sâmbătă, 23 decembrie 2017

UN POET - FOARTE BUN! - DIN SIBERIA DE ACUM UN SECOL





Traducere de Leo BUTNARU


CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăș ca o bandă frontală!
Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meșteșugit cu mărgele albe, sinilii și negre;

Mă voi lipi de tine ca un șorț din crepdeșin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ți-l încingem;

La șorțul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,
când tu atingi grăbită pânza iurtei,
îndepărtându-te cu pași ușori și repezi, –
Fă-mă breloc zângănitor la șorțul tău!

II

Ție – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îți doresc coapsele,
Cum aș mai zbura întru-ntâmpinarea ta
Și cu acest braț încordat să te cuprind și să te sărut, să te tot sărut…
Te-aș înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,
Ca o plasă cu clopoței de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –
Te-aș înconjura cu dragostea și fericirea.

(1921)


NEOLITIC

(epoca pietrei șlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…
       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleștele disperării
Îmi strivește tâmplele.
Nu văd dimineața înflăcăratelor sultănele
Și nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,
Rămâne fidel zăvorul ruginit.
Viețile în neolitic sunt triste
În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!
Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos
Și, înclinându-mă, sărut în negre ovale
Un chip lat și fălcos.

Să uităm sulițele de piatră
Și fumul focurilor de rugă ce înălțați.
Noaptea, în peșteri, încântate gemete de muieri
Și plânsetul copiilor speriați.

Acum holbați orbitele coșmarești,
Căscând gurile știrbe, jimbate,
Însă nopțile, știu, voi visați
Bucăți de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!
Eu vă sunt ultimul semănat.
Dimineața avară, în pirostii, din munți
Adună opalul mort, împrăștiat.

(1921)

luni, 18 decembrie 2017

POEME DE FEDERICO GARCIA LORCA




Girueta

Vântule de miazăzi,
smolit, fierbinte,
tu îmi cuprinzi trupul,
aducându-mi semințe de
priviri luminoase  
frăgezite de sucul
portocalelor în pârg.

Se-mbujorează luna
și plâng
plopii captivi,
însă tu vii prea târziu!
Eu deja am înfășurat sulul cântului,
punându-l în scrin!

În lipsa vântului,
ascultă-mă!, –
rotește-te, inimă,
rotește-te, inimă.

Rece văzduh de nord,
albă ursoaică a vântului!
Aduci peste trupul meu
tremurătoare aurore
boreale,
cu pelerinele de spectre
ale invizibililor căpitani,
și râzi dezlănțuit
de Alighieri Dante.
O, polizor al stelelor!
Însă tu vii
prea târziu.
Scrinul meu e năpădit de mucegai
și am pierdut cheia lui.

În lipsa vântului,
ascultă-mă!, –
rotește-te, inimă,
rotește-te, inimă.

Brizele, piticii și vânturile
ce bat de nicăieri.
Gâzele din trandafirii
cu petale piramidale.
Alizeele rătăcite
printre copacii brumați,
flaute în furtună,
lăsați-mă!
Lanțuri grele îmi apasă
memoria
și captivă e pasărea care
cu triluri înfrumusețează
amurgul.

Ceea ce pleacă e de neîntors,
lumea știe asta,
și printre mulțimea vânturilor clare
este inutil să te plângi.
Nu e așa, plopule, maestru al brizelor?
Este inutil să te plângi!

În lipsa vântului,
ascultă-mă!, –
rotește-te, inimă,
rotește-te, inimă.

VII.1920,
Fuente Vaqueros, Granada

sâmbătă, 16 decembrie 2017

STRĂVECHE ÎNTREBARE - CU ZĂPEZILE DE ODINIOARĂ...



