DIN INTERVIURILE REVISTEI „FAMILIA”

– Ați debutat în 1976 cu placheta de versuri „Aripă în lumină”. Cum erau debuturile în acea perioadă în Moldova?  

– Probabil, debuturile de pe atunci erau asemănătoare altora, care se mai întâmplaseră pe lume. Și unor tineri, în generația biologică a cărora mă încadram, post-adolescenți cu destine fragile încă, dar supuse, sau autosupuse deja tentației de manifestare irezistibile, li se potriveau considerațiile lui Lusi Lavelle despre junele nerăbdător, „însetat să constrângă cursul duratei și să treacă peste etapele schimbării, pentru ca să obțină, fără nicio maturizare, efectele cele mai noi și cele mai impunătoare”. Vibram și eu, probabil, de acea nerăbdare, de ispita de a face, de a crea. Mă automobilizam, mă autosupravegheam, mă autoanalizam (...chiar, după un manual al unui psiholog sovietic, Levi, făceam... auto trening/ autosugestii!), uneori simțind „clar” că firea mea e cuprinsă, parcă, de o intuiție „neclară”, de o vagă înfiripare a acesteia ca o scriitură încă neformulată. Eram, concomitent, țărănașul de ieri, romantic, visător, însă deja ispitit de modernitatea scrisului, chiar de avangardă. Îmi găsisem și un profesor de nădejde: revista „Secolul 20”, pe care nu că o citeam, la Biblioteca Națională, ci, nu exagerez, o studiam. Ea îmi deschisese alte piste de intrare, ca lector, dar și ca poet debutant, în misterioasele împărății ale literaturii universale înfățișate, în special, în modernitatea, experimentalismul și filosofia ei cu totul diferit de ceea ce ni se spunea la cursurile de la jurnalismul și filologia universitară chișinăuiană.

Astfel că, vorbind de formarea unui june poet care chiar a ajuns așa ceva, Poet, să nu se ia în considerație strictamente perioada opresiunilor ideologice (uneori, dure de tot) în care i s-a întâmplat debutul, pentru că lecturile, dacă erau alese în alte perspective estetice, ideatice, în general artistice, în ce mă privește îmi permiteau o evoluție în paralel cu stupizenia pseudoartistică, pe care partidul buldog o dorea generalizată. Aș zice că eram țărănașul care se debarasează, în mod accelerat, de naivitate.

Astfel că, din aproape în aproape... infinit, al firii, al subconștientului tău și al generalei entropii literare universale, avea să vină și momentul de la care încolo începi să ai mai multă încredere în propriile tale păreri despre cele citite, despre un poem sau altul, o nuvelă sau alta, un eseu sau altul. Chiar despre propriul tău scris. Atunci, în firea ta, debutezi, prinzi contur ca  exeget, ca evaluator, să zicem… auto-autorizat în artă, estetică etc. Atunci prinzi a pricepe că poezia știe și spune despre noi ceva, de care noi înșine nu bănuiam că ar exista în conștientul, subconștientul, rațiunea și sensibilitatea noastră.

Ceea ce mărturisesc, constat acum nu cade sub incidența laudei de sine din motive ce pot fi certificate, verificate, puse în relații cu probe scrise, să zic așa, cu șirurile de note din tabelele școlare și matricola universitară, dar, bineînțeles, și cu cele din opiniile criticilor literari. Vreau să spun că am fost un adolescent, un tânăr atras irezistibil de studiu, de cercetare, experiment, toate intersectate și de preocupările pentru filosofie, pe care, în măsura în care mă pricepeam și aveam vocație, m-am străduit să le infiltrez, să le dozez în ceea ce scriam – poezie, eseu, proză, opinii literaturologice. În măsura în care nu riscam să iau o notă care să-mi amenințe bursa studențească, mă eschivam de la „plenitudinea” unor anoste cursuri universitare, superficiale, tendențioase, stupid ideologizate, și rătăceam prin libertatea de expresie a lumii ca literatură, istorie, filosofie, angrenaje ideatice captivante, respirații la zi cu scrisul românesc, care, la începutul anilor șaizeci, își recăpăta stilistica și dezinvoltura din interbelic.

 În studenție, eram continuu emoționat într-un netrecător freamăt al speranței că natura primordială a predestinației poetice mi s-ar putea releva și mie, în chip ocult, poate, – de ce nu? – precum zeului Odin din poemul nordic „Havamal” din Cōdex Rēgius, în care el, Odin, vorbește despre sine, concomitent, la persoana întâi și persoana a doua, întru integritatea aceluiași: „rănit cu lancea și sacrificat lui Odin, eu însumi sacrificat mie însumi, fără să mănânc și fără să beau, iată că ruinele la chemarea mea se revelară”. (Mie însă mi se revelau construcții fastuoase, printre care, probabil, erau și turnuri, contraforți care speram să mă ocrotească și să mă înalțe...) Astfel se ajungea, parcă, în cuprinsul misterelor și la darul poeziei, ca într-un ritual de inițiere para-șamanică. Recunosc și îmi amintesc cu intensă emoție cu câtă înfrigurare parcurgeam zeci de cărți „de specialitate”, în tainica iluzie că mi s-ar putea revela tocmai rădăcina rădăcinilor din care purcede poezia; să aflu cum se întâmplă acest miracol și, eventual, să însușesc și eu ceva din cvasiocultismul lui. Cred că e o stare de cândva, despre care ar putea mărturisi mai mulți poeți la maturitate.

Iar debutul propriu-zis mi s-a întâmplat încă pe când eram elev în anul terminal al școlii medii și când colegul și prietenul meu Costică Munteanu, prin clasa noastră, dar și prin celelalte două clase de-a zecea paralele flutura (Vedeți ce avem noi? Un poet!), ca pe un drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în care, pe 5 mai 1967, îmi fuseseră publicate primele versuri.  Pe urmă, am frecventat mai multe cenacluri – „Eminescu” la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Miorița” la Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a Tineretului, în unele din ele fiind printre protagoniști. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină. După care chingile ideologice prohibitive au prins a se strânge tot mai mult. Manuscrisul primei tale cărți putea să aștepte câțiva ani în sertarele editurii. Așa s-a întâmplat și cu prima mea carte pe care, totuși, a izbutit să mi-o promoveze criticul și redactorul de editură Ion Ciocanu. După apariția ei, cineva scrisese: „Ce poet ambițios acest L.B.! Pe parcursul întregii cărți nu a comis nicio pereche de rime”. Adică, versul liber mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii realismului socialist.

Hai să-ți dau un exemplu din acel prim volum al meu, un poem pe care mă tot roagă să-l citesc prietenul Ion Mureșan. E la pagina 17 a cărții „Aripă în lumină” (a doua aripă e în obscuritate, în întuneric, în neștiința ce se poate întâmpla mâine): „Purpuriu e tractorul trecând peste câmp/ ca un enorm mac sunător/ ce-și afânează solul din jurul/ propriei sale tulpini.// Hei, hei! Cum e,/ trac-to-ris-tu-le,/ ziua întreagă să vezi ciocârlia,/ dar să n-o auzi?”

Peste decenii, aveam să mă întâlnesc în acea idee de demult (din... socialism!) cu un țăran din Țara Loviștei care, într-un dicționar folcloric de investigație, la întrebarea „Cum se nasc balaurii?”, a dat următorul răspuns: „Din oameni care, timp de șapte ani, n-aud cântec de privighetoare”.

Ei bine, satrapii de la ideologie de pe atunci decenii la rând nu auziseră vreo ciocârlie, vreo privighetoare. Tocmai ei, în septembrie 1976, m-au scos din pâine de la ziarul „Tinerimea Moldovei”, pentru promovarea unui eseu, în care era pomenit și munteanul pro-unionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul pro-unionist Mihail Kogălniceanu...

– Aveți o strânsă legătură cu scriitorii din România, sunteți prezent la majoritatea evenimentelor literare importante... Ba mai mult, Mihail Gălățanu afirma prin 2008 că „Leo aparține organic literaturii române. Ai spune că trăiește la București, Rădăuți sau Râmnicu Sărat”. Nu v-ați pus niciodată problema (la modul foarte serios) de a vă muta în România?

– În ianuarie 1992, mi s-a acordat premiul revistei „Luceafărul” pentru poezie, serie nouă, și revista, și premiul, acesta reluat după ani de ne-acordare. După ceremonie, Laurențiu Ulici, care avea să-mi devină unul din marii și generoșii prieteni (atunci, am fost găzduit în apartamentul său de pe strada Apolodor), la un moment dat îmi spuse: „Vino la București. Te angajez în redacția Luceafărului. Peste un timp vom putea să-ți găsim o locuință”.

E de înțeles că o astfel de ofertă nu putea să nu mă... cutremure, cumva. Din mai multe motive. Astfel că m-am gândit, am cumpănit. În fine, pe cei mai mulți prieteni din dreapta Prutului urma să mi-i fac (și, mulțumesc Domnului, în ani, peste ani, aveam să mi-i fac, deloc puțini, și ei sunt o adevărată bogăție a destinului meu de om și scriitor), pe când cei de la Chișinău... nu mă lăsau, sufletește, să mă despart de ei. Aveam ușor peste patruzeci de ani, fiind intrat până peste cap în toate ale lumii, ale destrămării URSS, ale necesității independenței, libertății și demnității în Estul Românesc, zis Republica Moldova. La Chișinău se trăia și periculos, dar și antrenant, captivant, instructiv pentru un scriitor. Încât, la un moment dat, mi-am zis: Dar Chișinăul, având o populație în jur de un milion de suflete, e de fapt al doilea oraș românesc important, după București. Are cam 10-12 teatre, sală cu orgă, cam zece universități, ambasade, chiar și... circ etc., etc. Cine vrea să priceapă și să se afunde în existența sa, va înțelege că, pe lângă faptul că e, ca mai toate orașele românești, și eminescian, și urmuzian, și caragialian, e și – dostoievskian. E urbea cu substraturi, unele dramatice, care nu pot să nu-l ademenească pe un scriitor român care, la Chișinău, bineînțeles că își va contura un destin oarecum diferit, dar deloc mai puțin interesant decât al colegului său din București, Iași, Cluj, Craiova, Oradea... Astfel că, dragă Hristina, eu nu doar am legături strânse cu confrații din România, ci chiar sunt unul dintre ei. Deloc puțini colegi cred că aș locui la București sau în alt oraș din dreapta Prutului, încât, când ne întâlnim, cineva dintre ei mă întreabă: „Când ai mai fost pe la Chișinău? Ce mai e pe acolo” Motivul ar fi legat și de faptul că cele mai multe cărți ale mele, personale sau traduse, apar la București, Iași... Că deloc puține rubrici pe care reușesc să le țin sunt în unele reviste tot din dreapta Prutului, pe care, într-un poem, îl conjuram să nu devină... apa sâmbetei. Iar pentru ca să nu devină, totuși, cred că și locul meu e la Chișinău, unde mai e, mai e de combătut răul propriu-zis sau doar rea-intenția, minciuna.

– V-ați dezvoltat într-un spațiu multicultural, complex, dar și dificil din punct de vedere politic. Cât de importantă a fost multiculturalitatea în devenirea dumneavoastră ca scriitor?

– Probabil, unele momente ale răspunsului le-am anticipat în cele spuse mai sus. Nu știu dacă multiculturalitatea este importantă, poate chiar o fi într-o anume măsură, mai însemnat părându-mi-se ca scriitorul să înțeleagă că, odată aflându-se în cuprinsul acestui fenomen pestriț, uneori discordant cu el însuși și cu cele pe care le înglobează, trebuie să „profite” de el în formarea sa ca profesionist al scrisului, în primul rând... chiar scriind. Poate, intuitiv, de aici porni și imboldul țărănașului ce prinsese a se orășeniza să țină un jurnal, începând cu anul 1969, pe când era student la jurnalism, anul trei (Student pe timpul rinocerilor).

Multiculturalitatea (la sovietici...) însemna și mult rău socio-politic, rău imperialist, însemna deznaționalizare, cărora, în măsura curajului și abilităților tale de tânăr scriitor, jurnalist încercai să te opui. Concomitent, căutând celălalt capăt al pandantului, întru echilibru (iluzoriu, probabil, dar totuși jinduit), îți dădeai seama și de unele foloase pe care le-ai putea avea pentru creația ta, pentru formarea ta ca literat, de dorit – nu unul de duzină (fie aia sovietică sau socialist românească, din respectivele timpuri). Unele din acele avantaje, foloase (e greu să le zic... privilegii, dar poate, unele din ele, chiar erau), cum ar fi fost și cunoașterea unei limbi de largă circulație (ne era impusă, o blestemam sau doar ironizam, însă nu puteam nicidecum să nu ținem cont de ea), limbă de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi, alte prietenii. Da, și prietenii, pentru că și până astăzi eu unul am rămas prieten cu mai mulți tineri, debutanți colegi de pe atunci, cu care ne întâlneam la festivaluri ale tineretului de creație din ex-URSS. Să zicem, Antanas Joninas, poet cu care ne-am întâlnit, în 1976, în Tadjikistan, actualmente el fiind președintele Uniunii Scriitorilor din Lituania, academician. Ne vizităm reciproc, punem la cale fapte literare româno-lituaniene. Sau Leons Briedis din Riga, pe acest amic leton cunoscându-l încă din studenția noastră, el făcându-și studiile la... Chișinău. Astăzi Leons e un reputat poet leton, tradus și în românește, eu unul editându-i la Iași un volum de versuri. David Muradian din Armenia. Țin legătură cu vechii/tinerii mei prieteni ucraineni și ruși, pe care i-am cunoscut încă pe la sfârșitul anilor șaptezeci, secolul trecut, astăzi colaborând la traducerea mai multor antologii, ei fiind generoși, ajutându-mă.  

Alte avantaje/foloase ale multiculturalismului? Fenomenala literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol (dau marile nume într-o… dezordine axiologică, așa cum îmi vin în memorie). Creația uluitoarei avangarde ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Gumiliov și Harms, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dintr-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin…

Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al intelectualității în lupta cu bolșevismul.

Apoi, pe la 18-20 ani, trăisem ciudat-înfiorătorul sentiment al unui posibil globtroter, care străbătea deja distanțe fascinante ca mărime și diversitate peisagistică, dar mai ales umană. Călătoream cu avionul, vaporul, cu trenul, cu automobilul.

S-o fi „insinuat” ceva în poezia, în literatura, în eseistica/jurnalistica mea din acele întâmplări și deplasări prin... multiculturalitate? Mi-or fi ele descătușat, dar și „reglat” optica imaginației, fanteziei, visului, dorinței de libertate, diversitate?

Sigur, mișcarea prin și întru metamorfoze era imposibil să mă lase același moldovean/român dintre Nistru și Prut. Iar pentru un poet, pentru un jurnalist și un viitor prozator și traducător însemna ceva posibilitatea de a vizita mai multe state, zise republici sovietice socialiste unionale. Bucuria, curiozitatea, aviditatea de a hălădui prin orașe excepționale și atât de diferite (de... multiculturale, nu?) – Odessa, Riga, Tallinn, Vilnius, Kiev, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovskul de pe malul Amurului, bineînțeles Moscova și Leningradul etc., etc. Privilegiul de tânăr poet căruia îi sunt traduse și publicate, chiar în antologii, poeme la Tbilisi, Riga, Kiev, Moscova, Erevan...

Și astăzi se întâmplă să discut cu colegi de-ai mei din București, Iași sau din Paris (Bujor Nedelcovici) despre marea (în momentele în care era, totuși) cinematografie a regizorilor de genul și geniul unor Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk... Dar ce filme aveau georgienii!

Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele au avut turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, la vatra lor. Cu unii dintre actorii lor am dialogat pentru presă.

Muzeele celebre în... univers, ca să amintim fie doar de „Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, Lavra Pecerska din Kiev… Muzeele istorice cu uimitoare tezaure naționale și internaționale din capitalele republicilor-state, de care spuneam ceva mai sus.

Lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, din Carpați la Pamir, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc. Marea Neagră, Marea Baltică, Lacul Sevan, Lacul Baikal, Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord…

Nu, nu zic că mi-aș fi dorit acele și alte… – foloase? avantaje? –, inclusiv cele ale multiculturalismului. Însă, în concluzie, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem și muzelor Olimpului, lui Hermes, în mod special, că m-au îndrumat ce să fac cu ele, cum să convertesc esențele lor tari în destinul meu întrupat în cuvânt, în literatura română (dacă nu spun totuși niște vorbe prea mari...).

Onest vorbind, eu mi-aș fi dorit să fiu printre colegii mei de generație care studiau la Universitatea din București sau la cea din Iași și care frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu, Manolescu, Martin; care scriau la curajosul „Dialog” ieșean sau la „Echinoxul” clujean, la „Familia” în care debutase Eminescu... Numai că, fiind privat de privilegiile pe care le aveau ei, am ținut, chiar metodic, pot spune, să le folosesc pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea comuniștilor, de imperialismul ruso-sovietic.  

În pofida sârmei ghimpate de la Prut, dacă renunțai la iluzii de avansare nomenclaturistă, puteai să-ți pui la cale tu însuți propriul noroc de a uni fenomene într-o sinteză intelectuală personală, dat fiind că erai la curent cu ceea se întâmplă în literatura română, în cultura română în general. Îi cunoșteai pe Voznesenski, Ahmadulina, Evtușenko etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaștere a lui Stănescu, Sorescu etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau „Inostrannaia literatura”, însă, spre fericirea ta, aveai acces și la „Secolul 20”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, la superbele colecții editoriale „Poesis”, „Cele mai frumoase poezii”, „Orfeu”, „Romanul secolului XX”, „Eseu”, „Cogito”, „BPT”, „Clasicii filosofiei universale” etc.

– Mai mulți critici literari (Răzvan Voncu, Natalia Lihtenfeld etc.) au observat preferinţa pentru metaforă, iar Cristina Chiprian vă defineşte lirismul (în revista „Scriptor”) astfel:  „o poezie ce transfigurează metaforic orice element al realității contemplate, supus interpretării. Ca un alt rege Midas..., pe orice pune mână, înțelegând prin aceasta că orice idee izvorâtă din contemplarea universului, se transformă în imagine poetică”. Puteți comenta... comentariul?

– Am vrut să încep cu „probabil”, dar nu: sunt sigur că, în comparație cu alți confrați (e drept, nu puțini din ei numiți pe nedrept poeți, în special cei care, nefiind în stare să dea bijuteria vreunei metafore, „excomunică” metafora din poezie, încercând să spună că ea… nu e bună, că nu e…); așadar, în comparație, sau ne-comparație cu alți poeți, firea mea e una, cred, modelată altfel, cu un apetit necurmat pentru asociativ, comparația neordinară, în fine – pentru metaforă. Nu știu dacă astfel de calități, de disponibilități pot fi modelate, orientate, stimulate, însă ele confirmă una și bună: lumea, cosmosul, deschisul și tainicul sunt inepuizabile pentru travaliul metaforic, pe care eu îl consider superior în artă. Metafora oferă semnificații noi unor alte semnificații. Le dublează sau poate chiar le multiplică.

Pentru mine metafora rămâne a fi dominanta trans-nucleară a poeziei. Ea este câmpul, spațiul imens dintre principiul prim (arche) și esența ultimă (dacă putem cuteza a ne imagina posibilitatea acesteia) a poeziei. Ideea de frumusețe supremă, de act pur, dar și de „substanță” (idee), de ideal poetic, dacă vreți.

– Grupurile literare există peste tot și se formează cu scopuri pozitive, dar uneori mai alunecă și pe o pantă a orgoliilor. Cum sunt acestea în Moldova? Ele ajută sau îngreunează evoluția literaturii și a scriitorilor săi?

– Încă de acum câțiva ani, se mai vorbea despre imperativul sincronizării literare româno-române de pe cele două maluri ale Prutului. Azi s-a ajuns deja la concluzia că această sincronizare s-a și produs. A spus-o inclusiv Nicolae Manolescu la o emisiune a redacției Chișinău a TVR, domnia sa vorbind de la București, eu cu Arcadie Suceveanu fiind chiar în studio. Cei mai buni autori din Interriverania pruto-nistreană sunt luați în serios de cei mai titrați exegeți literari din pretudindenea românească și nu numai. S-au învrednicit de Premiile USR, de Cununa de Laur a Turnirului de Poezie al USR. Tineri colegi chișinăueni au câștigat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum (pentru debut literar). Astfel că, dacă scriitorii noștri intră în vreun grup literar, acesta este unul panromânesc, fie de la Brașov, București, Cluj... La Chișinău, un „grup” nu are suficientă combustie artistică și număr de posibili constituanți ai săi, încât scriitorii buni sau doar... ambițioși se alătură colegilor lor din Țară, ba chiar unii, în tandem moldo-român, chiar lansează manifeste, pe care, precum se întâmplă de obicei cu manifestele (ne-au demonstrat cu prisosință avangardiștii!), mai apoi nu le mai respectă/ urmează nimeni. Acele „principii” ajung (dacă ajung, totuși) a fi nimic mai mult decât o pagină-două de literatură propriu-zisă. Cel puțin, astea sunt fascinantele manifeste ale avangardiștilor ruși, din care am editat o antologie la București...

– Sunteți pasionat de avangardismul european (mai ales ucrainean și rus), ați editat și tradus numeroase volume de avangardă. De unde pasiunea pentru acest curent?

– Dacă am fost pasionat, deja, asta e, nu e nimic de făcut – acum sunt ca și legat... indisolubil de avangardă. „Conviețuim” și făptuim de mai multe decenii, grație acestui fapt în românește apărând panorama poeziei avangardei ruse și panorama poeziei avangardei ucrainene, antologii de proză, teatru, manifeste din creația novatorilor neliniștiți, dar și talentați, din primele decenii ale secolului trecut. Apoi antologia intitulată „Avangarda – jertfa Gulagului”, care inserează pagini din creația a 52 de poeți ruși care au murit în lagărele staliniste de concentrare sau au trecut prin ele. Am editat antologii și cărți aparte din celebri autori, cum ar fi Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Leonid Dobîcin (proză), Marina Țvetaeva, Osip Mandelștam, Aleksei Krucionîh, Daniil Harms, Nina Habias, Boris Poplavski, Tatiana Veciorka-Tolstaia şi alții. O altă antologie, „100 de poeți ai avangardei ruse”. 

Deci, de unde a venit, cum s-a întâmplat, mi s-a revelat interesul, pasiunea, apropierea mea de avangardă?...

În adolescență, prin ultimele clase ale școlii medii, învățasem ceva rusește. Unde mai pui că, un an, studiasem chiar la Chișinău, în școala „Ion Creangă”. Și uite așa, ca din senin, mă pomenesc ispitit de dorința de a traduce un poem de Serghei Esenin – „Beriozka” („Mesteacănul”). Mi se părea simplu, dar în viața mea (cât o avusesem până atunci, la 15-16 ani), nu văzusem ceva mai complicat de realizat în prozodie românească. Atunci, la țară, nu dispuneam barem de un dicționar rus-român. Nici nu știam că, provizoriu, și Esenin se încadrase avangardei literare, elaborând cu alți colegi manifestul imagiștilor (la 1914). (Recitiți și convingeți-vă că poemele sale „Omul negru” sau „Spovedania unui huligan” sunt sui generis avangardiste.)

Iar când am devenit student la jurnalism și filologie, împreună cu unii colegi recitam, sacadat, din metaforele futuriste ale lui Maiakovski, pe care, peste decenii, aveam să le traduc chiar eu și să le public la București într-o antologie a acestui autor:

Pe solzii peștelui, lucios, de tablă

am citit chemări de buze diafane.

Dar voi

nocturne ați putea cânta

la flautul

înaltelor burlane?

În studenție, am dat și de unele memorii despre avangardă și avangardiști, cum ar fi cele din volumul lui Valentin Kataev, „Trava zabvenia” („Iarba uitării”). La acea vreme, și revista „Secolul 20” publica texte despre și din avangardele europene... Cam de pe acolo, de pe atunci a pornit atașamentul meu pentru fenomenologia novatoare, nonconformistă, verbocreatoare, energică a avangardismului. Chiar dacă la jurnalism și filologie nu ni se amintea de avangardă. Era ceva cvasi-prohibit în URSS. Însă, autori aparte, sau secvențe din creația lor se puteau găsi.

Iar eu, peste ani, aveam să trec în cea mai amplă selecție din poemele mele mai multe texte din prima-mi carte, Aripă în lumină, texte în care nu doar implicit, ci și... explicit apare pasiunea mea, simpatia mea pentru avangarda poetică, pentru tematica, procedeele stilistico-metaforice și viziunile ei tehnicist-urbaniste.

 Astăzi, ca și acum patru decenii, am convingerea că poezia, proza și eseistica unor avangardiști au o contemporaneitatea perpetuă (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, și o valabilitate axiologică incontestabilă. Ele țin de creația care, parcă, nu a fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – să zic așa – respectivei arte literare ce acționează ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice și stilistice pentru propria sa operă.

De aia cred că fenomenologia avangardismului, cu toate (sau cu cât mai multe) ale ei este absolut necesar să o cunoască, chiar să o studieze, orice autor tânăr. Astfel dânsul va afla că ceea ce, uneori, e dat drept noutate, originalitate, drept cu-cu-ri-gu literar inimitabil în zilele noastre, a fost pus pe rol încă acum 100 de ani. Însă mai important e că avangarda, în special protagoniștii ei, i-ar putea sugera junelui autor piste faste de evoluție a propriului său har, de descoperire și afirmare a propriei sale vocații.

Concluziv, ar fi de spus că, în tinerețe, ni se pot întâmpla lucruri, care abia peste decenii își învederează adevărata lor importanță. Cred că pentru mine o astfel de întâmplare a fost chiar întâlnirea cu avangarda, de care m-am și atașat, mai curând intuitiv, ca de o fenomenologie magistrală în orientarea generală a artelor, dar și a… modelului de civilizație a lumii noastre, din lumea noastră, pentru lumea noastră.

–  Dacă nu ar fi fost avangarda, ce ați fi preferat? Dar dacă nu ar fi fost literatura, ce ați fi ales?

– În copilărie, în junețe, pictam, încercam să sculptez, confecționam măști papier mâché, cântam la un instrument muzical, jucam teatru, eram moderator la concertele elevilor...   Probabil că, ab initio, Cel de Sus mă menise artelor și, dacă în apropiere de comuna mea, Negureni, ar fi existat vreo școală de arte plastice sau de muzică, nu se știe dacă nu mergeam pe o altă cale a Muzelor. Și nu este exclus ca, în pictură, sculptură, în muzică să prefer de asemenea modernitatea descinsă din avangardism, preluând de la acesta tot ce e mai bun. Apoi mi s-a întâmplat să traduc și din poezia avangardistă a unor mari pictori – Malevici, Chagall, Guro, Kandinski, Filonov... În genere, și mulți scriitori ai avangardei desenau sau pictau destul de bine, pentru a ne aminti de Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk...

Cu o mai mare doză de certitudine încerc să cred că aș fi rămas tot în vastele și fascinantele domenii ale artelor...

– Ați semnat cărți de poezie, proză, eseuri, interviuri, traduceri. Care este activitatea care vi pe potrivește cel mai bine sau care vă oferă cea mai mare satisfacție?

– Este importat ca, în toate, să rămâi în aria literaturii. De dorit, cu o prestație convingătoare. Aici nu ar fi operantă, probabil, remarca lui Schopenhauer, conform căreia orice limitare ne-ar face mai fericiți. Filosoful susținea că, dacă sfera noastră de atingere este mai concisă, suntem mai fericiți. Ei bine, fericiți ar fi un termen prea grav aici. Probabil, cu atât ne simțim mai bine. Dar dacă preocupările omului, deci și ale scriitorului, sunt mai diversificate, cu atât acesta este mai expus neliniștilor, supărărilor. Noi însă trăim în timpurile permanentelor diversificări, extinderi a sferei activității noastre. Și s-ar spune că, din contră, limitarea cuprinsului activității omului i-ar pricinui acestuia neliniști, insatisfacții.

– Sunteți un traducător foarte implicat și valoros; procesul traducerii diluează sau potențează mesajul și valoarea unei opere literare?

– E o problemă pe care mi-am pus-o încă din adânci... tinereți, dovadă stându-mi sutele de fișe din plicuri mari cu mențiunea „Traducere”, „Despre traducere”. Acum, peste decenii, îmi cad sub ochi și unele conspecte, reinterpretări după mari teoreticieni ai genului. Spre exemplu, în martie 1974 notam în Jurnal unele idei sugerate de anumite opinii ale lui Steiner, care se referea la unul din exemplele cunoscute din traducerea Bibliei. Astfel, într-un număr de limbi africane nu există noțiunea de zăpadă și, deci, niciun cuvânt corespunzător, încât, să zicem, echivalentul convențional pentru alb ca zăpada nu e decât alb ca penele de egretă.

Dar, combinat, alb-rece, cum e zăpada? Adică, unde e aici și sugerarea frigului? Pentru că, pardon, în opoziție cu zăpada, penele „fac”... căldură, doveditoare/mărturisitoare de/despre eterna parțialitate în traducere. Pentru că nu există traduceri totale, dat fiind că limbile lumii diferă între ele. Fiecare limbă reprezintă un agregat de valori complex, istoric și determinat de colectiv. Plus că, din experiența creației se poate concluziona, fie și oarecât metaforic, că există limbaje dincolo de cuvintele noastre.

Argumentul împotriva traducerii rămâne irefutabil numai dacă avem – folosind expresia lui Ibsen – „pretențiile idealului”.

Și totuși, în mod inevitabil, traducerea este un element major, poate că predominant în cultura omenirii, în țesătura conștiinței noastre. Fără ea, am trăi în mici parohii înfumurate, înconjurate de tăcere.

Prin definiție, poezia luptă contra atingerii cu obișnuitul. Această revoluție creatoare stă chiar la baza unei poezii, poetul caută să șocheze prejudecățile noastre, să ne împrospăteze percepția, să ne-o revoluționeze. Pe când traducerea poetică ne îmbogățește prin dezvăluirea propriei noastre... sărăcii. Iar sinteza specifică dintre conflictul și complicitatea care se produc între un poem și traducerea sa creează impresia celei de-a treia limbi.

Cu titlu de concluzie: De la traducere nu putem pretinde atât noutate în formă, cât, obligatoriu, – noutate de conținut, de idei, pe care n-o avusesem, până la acel moment, în limba (cultura) noastră. Chiar dacă în limba/cultura noastră avem lucruri spuse cu mult mai plastic, mai măiestrite în toate ale lor, traducerea are „avantajul” de-a aduce din alte spații sensuri noi, „dezvăluiri” estetico-psihologice inedite, pe care, cine știe peste câtă vreme, le-am fi descoperit noi înșine.

Pentru ca să ne apropiem de concretețea fenomenologiei abordate, în întrebare și răspuns în curs, pot spune că, atunci când lucrezi la transpunerea în românește a unor texte mai speciale, cum sunt multe din cele ale lui Velimir Hlebnikov sau Aleksei Krucionîh (ca să dau doar o pereche de nume din zecile posibile), te poți surprinde la gândul că, traducând, tu propui cititorului o partitură, o interpretare. Pe baza textelor lui Hlebnikov tu orchestrezi, apoi interpretezi românește câmpuri semantice, armonii sau dodecafonii. Elaborezi modul prin care să potrivești cât mai adecvat, după înțelegerea și priceperea ta, modulele, părțile originalului dislocat din sine și plasat în albiile limbii, prozodiei, stilisticii românești. În muzică există note ca dat imuabil, pe când spiritul limbii, al semanticii trecute, cumpănite în registru artistic, poetic e departe de rigiditatea portativelor notelor din partiturile muzicale.

Spre exemplu, transraționalistul Aleksei Krucionîh a izvodit mai multe cuvinte. În rusește, acest proces se numește „slovotvorcestvo”, pentru care eu am propus noțiunea românească de „verbocreație”, chiar îndrăznind să cred că, până la urmă, ea va fi adoptată și de DEX. Igor Terentev zice într-un poem: «Ваше Зиятельство», pentru care am propus „echivalentul” românesc: „Gluminăția Voastră”. Iar când, peiorativ, ironic (să vezi, până la postmodernism!) zice «Гнига» în loc de… (sfânta) «Книга», eu m-am gândit că glumețul român ar putea spune „Tarte” în loc de „Carte”, ceea ce se înțelege din contextul general al respectivului discurs semantic. Dar, bineînțeles, uneori recurg și la parafraze sau explicații de subsol, precum, de pildă, în cazul neologismului verbocreat de Maiakovski «овазится», pe care, în poemul tradus, îl dau ca „a se învăza” (Insula arșiței./  Învăzată cu palmieri.), dar și cu explicația că autorul a vrut să ne spună că insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea.

Însă la acest capitol se pot scrie tratate întregi, iar eu, în prefețe sau postfețe, i-am dedicat traducerii și verbocreației, în special, pasaje ample, subcapitole.

                                                                      

Hristina Doroftei