O invitație
Pe când, student, eram bătător de cartier – cu
pasul, dar și cu pumnul (uneori)... Pe atunci, în Chișinăul plurinațional, a fi
bătător de cartier intra ca și cum în regula jocului și mai că, maică! în
subtextele sau printre rândurile constituției Uniunii Sovietice și, implicit,
celei obediente a RSS Moldovenești, ceea ce era tot un drac, precum se spune în
Moldova Estică (pentru că mai este!); ce intra adică în constituții, dar și în
lipsa de constituție a internaționalismului proletar; pe când eram student,
cartiere colindam, cu veghea neadormită recitând răspicat, autoritar, din
Eminescu. „Fiind băiet păduri cutreieram”, pentru ca să audă și să țină cont de
prezența mea „reprezentanții” pluri-minorităților (inter)național(ist)e ale
Chișinăului – atenție! Trece indigenul ușor naționalist, adică ușor nemulțumit
de starea de fapt, adică – la drept vorbind – de puterea sovietică cu KGB-ul ei
cu tot; pe când, student, simțeam cum emigrează țărănașul din mine, în locul
lui reinstalându-mă tot eu (…imigrantul în propria românime!), incertul, dar
cel necesar de a fi altul, pentru ca Chișinăul și el să devină altul, Chișinăul
în care declamam răspicat: „Fiind băiet, păduri cutreieram”, în timp ce mă
depărtam de păduri, de sat – încă nesimțind durerea…
Azi, la peste câteva decenii de când eram bătător
și colindător de cartier, vă invit pur și simplu la Chișinău, în una din
capitalele celor două state (încă dezunite…) ale României.
[Uf… (mai)
trăiască uniunea europeană…]
Căderea pe gânduri
Încă din pampers și din alte benefice modernizări
ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului, filosoful clamoros, ritos
retoric, își înspăimântă atât de tare
interlocutorul (adică pe mine), încât nu-mi ia vorba din gură, ci încă din
creier mi-o ia, de cum aceasta abia prinde a se zămisli!
Apoi interlocutorul meu cade din nou pe gânduri și
eu din nou îi strig disperat: „Ridică-te, domnule filosof! Dumneata ai căzut pe
gânduri, cum ar veni, însă, – pe gândurile mele…” – și toate astea, recunosc, nu mi se par decât
niște demente idei avangardist-postmoderne aventuroase, în timp ce acrobatul,
emițătorul lor nu e protejat decât de plasa de cuvinte care exprimă (adevărul)
chiar aceste idei (și totuși, gândindu-mă ce onorabil era să fi fost negru
în... filosofie, un fel de picolo al lui Pico della Mirandola, care nu ar fi
exclus să cadă și el pe gânduri – adică pe gândurile mele…).
Doar cu nimic
Cel ce nu numără nimic, dar absolut nimic,
însă fiind El Acel ce va face totalul absolut.
Dacă ar număra și El, parcă s-ar face mai
frig – de frică – în inimile celor numărați, în atmosfera pământului, sub
scoarța pădurilor.
Cel ce știe perfect a număra nu numără
defel, chiar dacă odată și odată chiar El va trage linia totalului absolut ca scop în numele căruia sunt jertfiți (alții)
toți și unicul scop care nu scuză nici mijloacele și nici mijlocitorii,
inclusiv autorii, inclusiv cititorii care jinduiesc de-a valma viitorul,
viitorul, viitorul, sacrificându-se
în numele propriei, imanentei sacrificări ultime sau, poate, sacrificați în
numele sacrificării în presupusa eternitate – cea contemporană atât cu
începutul începuturilor, cât și cu sfârșitul sfârșiturilor, după care rămâne
contemporană doar cu sine, doar cu nimic…
Verba volant
Uneori, și Socrate ar fi vrut să nu știe că nu
știe nimic, cu gândul să renunțe la imposibila sarcină de a se cunoaște pe
sine, cu care se lăudase în fața arțăgoasei sale soții Xantipa, care credea că
tocmai ea e cea care le știe pe toate. Numai că Socrate își dădu seama că
renunțarea era deja imposibilă, odată ce pe frontispiciul templului fusese,
cioplit pripit, acea verba volant –
cunoaște-te pe tine însuți – ca să ajungă scripta
manet dăltuită…
…E drept, peste ani va veni un cutremur care va
pune ordine în dorințele lui Socrate, risipind templul, făcând praf și pulbere
pietrele ce conțineau scripta manet,
redându-i scrisului zborul întru re-metamorfozare în verba volant, de unde și cuvintele înaripate care, toamnele, cel
puțin prin spațiile carpatine cam
răcoroase – își iau zborul spre sud, precum cocorii…
De altfel...
