mit, poezia, oricît de abstractă ar fi/ pînă la urmă reveni-va la realitate" și, mai ales, după ce i s-a eliberat adeverință că "într-adevăr, poetul e un animal născut în mare/ ce trăiește pe uscat și rîvnește să zboare". Astfel se închide cercul rîvnei metafizice din care crește poezia unuia dintre cei mai importanți poeți români de azi.

Ioan Holban

Leo Butnaru este unul dintre poeții români importanți de astăzi.

                                                                                                       Nicolae Prelipceanu

...cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită pe termen lung a poeziei române, câștigă. 

Adrian Alui Gheroghe

Leo Butnaru! Dânsul a intrat în acest nou secol în deplină muniție literară, intenționând să se desfășoare în el cu fermitate. Numele său este rostit cu considerație cel puțin în trei capitale – Chișinău, București, Moscova. Talentat și inteligent, avid, nedomolit. Poezia sa e modernă cu desăvârșire, e toată într-un format al contemporaneității – se pare că ar fi trebuit  să fie afină căutărilor semenilor și confraților săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic și fericit  ceea ce s-ar părea că reprezintă calități incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoțional-plastică a lumii și ironia șfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspirației, ba înțepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, și clasic, și avangardist. Mai simplu spus, e un talent sui generis. El iubește nu doar propria prezență în literatură, ci însăși literatura – cu uitare de sine și deplin. Citindu-l, fiți gata să întâlniți turnuri neașteptate, descoperiri imprevizibile, ludic acaparant și probleme foarte serioase. Are un intelect sensibil și o conștiință vulnerabilă.

Chiril Covalgi,

Moscova