sâmbătă, 2 decembrie 2017

HOTAR DE ANI, TIMPUL LUI IANUS... (Din „Contrafort”)



                                                                                                                                Cosmograme

Despre inventar și nimburi

1

Pe cartolina sosită din Roma se vede clar: în muzeul Vaticanului, bustul lui Ianus cel cu două fețe are numărul de inventar 2899, plasat undeva sub umărul stâng sau, poate, sub  umărul drept, incertitudinea persistând ca o problemă fără soluție, – pentru că cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri și doar cu două umere?
Chipuri plaste ceafă la ceafă, s-ar putea spune sau, poate, – de asemenea valabil – Ianus fiind ins în genere lipsit de ceafă. Chipuri privind nu atât în direcții opuse, cât spre cu totul alte timpuri…
Prin urmare, acesta ar fi o întrebare fără rezolvare, despre care ar fi stângul și dreptul umăr al zeului bifrons – cel privit din trecut spre prezent, din prezent spre trecut?
Astfel că Ianus e o întreagă vârtelniță a propriei sale perechi de umere care, nici până astăzi, nu se știe care e dreptul, care e stângul. Un fel de titirez amnezic, o alba-neagra indefinită… incoloră deja a propriului sine.
Iar mie unuia mi se mai pare că primordialul rege divinizat, avansat la rangul de zeu, nu a fost solicitat de Vechiul Testament din precautul motiv de a nu destabiliza rânduiala: cel cu două chipuri ar fi meritat și două nimburi, nu? Da.

2
La Vatican, cu Ianus

Dar de sine însumi surprins, mă pomenesc că mai am ceva de zis. În legătură cu acest subiect. Anume că: Ianus ar fi zeul... bis! Zeul repetat. De sine. Apoi, just! – Ianus este zeul-bust, niciodată văzut în deplinul său stat.
Cum ar fi arătat zeul bifrons cu două chipuri, fiecare din ele cu câte doi ochi ce privesc exact în direcții opuse, pereche și pereche, între o ureche și cealaltă ureche, 4 și ele pentru cele două chipuri bărboase ale zeului-bust?
Just: să ne întrebăm – cum ar fi trebuit să fie continuat zeiescul stat din creștet spre călcâie?
Să fi avut patru mâini – de înțeles, că nu e mare ghes, odată ce Buddha are vreo sută, o vârtelniță de brațe.
 Însă cu Ianus anatomia ar ieși cam slută, gândindu-ne cum ar fi trebuit să fie plasate-angrenate cele patru picioare, două pășind spre viitor, celelalte două – îndărăt spre trecut, pentru ca, până la urmă, niciun pas să nu poată fi făcut, să nu lase urmă.
Just sau injust, însă Ianus rămâne a fi zeul-bust, ca și cum trunchiat sau pur și simplu – zeul-neterminat, nedeterminat, dacă nu chiar conceput absolut greșit la trup. La toate. Poate, ceva mai puțin la cult (fie acesta chiar oarecum frust), încât augustul neterminat mi se pare potrivit să fie reciclat și re-declarat patronul fotografilor ce ajustează zi și noapte poze 3 X 4 pentru acte.



Două portrete

În cazul lui Ianus nu există revers și avers. Ianus bifronsul e un revers deplin de jur-împrejur – doar revers cu/ din două fețe opuse una alteia, ca cele două jumătăți ale sferei, simbolizând puterea și magia egale ale viitorului și trecutului.
Iar monstrul antipod al lui Ianus ce ar simboliza? Monstrul chipul căruia ar fi numai și numai avers. Avers pe circumferință – două cefe ca și opuse celor două fețe ale lui Ianus.
Cum s-ar chema acel monstru bi-cefos, ce ar prevesti acel monstru revers de jur-împrejur?
Monstrul bifrons cu două fețe, dar doar cu un singur chip – circular...
Și totuși, când e să întoarcă și celălalt obraz, monstrul Ianus întreabă:
„Care? Cel din față sau cel de la ceafă??”...
E de pălmuit obrazul trecutului, al viitorului? Ambele??...
Dar, pentru a nu da prea adânc în tragedia sau doar în tristețea cu pălmuitul, cineva se dă cu hazlia părerea despre posibila fabricare a unor ceasornice marca Ianus. Vorba e că ar putea exista și un ceasornic ceva mai sofisticat decât ceasornicul cu cuc. Ba și mai eficient (alias adevărat), acesta fiind un ceasornicul cu rac. Ba chiar cu doi raci. Ceasornic din care, la ora exactă, un rac ar ieși înainte, celălalt – înapoi, și într-un duet pe-ntrecute, ar face „cu-cu! cu-cu!” spre viitor, spre trecut…

Un fel de agapă

Câte odată zice Ianus: ia nu-s! Mai lăsați-mă în pace, căutați-vă de treburi.
De fapt și acesta e un mod al lui Ianus de a se răsfăța dinspre prefață – spre pre-ceafă, chiar dacă aceasta din urmă, precum se știe, îi lipsește definitiv, sau poate e undeva înăuntrul globului său bicefal, strivită-anihilată între două emi-chipuri, în menghina a două emi-moace – tocmai ea, menghina, subție posibila bi-ceafă, o stoarce până la anihilare, astfel că în cazul lui Ianus se poate vorbi de o pre-față de jur-împrejur, însă nicidecum și de o pre-ceafă, personajul în cauză, când simte nevoia să se scarpine la ceafă, cum se obișnuiește, pământește, se scarpină la vreun obraz – din cele patru, la vreo bărbie – din perechea pe care o are sau la unul din cele două sub-nasuri, astea și celelalte (urechi, ochi, pleoape, frunți, merele lui Adam etc.), plasate întru a-i rotunji arătarea, lui neîntâmplându-i-se schimbarea la față, ci numai și numai schimbarea la fețe. Cu toate că nu e de pus mâna în foc că ar fi chiar așa, fiind posibil ca Ianus să se schimbe la una din fețe, pe cealaltă lăsând-o pe vechi încremenită în proiect (dar, bineînțeles, nu pe veci).
Iar omul, cum a fost dat cu o singură față, dar și-a arogat dreptul nelegitim de a face fețe-fețe până și cu unica-i față, să nu încerce a se preface că, din ce toarce din acest subiect cu Ianus, nu-i apar și gânduri oarecum mai deocheate – să zicem, că Ianus s-ar putea scărpina la unul din cei patru genunchi, din câți îi are, sau – pardon… între picioare, la unul din dubletele de mădulare, cu care se poate acupla concomitent cu două muieri, folosind din plin randamentul știutei mișcări rectilinii de du-te-vino.
Cam asta e cu Ianus-bădie – totul e nestandard și imprevizibil, dacă e anomalie, de altfel ca și sensurile în proză, în poezie, cosmograme, genuri de scriitură care nici ele nu au o parte de scăfârlie, și ele, asemeni lui Ianus, stând spate în spate cu sine însele, fără a avea spate, precum n-au nici ceafă, de la care am și început această imprevizibilă, aproape argheziană agapă; acest mic/ compact banchet de verbe, unele dintre care sunt probabil superbe, ca doamnele în fastuoase rochii de seară (în cea de revelion, să zicem), cu coate goale, ovale, semn că chiar le este în cot de Ianus cu antichitatea și legenda lui cu tot.

VII. 2016,

Roma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu