marți, 27 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 23

Or El

între dragostea de sine şi
Dumnezeu s-a născut o prăpastie
acoperită frumos cu gazonul iluziilor       
                              pe care am alergat
şi peste care mai păşesc câteodată.
aproape orb
trimit gândurile spre apele răcoritoare….
le aud susurul şi câte un strop
stinge văpaia luptelor zilnice.
*

O, dacă mi s-ar da înţelepciune
să nu mă mai uit înapoi,
să nu mai privesc în jos ,
de Mi-ai trimite puntea Cuvântului
să privesc mereu în Lumină...
dacă Mi-ai întinde degetul lui Lazăr…

luni, 26 februarie 2018

O MARE POETĂ ITALIANĂ



De mi-ar fi dată o nouă viață

Știu, sigur că știu – este inutil să cauți
violete-n recea negură a toamnei.
Frunzele ruginii cad, fiecare
ca o filă din calendarul vieții mele.
Aș dori să trăiesc din nou și dacă
mi-ar fi dată a doua viață – să fie una
de papă, astronom sau, poate, de pirat.
Pentru că destinul ce l-am trăit întâiul
ar refuza o proprie copie a sa.

În concluzie

Mi s-a dat mai mult decât aș fi meritat,
dragoste, călătorii, treizeci de cărți pe care le-am scris.
Aproape fiece zi – memorabilă povară.
Acum lipsindu-mi doar ceva imperceptibil.
I-am spus „vino” și el a venit
cu lejeritatea arhanghelului.
În echilibrul trecutelor zile faste
doar ușurință și regrete.


Ubi consistam*

Primăvara trece chiar prin mijlocul iernii.
Inima pământului se încălzește.
Urșii sar de pe un sloi pe alt sloi de gheață.
Marea este o trădătoare.
Unde e punctul de sprijin? Noi, încleștați
pe nebuna planetă, cu radare
și telescoape puternice, riscăm
să ne pierdem în hăurile cerurilor.
Și ca magrebienii sau tunisienii
visăm un alt țărm. Cu ardoare
ne dorim supraviețuirea.
_______________
*Ubi consistam – Un punct de sprijin; prima parte
a celebrei fraze a lui Arhimede „Dați-mi un punct de sprijin
și eu pot mișca pământul din loc”.


Umbra mea

Eu pășesc bocănit peste propria-mi umbră.
Nu vreau să ies în afară nici barem c-un metru.
Ori că mi-e teamă să mă pierd
ori că orizonturile mă-nfricoșează.
Aș vrea să văd cum se topește, se dizolvă
forma neagră, emblema materialității mele.
Știu că sunt altceva – spirit curat
atentă de a nu mă poticni.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 22

 
  *      *      *
 Discuția a doi conducători de-armată
se arunca precum bila grea 
din gură
Traducere: Leo Butnaru
obrazul se aprinsese 
de încordarecând cel de-al doilea a rostit
cu oarece lipsă de măsurăcă 
de n-ar fi mofturile comandanților
jocul ar fi de-a dreptul mizerabil
noi toți am alerga unul după altul
ascunzând drapele sub muncel.
Și brusc răspunsul s-a răspândit în cercuri
îndreptându-și puful mustăților
comandantul de campanie mai
dădea din mâini hăt din umeri
de se părea că fugind astfel va muri
și acolo din vârful muntelui vocea-i cădea
cuvântarea lui la picioare strălucea
de n-ar fi fost mofturile comandantului
nu se mai putea evita înfrângerea.
Și dintr-o dată au prins a căra arme
sute de mii jumătate de munte
două sute de bâte căpșoare albe 
tunuri vidme
topoare ascuțite. 

Da celea au fost vremi de luptă
peste câmp un cazac trecea
iar în șaua lui căprița Manika
albă țintată-n frunte se legăna. 

1926 sau 1927





duminică, 25 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 21


Scara lui Rodion



1
…atunci liniștea era somn
și somnul
uita să se trezească
curgând spre nicăieri
când timp când uitare –
ca o limfă
fără oprire, curgere fără curgere –
din care, firav, doar semnul ivirii…
Uneori fulgera o eternitate
și se stingea, încolțind în alta și alta
la marginea doar a gândului
prevestind că se va întâmpla
că va veni suișul și căderea
că se va ivi, izbăvitoare, marginea
de care, ca un clopot, somnul
se va lovi și totul se va umple de fărâme
care vor pluti
insule în uitare
fără chip, fără miros, fără umbră
amintiri despre ce vor fi putut ele fi
și în urma lor venea sunetul
încă departe de timp
de apa liniștii
de apa așteptării.

2
…sunetul nu se mai despărțea de liniște ca
un hamac între capetele somnului
iar miezul lui începea să prindă
pojghiță
ca laptele unduind printre viitoarele astre
de unde
avea să-l coboare  plânsul mamelor.
Rânduri de sunete
umpleau locul acela
ce niciodată nu fusese un gol
și unde, încălzit de tăceri,
se ivea cel care
se pătrundea de sine
și învelișul a prins să lucească
sub șlefuirea sunetului
care se făcea albie
și pe care, ca un cocon plutea,
pe somnul dinaintea începutului.
Și toate au curs una în alta și
marginile s-au desprins
și somnul
obosise și
nimic nu mai era împrejur.
Astfel se închega cel din care
somnul avea să iasă de tot
odată cu moartea
(și s-au adeverit locurile)
pe unde aveau să intre lumina și sunetul
sub mângâierea și binecuvântarea
celui
care încă nu era acolo.

sâmbătă, 24 februarie 2018

TEXTE DIN „DISCOBOLUL”

 Ceva în comun

Noiembrie sau poate octombrie repetent(e)... Cerul – de culoarea ochilor de pește fiert...  Roșul astru al asfințitului peste hașurare brună/ castanie a câmpului de răsărită recoltat... spuza de pucioasă a ceții... ursuzenie... peisaj (deja) aspru... – toate ducându-mă spre posibila analogie că deosebirea dintre miroznele unui lan arat și ale aceluiași lan numai cosit au ceva în comun cu diferențele de vârstă ale uneia și aceleiași femei...

De la un moment încolo
           
(Spațiul în cvasi-dicteu automat)

De la rădăcinile/ întemeierile neantului au zburat negrele acvile ale subconștientului, spațiul multiplicând fantomatic umbrele lor.
La geamurile celor nedumeriți, considerați (dar și crezuți?) înțelepți, astrul parcă și-ar vibra rallentando resemnarea post-metafizică.

Porumbarele devastate de ulii își scârțâie ușile de șipci.
În turle, dementul are impresia că trage clopotele, de fapt nefăcând altceva decât să scuture/ zgâlțâie un pitic zurgălău de pescar.
Apoi, de la un moment încolo, spațiul e otova – fără nimic altceva; doar spațiu, spațiu, spațiu, încât nu mai există noțiune de – intră! De – ieși...
Otova, spațialitatea ca o anulare a tot, astfel că deja nu mai există nici rădăcinile/ temeliile, nici acvilele zburătăcite, geamurile, porumbarele; nici dementul clopoțel de pescar în agonie... – doar, posibil, subconștientul, numai el întru totul compatibil cu otova necuprinsului, dominat tot mai mult de umbra siluetei unui pitecantrop ce mână dinozaurii cu ochi mici spre prăpastia vidului fojgăitor de târâșul viperelor – strune biologice, ne-cântătoare. Tristă post-lume fără cântec.
Pe piept, nopțile tot mai reci își repun ventuzele carapacelor primordiale și tremurul stelelor de muștar. Nimic compatibil chiar și cu cele mai paradoxale explicații, abateri, erori sau ispășiri.

Grații și gratii

În muțenia grațiilor – fâșii de văz, fulgul în amestec cu rugina gratiilor, palme brune de la mângâierea nenorocirii de neconsolat. Cu de la sine putere, vălul se ridică de pe supremul răposat, prin proprie decizie aflat printre muritori.
Grații parcelând geometric spațiul cu icoane păzite de gratii, dar nu și ocrotite.
Nimeni nu știe ce și cum în lumea cu grații și palme ruginite de la mângâierea gratiilor.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 20

Traducere: Leo Butnaru
Ispita afișelor (1920)

Lui Aleksei Efimov

I


Se auzi un foşnet sau plescăit de apă.
Cortina curge lent spre înălţime.
Din scenă-adie briză răcoroasă
Spre freamătul din rândurile prime.

II


Introducându-şi în penumbra albastrului parter
Torsul argintat din creştet spre călcâie,
Ea revărsă în sală Folle Arome
De afectuoasă, îmbietoare vanilie.

În binoclu tresare bella dona.
Gata-i să iasă un rănit valet
Care-şi pregăteşte lornionul,
De pluşul hainei ştergându-şi-l atent.

Soţul triplu bărbierit mantaua albă-gri
Şi-o târâie precum birjarul ambulant
Când părăseşte bătrânul restaurant,

Tăcut, mahmur, leit zeul Vulcan,
Gelos pe Venus cea ne-ndestulată
Noapte de noapte, an de an.

III

Pielea de antilopă a pantofilor ascuţiţi
Înţepând blănurile urşilor de Himalaya
Se vor revărsa pe placa scăunelului
Unduirile rochiei de debut.

Cu unghii degenerat-fărâmicioase
Deranjând glazura colanului
Respingând cu cuvânt de glicerină
Asaltul gălbiorilor husari.

vineri, 23 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 19


Omule, slabă ființă... 

Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,
Unde ți-i înțelepciunea, unde ți-i mintea cea mare?...
De te 'nalți și sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pământ și ceruri și pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că ești țărna pe care o poartă vântul...
Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îți sapi mormântul!
Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieței tale soartă.
Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii și 'napoi și 'nainte?
Și se 'ncape biruință sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Și se 'ncape vr'o mărime, când ființa pătimesce,

Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...


UN INTERVIU DE LA ADOLESCENȚI




– Domnule Leo Butnaru, sunteți cunoscut ca un reputat poet, prozator, eseist, traducător, autor de jurnale și dialoguri. Ați publicat un mare număr de cărți. Ele au apărut la  Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Madrid, Moscova, Ruse (Bulgaria), Paris, Niš (Serbia) și Kazan (Tatarstan). Ce nu ați reușit încă să faceți, ca scriitor?
– Nu am reușit să fiu mai... tânăr, când a venit democrația, libertatea. Aș fi dorit să mai fac vreo facultate-două, ceea ce în URSS nu se prea admitea. Aș fi vrut să cunosc câteva din marile universități din lume, dar și celebre biblioteci. Aș fi vrut să studiez mai temeinic cele câteva limbi pe care le vorbesc și din care traduc.
În fine, sper să realizez, totuși, ceea ce nu am reușit încă să fac. Numai că omul râvnește să facă tot alte și alte lucruri în mai deplina facere de sine... Prin urmare, reușita deplină, mulțumirea de sine ar fi ca și cum excluse. Pentru că o împlinire de dorințe presupune apariția orizonturilor mișcătoare, în perspectivă, ale  altor dorințe, scopuri...
Ați fost distins cu mai multe premii. La care dintre ele țineți cel mai mult și care vă reprezintă plenar?
– Cred că, în ce mă privește, juriile nu au fost doar generoase, ci și obiective. Țin la majoritatea distincțiilor care mi s-au acordat, dar, toate, încadrate între cea din 1992, Premiul revistei „Luceafărul” din București, și Cununa de Laur de la Tomis în Turnirul Poeților Români, 2016. Sigur, aș fi… nerecunoscător, dacă  nu aș aminti de mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din România, de Premiul Național al Republicii Moldova, de cel al Ministerului Culturii, de altele. Iar cel mai așteptat premiu ar fi, totuși, o carte nouă, care să se alinieze celor mai bune de care am fost în stare. Sau – de ce nu? – să ridice ștacheta. Pentru că, sub aspect valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi mereu deschise.
– Dacă voi parafraza un titlu de carte care v-a apărut chiar în anul curent, spunând că vă place să fiți și călător în Țara piticilor, ce ne spuneți despre Leo Butnaru, scriitor al copiilor și, în genere, cum apreciați actuala literatură pentru copii? 
– Am scris și cărți pentru cei mici, pornite ca și cum din fascinația și reverberațiile de ecou, în timp și în suflet, ale propriei mele copilării, căreia, de altfel, i-am dedicat și romanul memorialistic „Copil la ruși”, care a avut două ediții la București. Iar cea mai recentă înfățișare a mea în fața cititorilor-ascultătorilor preșcolari și elevi în primele clase e poemul „Călător în Țara Piticilor”, lansat de editura „Junimea” din Iași, unde, de altfel, sper ca în 2018 să-mi apară un amplu florilegiu de ghicitori.
Cum apreciezi actuala literatură pentru copii? Suntem buni și bogați, odată ce avem poeți ca Vasile Romanciuc și Arcadie Suceveanu care, sunt sigur, fericesc mii și mii de copii cu fiecare carte nouă pe care o publică.
Vestitul Fănuș Neagu, în prezentarea cărții „Gladiatorul de destine”, pe care ați semnat-o în 1998, scria: „Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine (…) Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat”. Poetul Leo Butnaru nu știe să-și păzească destinul?

joi, 22 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 18

*     *     *
Traducere: Leo Butnaru

Cu trupul răsucită ca o pâslă
Al capului ciolan între picioare
Izgonii iubirea ca şi inutilă
Cu o ciubotoaie scofâlcită motanul
De-ajuns cercurile veveriţelor
Arcanul gâtul să-l tragă
Peste trupul potopit de spermă
Botezătorul puse o lumânare
Toate locurile mi-s sărutate
Jumulită mi-i rotunjimea burţii
Ca la alergări de cai limba-i smultă
Să sari barierele dinţilor
O juraţi-vă mie comisari ai poporului
Călugăre şi cimpanzeu
Eu sunt glorioasa dintre preotese
Hebeb Şafrana* Habias.

(1912/1921)
____________
*Hebeb (habib) – în arabă înseamnă: dragă,
 iubită. În tandem cu „şafrana”, iese: ,,Draga piept şofrăniu”.


miercuri, 21 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 17

Un pământ nou

Marea a adus azi-noapte un pământ nou
s-au găsit voci care să strige
Atlantida
s-au găsit voci care să strige America
1-au înconjurat oamenii cu hărți campase
1-au împărțit între ei pe familii dinastii
au înființat armate pentru apărarea acestui pământ
miniștrii au transmis legi
și amendamente la aceste legi
toți voiau să administreze acest pământ
atât de promițător

dar refluxul
a dus din nou în larg

trupul înecatului.


marți, 20 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 16

Cealaltă voce


1
Traducere: Leo Butnaru

Sunt cu tine, îngerul meu, nu am viclenit,
Cum de s-a întâmplat că te-am părăsit
În locul meu ostatic să fii în nevolnicie
Întregii dureri pământene ce leac nu ştie?
Pe sub poduri pelinul fumegă suriu,
Peste focuri – roi de scântei, auriu,
Afurisitul vânt a blestem prinde-a urla,
Şi un glonte rătăcit dincolo de Neva
Îţi caută biată inimă ce bate slab, arar,
Şi, singură, în casa îngheţată-a pieire,
Stai întinsă albă în albă strălucire,
Glorificând numele meu amar.

2

În acel an îndepărtat, când iubirea se aprinse,
Ca o cruce de pristol, în inima proscrisă,
Tu nu te-ai cuibărit a blândă hulubiţă
La pieptul meu, ci zgâriai ca uliul cu gheara.
Cu-ntâia infidelitate, cu vinul blestemului
Tu prietenul însetat ţi l-ai adăpat.
Însă veni ceasul ca să priveşti
În ochii verzi, lângă nemilostive buze
Zadarnic să rogi pentru dulcea ofrandă
Şi pentru jurăminte, de care nici că auzii,
Pe care încă nimeni nicicând nu le rosti.
Astfel otrăvind apa izvorului pentru cei
Ce vor merge în pustiu pe urmele sale
Tu însuţi te-ai rătăcit şi, însetat la culme,
În întuneric n-a fost să recunoşti izvorul.
El bea pieirea, cu gura-n apa răcoroasă,
Dar parcă pieirea ar putea să curme setea?


1921


luni, 19 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 15

Vreme ploioasă

Să-mi îngrop fața în nisip
să rămân așa o bună bucată de timp
până când pulberea crinului
va forma o piramidă minusculă
doar din cristal și aur.

Să-mi îngrop fața în nisip
spintecând valurile amintirilor eșuate
– ele vin ca un „Bună dimineața!”
rostit de nepoții de nectar.

Să-mi îngrop fața în nisip 
în perna zgrunțuroasă, fatală
a destinului ce-ți bate la ușă
provocându-te să te trezești
în ploaia deasă, mocnită, parșivă
ce abia te așteaptă!

duminică, 18 februarie 2018

URSS ȘI LATINA






Crochiu din verile de la Văratec
Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...
La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.
La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)
Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...
Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.
Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.
Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.
Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.
La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.
La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.
După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.
Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.
Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 14


Traducere: Leo Butnaru

Cum am devenit câine

Sigur, așa ceva e absolut de nesuportat!
Pe de-a-ntregul eu sunt încolțit de mânie.
Mă-nfurii altfel decât vouă vi s-ar întâmpla:
asemeni câinelui ce s-ar apuca
să urle
la fața lunii, sinilie.

Cred că e de la nervi...
Am să ies
la o mică plimbare.
Însă pe stradă nimeni nu m-ar putea calma.
Oarecine îmi strigă de seară bună.
Trebuie să-i răspund, firește:
dânsa e o cunoștință de-a mea.
Dar simt –
nu-mi va ieși s-o fac omenește.

Ce e cu neobrăzarea asta?!
Dorm, visez ori îmi pare?
Mă pipăi amănunțit:
da, sunt precum eram,
am fața cu care sunt deja obișnuit.
Îmi ating buza,
însă de sub ea apare –
canin ascuțit!

Îndată-mi acopăr fața, parcă mi-aș sufla nasul.
Și o rup la fugă spre casă, îndoit întețindu-mi pasul.
Cu băgare de seamă ocolesc postul de poliție,
dar, dintr-o dată,
răsună un glas:
„Vardiste!
O coadă!”

Eu îmi trec mâna mai jos de șale și – încremenesc!
Pe asta,
ce e decât orice canin mai la vedere,
în nebuna-mi goană nici s-o fi observat:
de sub mantou
mi s-a desfăcut o coșcogea coadă
și-mi flutură la spate –
coșcogea coadă de dulău.

Ce-i de făcut?
Urlu cât pot, sporind gloata-n jurul meu.
Celui de-al doilea – al treilea, al patrulea ins i se adună.
Au boțit rău o bătrânică. Ea,
făcându-și cruce,
striga oarece despre satana.

Iar când gloata, răsfirându-și pe mutră mustățile-măturoaie,
năvăli,
furioasă,
de haram,
eu m-am lăsat în patru labe
și am prins a lătra:
„Ham, ham, ham!”

1915

sâmbătă, 17 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 13

Zidire
 
Du-te și tu, mă, du-te,
Du-te și naște-te!
O femeie s-a îndrăgostit
Si vrea să-ți fie mamă;
A prins-o pofta de viață,
N-am ce să mai fac,
Du-te naște-i-te!

Si-am dat să-nmugur din călcâi
Pe-o vreme dureroasă,
Când ultimul cu cel dintâi
Zideau în cer o casă
Și-am dat din umeri înfrunz –
(Scuzați-mă!) – De teamă,
În mine inima s-a scurs
Și amplecat din vamă.
Am dat apoi să mă întorc
Din fața mea în spate,
Dar când văzui că nu e loc
Am tras din sfârcuri 1apte.