...Când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților sau de gheața Răutului, pe atunci râu încă important.  
O fi fost o iarnă, zisă azi – de demult, tradițională, în toată legea, dar și fărădelegea crivățului. Vânt gonaci, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat cârduri de mistreți grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deșirându-se până la ceruri. Ca și cum Negurenii noștri ar fi situați undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinții se bucurau de abundența nămeților. Cu alte cuvinte, dar în același sens, vorbeau despre doctrina protecționistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau povești nemuritoare (de foame). (Nemții Grimm-frații erau... interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/ atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!)
Iarna, vecinul nostru, vânătorul și pescarul Grișa Negruță putea fi considerat... patron de menajerie. Neobosit, parcă, hălăduind prin depărtările moșiilor satului și nu numai, pe la Lebedina, Răut, el dobândea vânat și pește suficient pentru a-și întreține familia din șapte suflete. Însă aducea și vietăți – capturate sau rănite, – astfel că în ograda sa puteai vedea câte un bâtlan care își întrema rana de la aripa ce fusese atinsă de alice când se trăsese în vreun pâlc de rațe sălbatice. Pășea țanțoș vreun cocostârc, care ne întâmpina pe noi, vecinii, când veneam în musafirie, uneori trosnind din castanietele conice ale clonțului său impresionant. În acareturile gospodăriei vânătorești tânjea vreo vulpe spăsită, ce avea botul legat cu sârmă, – rănită și ea, când fusese scoasă din vizuină. Mie unuia îmi era milă de coana vulpe cu botul strâns de duritatea oțelului. Uneori, nenea-zoo ne mai demonstra și enotul, asemănător câinelui, însă cu picioarele scurte, de îți era clar din capul locului că nu ar fi avut prea mare spor în fuga sa. Aceste animale urmau să-și lase blana prețioasă și, dimpreună cu ea, viața...
1967 spre 1968. Studenți urători în Chișinău.
Triunghiul indică spre răspunzătorul la prezenta anchetă a revistei „Apostrof”

Într-o iarnă, de pe urma curiozității mele irezistibile aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se lăsă cu ceva sânge, vociferare și multă spaimă... La una din șezători, nenea Grișa ne demonstra un uliu, și acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoasă! mi-am zis și întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept. Dar uliul, chiar de era ținut cu ambele mâini de aripi de vecinul vânător, reuși să zvâcnească din prinsoare și, la rându-i, tot din instinct vânătoresc, își înfipse ghearele – vă dați seama, criță, extrem de ascuțite! – în mânuța mea. Doamne ferește! Urletul meu, hărmălaia șezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grișa de a descleșta cu dinții ghearele păsării rapace, captive, însă nu răpuse, nu resemnate! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi oblojească rana – trei-patru găuri de gheare de răpitoare, – eu ieșii și – tiva! spre casă, bocind și lăsând pe pospaiul zăpezii picături de sânge. Din (ne)fericire, rănile nu ținură decât câteva zile, astfel că nu avusesem prea mult timp la îndemână ca să mă laud altor mahalagii cu grozava mea ispravă de a fi... înfruntat un uliu sadea... Poate că era cazul să-mi fi legat mânuța cu o eșarfă, așa, ca pirații, după mari fapte de vitejie în lupte, însă... neșansa, vă spuneam...

joi, 14 decembrie 2017

UN ALT MESAJ CARE FACE BINE LA ÎNCEPUT DE ZI. ȘI TOTDEAUNA...



Mulţumesc mult pentru calda ta receptare.
E o mare bucurie să descopăr în tine un suflet deschis să comunice şi să impartăşească din experienţele, din cărţile scrise/trăite, din pelerinajul acesta auster, dar plin de revelaţii prin realitatea ficţiunii.
E o mare dărnicie, pentru alţii, zădărnicie... să porţi în ziua de azi corespondenţe literare.
Pentru mine este o onoare şi o bucurie, aproape copilărească, acceptul tău de a împărţi (şi cu mine) reflecţiile-retrăirile atât de precis proiectate pe ecranul alb (bunicii îi spuneau tavanului cerime) înrămate în cinemateca cerului unei copilării, cum altfel, decât edenică.
Mulţumesc frumos pentru carte. Şi pentru postarea pe fb. Ce surpriză mi-ai făcut!
Nu mai ştiu cum a început corespondenţa noastră. Adică de unde.
Îmi amintesc însă, un mesaj pe care ţi l-am trimis, într-o vară, dintr-o grădină, în care stam cu o carte pe piept, cu ochii la cer și spuneam în gând o poezie a lui Emily... Ce fericită-i pietricica /Hai-hui, ce n-are de nimica.../a cărei cafenie haină e-un univers întreg de taină... Stăteam şi mă gîndeam la poemele tale, la modernitatea lor, la lăuntrica lor simplitate vie, ca şi a celor scrise de E.D. Şi la cât de greu se lasă descoperit lăuntrul, intrinsecul poeziei...
Îţi spuneam, în acel mesaj, cred, că azi este o ruşine să scrii poezii... Da, lumea e uşor circumspectă cu cei care scriu şi nu sunt de meserie poeţi, ca să zic aşa.
Odată am adus o revistă în care publicasem nişte poeme, să o dăruiesc unei mai tinere colege. Vrând să facă pe dura, probabil, mi-a spus ceva, cam aşa: nu ştiam că eşti poiată...cred că i s-a părut o glumă bună. Zic: (să ies din penibilul situaţiei dânsei), deci, am disimulat bine...
Sigur, nu puteam să îmi iau cuvântul înapoi, revista i-am dat-o, dar spusele m-au durut multă vreme. Voi fi mai atentă, mi-am spus, cu ce, cui dăruiesc.
În timp ce îţi scriu, la televizor, regele Mihai se întoarce la palat pentru ultima oară... Se intonează Imnul regal...
Trăiască regele în pace şi onor... cântat, firesc, cu fior. Emoţionant...
Apoi, clopotele din Dealul Patriarhiei, largi ecouri străbătînd norii, descriind o coroană sonoră, fugace, pe alpina simplitate a unui suflet ridicat la Cer. A DIEU, Majestate!
Şi totuşi, dragă Leo, cred că avem în comun atâtea lucruri adevărat-cunoscute din istoria noastră, prin grija unor părinţi, ori/şi dascăli, ori cărţi, încă din copilărie. Acestea sunt lucruri, la fel cu catehizarea, care te construiesc interior, te consolidează. E ca un sîmbure care nu poate fi spart, cu toate încercările de care poţi avea parte. E asemeni codului hermeneutic al subconştientului.
Şi, pentru a-ţi întoarce într-un fel, darul de vrajă al iernii noastre, un mic poem (...)
Şi o zi de iarnă de Jurnal, din Clujul viu, un reportaj din Biserica iezuiţilor de lângă Poşta Mare, unde odată, cândva, un alt poet, făr` să ştie că e văzut, cu o evlavie aproape copilărească, îngenunchiind, îşi spunea rugăciunea. Se numeşte Adrian Popescu. (El nu ştie că eu ştiu. Dar eu ştiu, că el ştie, că eu sunt).
Ataşez fila. Cum ar veni computerograma.

Inchei aici, voi citi poemele tale din memorii. Îţi doresc să îţi fie bine şi să ai dispoziţia potrivită pentru orice lucru.

duminică, 10 decembrie 2017

O RECENZIE DE CORNEL UNGUREANU






Biblioteca „Leo Butnaru”, căci de la ea trebuie să începem, de la cărțile care poartă semnătura Leo Butnaru: volume de poezie, de proză, de teatru. Numita Bibliotecă pune alături pagini de confesiune, dar și poezii, dar și numeroase cărți de dialoguri cu maeștrii, cu prietenii, cu scriitorii importanți ai vremii sale. Leo Butnaru a tradus volume de poezie, proză, teatru, ca să știm cum arată avangarda rusă, dar și cea ucraineană, a tradus poezia marilor poeți ai culturii ruse de demult și de azi. Voci din Câmpiile Elizee e un „volum ecou”: „Primul meu interviu l-am publicat încă de pe când eram student, la început de iunie 1970. De atunci am avut șansa de a dialoga cu zeci de personalități ale literaturii române și nu numai…”. Parte din interviuri au fost adunate în volume publicate în 1989, 1994, 1997, 2004, 2008. Volumul Voci din Câmpiile Elizee e „un omagiu adus minunaților mei colegi…plecați pe tărâmul neuitatelor umbre”. E o carte-document sau, cum afirmă autorul ei: „E o carte ecou a polifoniilor emotive, dar și a adversităților ideatice…în contextul scrisului beletristic universal”. În contextul „scrisului beletristic universal” sunt așezați scriitori ca Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Gromov, Vasile Levițchi, Ion Miloș, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Marius Tupan, George Țărnea, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Nicolae Vieru, Gheorghe Vodă. Au murit? Interviurile îi așază în timpul 

luni, 4 decembrie 2017

AUTOPORTRETUL ARTISTULUI LA MATURITATE / poeme din ARCA


 Cauzele 

din vreme în vreme
la bucureşti sau chişinău
românii merg în piaţa victoriei
sau în piaţa universităţii
în piaţa unirii
sau a marii adunări naţionale

merg să caute cauzele pierdute…


Îngeri de zăpadă

După toate ale ei
zăpada ar fi ceva îngeresc
sau bună de modelat îngeri din ea

însă pământenilor
oricum ar da-o
oricum ar modela-o
din zăpadă niciodată nu le ies îngeri
ci doar
oameni de zăpadă.

Probabil
totul depinde de filosofie
dar şi de măiestrie
poate chiar de geniu…


O, nu, nu!

Concurs Miss World.
Parcă – adevărat, frumoase, – sute de fiice ale Irodiadei,
în juriu – Irod.

O, nu, nu,
Domnule Dostoievski,
nu atare frumuseţe va salva lumea!

sâmbătă, 2 decembrie 2017

HOTAR DE ANI, TIMPUL LUI IANUS... (Din „Contrafort”)



                                                                                                                                Cosmograme

Despre inventar și nimburi

1

Pe cartolina sosită din Roma se vede clar: în muzeul Vaticanului, bustul lui Ianus cel cu două fețe are numărul de inventar 2899, plasat undeva sub umărul stâng sau, poate, sub  umărul drept, incertitudinea persistând ca o problemă fără soluție, – pentru că cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri și doar cu două umere?
Chipuri plaste ceafă la ceafă, s-ar putea spune sau, poate, – de asemenea valabil – Ianus fiind ins în genere lipsit de ceafă. Chipuri privind nu atât în direcții opuse, cât spre cu totul alte timpuri…
Prin urmare, acesta ar fi o întrebare fără rezolvare, despre care ar fi stângul și dreptul umăr al zeului bifrons – cel privit din trecut spre prezent, din prezent spre trecut?
Astfel că Ianus e o întreagă vârtelniță a propriei sale perechi de umere care, nici până astăzi, nu se știe care e dreptul, care e stângul. Un fel de titirez amnezic, o alba-neagra indefinită… incoloră deja a propriului sine.
Iar mie unuia mi se mai pare că primordialul rege divinizat, avansat la rangul de zeu, nu a fost solicitat de Vechiul Testament din precautul motiv de a nu destabiliza rânduiala: cel cu două chipuri ar fi meritat și două nimburi, nu? Da.

2
La Vatican, cu Ianus

Dar de sine însumi surprins, mă pomenesc că mai am ceva de zis. În legătură cu acest subiect. Anume că: Ianus ar fi zeul... bis! Zeul repetat. De sine. Apoi, just! – Ianus este zeul-bust, niciodată văzut în deplinul său stat.
Cum ar fi arătat zeul bifrons cu două chipuri, fiecare din ele cu câte doi ochi ce privesc exact în direcții opuse, pereche și pereche, între o ureche și cealaltă ureche, 4 și ele pentru cele două chipuri bărboase ale zeului-bust?
Just: să ne întrebăm – cum ar fi trebuit să fie continuat zeiescul stat din creștet spre călcâie?
Să fi avut patru mâini – de înțeles, că nu e mare ghes, odată ce Buddha are vreo sută, o vârtelniță de brațe.
 Însă cu Ianus anatomia ar ieși cam slută, gândindu-ne cum ar fi trebuit să fie plasate-angrenate cele patru picioare, două pășind spre viitor, celelalte două – îndărăt spre trecut, pentru ca, până la urmă, niciun pas să nu poată fi făcut, să nu lase urmă.
Just sau injust, însă Ianus rămâne a fi zeul-bust, ca și cum trunchiat sau pur și simplu – zeul-neterminat, nedeterminat, dacă nu chiar conceput absolut greșit la trup. La toate. Poate, ceva mai puțin la cult (fie acesta chiar oarecum frust), încât augustul neterminat mi se pare potrivit să fie reciclat și re-declarat patronul fotografilor ce ajustează zi și noapte poze 3 X 4 pentru acte.