Nu fi punctual, ci fii – poți fi – ,,,virgular, semi-exclamativ, semnul
gârbovit, alias întrebător (mie, pe timpul studenției, îmi venea să spun: semnul întrebării și ciocanului – acesta
era logotipul tipului de partid unic și buldog), sau, în genere, te poți lipsi
de semnele de punctuație, dar, sigur, intervin cvasi-sâsâitoare semnele de virgulație, – și toate astea pentru a fi pus iar în
situația de a constata că limbajul nu rezolvă nimic. De altfel, ca și
matematica.
Clepsidra
Vechea clepsidră se grăbește cu jumătate de minut
– de când tot curge nisipul prin ea, firele acestuia s-au ros înde ele, s-au
subțiat, făcându-se mai mărunte (timp... mărunt!) și curg mult mai
nestingherit, mai liber, astfel clepsidra grăbindu-se cu 30 de secunde.
Însă, reamintind că astfel de notații sunt ca și
cum desfigurări ale figurilor de stil, în conformitate cu legile nescrise ale
scrisului, aici pare firească întrebarea: Dar cine naiba mai folosește astăzi
clepsidra și încă una care se grăbește ca un ceasornic hârbuit?!
Portret colectiv
...Și acesta ține de seria portretelor de grup cu
unele din transfiguratele mele figuri de stil. Un portret cu zeițe și doamne.
Printre care – cam persiflanta Persefona învălmășind umbrele cu vuiet asurzitor
peste Styxul nămolos, astfel că, de teamă ca nu cumva... șefa morții să abată asupra lui nălucile
Infernului, Odiseu se întoarce la corabie sau, poate, la Penelopa ce toarce, țese, destramă.
Apoi, mai
spre marginea din dreapta, o doamnă care citește atent mersul trenurilor spre
Moscova. O fi Anna Karenina?... Sau, poate, citește mersul trenurilor spre
Paris, unde nuanțele diferă sensibil de la Mono la – Stereo Lisa, de la mono
tip la – stereo tipă.
...Și tot așa mai departe, în dublă miză și
naivitate, în râvnă de aventuri și epopei, trecute prin condei, întru refacere
de Troia și Pompei, revenite (sau dor râvnite?) în realitate, cu Persefone,
An(n)e, (E)lise, Elene. Și alte celebre femei.
Iar astfel de portrete sunt învăluite transparențe
care se îmbrățișează între ele, fără însă a fi o singură transparență, pe când
infinit e numărul transparențelor îmbrățișate, întrepătrunse. Din acest motiv
se întâmplă ca unii privitori să nu vadă un astfel de portret de grup,
opacizat, din păcate, de prea multe transparențe îmbrățișate, suprapuse.
Dezumflarea
Ar fi benefic și instructiv, dacă țările ar avea
nu câte un singur imn, ci câte două – unul
pentru victorii, celălalt pentru înfrângeri (ce țară ar fi scutită și de
astea?...).
Pe lângă faptul că mai mulți compozitori din deloc
puținele țări ale lumii ar câștiga concursuri pentru crearea instructivelor
imnuri intonate după înfrângeri (…pentru a nu călca de două ori pe aceeași
greblă…), ar fi important că popoarele s-ar arăta mai atente cu orgoliile lor,
totdeauna exagerate și plutitoare ca niște uriașe aerostate invizibile peste
hotare, peste împrejurimi, peste celelalte țări vecine, prietene sau adversare;
aerostate care, nu o singură dată, se sparg, se dezumflă, și marele fâs al
văzduhului eliberat din colosalele baloane suflă în pânzele drapelelor țărilor
vecine, prietene sau adversare, astfel stindardele fâlfâind aproape correctly
political (chiar dacă seamănă, în vânt, a se lua la palme unele pe
altele), în timp ce într-o țară răsună
imnul victoriei, iar în alta –
cel al înfrângerii, sau
viceversa, cu urcare ori
coborâre de drapel fâlfâitor de
la dezumflarea uriașelor aerostate ale etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu