Ceva în comun
Noiembrie sau poate octombrie repetent(e)... Cerul
– de culoarea ochilor de pește fiert...
Roșul astru al asfințitului peste hașurare brună/ castanie a câmpului de
răsărită recoltat... spuza de pucioasă a ceții... ursuzenie... peisaj (deja)
aspru... – toate ducându-mă spre posibila analogie că deosebirea dintre
miroznele unui lan arat și ale aceluiași lan numai cosit au ceva în comun cu
diferențele de vârstă ale uneia și aceleiași femei...
De la un moment încolo
(Spațiul
în cvasi-dicteu automat)
De la rădăcinile/ întemeierile neantului au zburat
negrele acvile ale subconștientului, spațiul multiplicând fantomatic umbrele
lor.
La geamurile celor nedumeriți, considerați (dar și
crezuți?) înțelepți, astrul parcă și-ar vibra rallentando resemnarea
post-metafizică.
Porumbarele devastate de ulii își scârțâie ușile
de șipci.
În turle, dementul are impresia că trage
clopotele, de fapt nefăcând altceva decât să scuture/ zgâlțâie un pitic
zurgălău de pescar.
Apoi, de la un moment încolo, spațiul e otova –
fără nimic altceva; doar spațiu, spațiu, spațiu, încât nu mai există noțiune de
– intră! De – ieși...
Otova, spațialitatea ca o anulare a tot, astfel că
deja nu mai există nici rădăcinile/ temeliile, nici acvilele zburătăcite,
geamurile, porumbarele; nici dementul clopoțel de pescar în agonie... – doar,
posibil, subconștientul, numai el întru totul compatibil cu otova
necuprinsului, dominat tot mai mult de umbra siluetei unui pitecantrop ce mână
dinozaurii cu ochi mici spre prăpastia vidului fojgăitor de târâșul viperelor –
strune biologice, ne-cântătoare. Tristă post-lume fără cântec.
Pe piept, nopțile tot mai reci își repun ventuzele
carapacelor primordiale și tremurul stelelor de muștar. Nimic compatibil chiar
și cu cele mai paradoxale explicații, abateri, erori sau ispășiri.
Grații și gratii
În muțenia grațiilor – fâșii de văz, fulgul în
amestec cu rugina gratiilor, palme brune de la mângâierea nenorocirii de
neconsolat. Cu de la sine putere, vălul se ridică de pe supremul răposat, prin
proprie decizie aflat printre muritori.
Grații parcelând geometric spațiul cu icoane
păzite de gratii, dar nu și ocrotite.
Nimeni nu știe ce și cum în lumea cu grații și
palme ruginite de la mângâierea gratiilor.
Apologie
Doamnă profesoară de
anatomie, dacă omul este, precum ziceți, o ecuație antropologică exactă, unde
naiba mai rămân loc pentru poezie?
Doamnă, eliminând
neîndreptățita sau doar exagerata pudoare – această referențialitate supremă în
lumea imanențelor, să recunoaștem că fără poezie omul nu există în proporție de
cel puțin 50 la sută, rămânând un căpcăun pitecantropic. De nu mă credeți,
puteți să-l întrebați și pe nu prea înaintatul în vârstă bărbat, însă deja bun
numai de răsfoit albumul „1 000 de nuduri”, ca istorie a goliciunii
foto(grafice) dintre 1839-1939, din care se înțelege că zilele ce vin se anunță
unele de viitor al nudului ca dar – dar
nu adverb, exem.: „Dar, mămucă, ziseră iezii” sau conjuncție ce leagă
propoziții sau parte de propoziție adversativă, ci dar-substantiv cu toate
actele în regulă gramaticală acest dar ca – plocon, cadou, donație,
danie, dăruință, hărăzire, jertfă, ofrandă, prinos, sacrificiu, binefacere,
favoare, har etc. – și prilej de a ne uimi de cum un simplu cuvințel dă proba
tuturor simplităților uluitoare prin profunzimea lor, chiar și în acest caz,
doamnă profesoară, când punem în ecuație existențială poezia – dar și poetul
care ajunge și el inevitabil cadavru al materialității pure, însă până și în
această condiție un anume timp poetul mai este în stare de critica propriei
sale morți pure și de lauda poeziei pure a lumii impure, în timp ce deja
miasmele – pardon, doamnă profesoară! – prind a se răspândi prin aerul
condiționat de Dumnezeu care se știe – condiționează totul, de unde și
necesitatea, alias zădărnicia criticii morții pure cu secerișul ei fulgerător
sau cât de cât amânat între sarea pământului și mierea cerului, în vreme ce în
iluzii planează îngerul supremei discordii dintre început și sfârșit, între
cugetul abia-abia dat în zori și cel abia-abia înmugurit al pruncului și
critica rațiunii... – pardon – morții pure și apologia poeziei veritabile în
acest amurg de toamnă care nu este impresionist violet, ci este un amurg
imperios violent.
Mare,
fără a fi fost mic
Mori și tu, bătrâne, și
taci, și nu te văita în zadar!
Doar a murit și Patroclu și ce ești tu față de dânsul?
Doar a murit și Patroclu și ce ești tu față de dânsul?
Homer, Iliada,
XXI, 106-107
Când fusese declarat cel mai mare poet în viață,
după care nu a urmat nicio dezmințire, fie măcar așa, de ochii lumii sau de
urechea lui Dumnezeu, Cel de Sus făcuse o rectificare necesară, trimițându-l pe
acel trufaș în neființă, astfel că acolo nu putea fi considerat cel mai mare
poet în moarte, fie și din fantasticul motiv că, pe undeva prin preajmă, s-ar
fi aflat Homer, despre care se spune cu jumătate de gură sau chiar cu jumătate
de istorie literară că, de fapt, nici nu ar fi existat, prin urmare paradoxul
fiind că poți fi mare – fără să fi fost mic, adică prunc, adică – deloc fiind.
Ești.
Poveste
Plin de ură față de propria sa viață, cel mereu
ocolit de șansă își dorea neamânat moartea, care însă i-a fost mereu refuzată
pe motivul că el, nenorocosul, ar fi încă prea tânăr și decizia de a renunța la
viață e neserioasă – nu are la bază suficientă experiență și destulă suferință
pentru a fi considerată întemeiată etc.
Însă el, ocolitul de șansă, insista în nerozia sa,
încât, la un moment dat (din veșnicie), Supremul crezuse că, în fine, găsise
cel mai convingător argument pentru a mai potoli pe un timp tipul, spunându-i:
„De ce să mori tu urât – din ură? Rabdă puțin și
ai putea muri frumos – din dragoste...”
Adăstare
Nu am poposit încă nicăieri, nu am de gazdă niciun
oraș sau barem o colibă de vânător. Fără popas, de parcă mi-aș mai continua
calea fără să rog pe cineva – nu e în firea mea să poruncesc – să pună pe masă
sau pe un simplu prosop ori chiar pe un ziar oarecare tainul din simple bucate,
cu călcâiul de pâine frânt pentru cel aproape înfrânt – aș putea fi extrem de
obosit – sub apusul soarelui sau al ultimei stele în dimineață.
Trec prin nesfârșitul coridor al țârâiecilor
lărmuitori, la un moment dat părându-mi-se că disting glasuri subțiri –
probabil, scâncesc greierii-mii sau alte insecte în foiala lor sonoră ca un
amplu rod ipotetic ezoteric, metafizic
de subînțelesuri ale aproape armonioaselor zădărnicii.
Însă în sfârșit am poposit și, e de presupus,
adăstarea va dura mult, cum e totdeauna în cazul celora care nu mai au unde
pleca.
Unul Suprem
Unul și cu unul fac
doi?...
În afară de tot ce nu
este lichid (doi stropi de apă, de vin sau de sânge...), când este adunat unul
și cu unul – obiect, lucru sau – cum se știe – și abstracta cifră adunată,
îngemănată cu ea însăși – obligatoriu fac doi – exercițiu la mintea copilului.
Însă doi stropi de sânge, adunați unul și cu celălalt, fac tot un strop de
sânge, doar că mai mare. Imaginează-ți sângele nostru – al meu, al tău, al
tuturor pământenilor – ca niște stropi supradimensionați, adunați unul la
altul, la toți ceilalți stropi, pentru a face de asemenea un singur strop –
fantastic de mare, peste mările pământului, și minuscul totuși în infinitul
universului... – aceste gânduri dramatice pornind de la simpla contemplare a
câtorva bujori ce se scuturau, sub vaza în care se aflau născându-se o formă nouă, imprevizibilă, din
când în când modificată, de o
altă petală, de altele...
Singurătăți
Două singurătăți sunt ca și două picături de apă,
dar mai ales ca două picături de sânge: când se întâlnesc și se ating – se
contopesc, devenind o picătură, o singurătate mai mare, mai împovărătoare
pentru fiecare din cei doi înglobați în singurătatea colectivă, cum ar veni…
…Cu toate că ar fi mai nimerit să asemănăm două
singurătăți cu doi nori care, când se întâlnesc, se contopesc și – Tună,
fulgeră! uriașa singurătate înspăimântătoare…
Maieutică multiplă
În povestea vieții tale repetate – povestea
rămânând aceeași, viața însă fiind reluată prin arhi-vehiculatul mit al
reînvierii, ce trebuie crezut pe cuvânt, sau pe toate cuvintele în care este
depănat; în acest basm al vieții tale repetate – niciun idol, ceea ce reduce cu
mult interesul. Adică ăsta deja nu mai poartă fesul, în genere trecând sub
tăcere orice zicătoare.
În cazul tău nici nu se poate spune că te-ai
născut din nou nici măcar pentru a comite – cuminte – o glumă, ci se poate
spune, din păcate repetitiv, din care motiv – și nițel agresiv – că te-ai
re-născut pe vechi, același care – laș – lași toate în seama larvelor
palavrelor tradiționale, naționale și adiționale. Sigur (aici nu ar merge
sinonimul bineînțeles, dat fiind că
lucrurile continuă să rămână neînțelese) în baza acestor dezvăluiri nu poate fi
nici numai amintit de sfințenie, mântuirea trecând pe pista sinonimului fad – terminare, astfel că nu vei fi mântuit,
ci terminat. Problema cercetată fiind (cel puțin sub aspect psihedelic) dacă la
renaștere, la reînviere se simt – simte cineva – junghiurile nașterii
autentice, fapt ce ar interesa mai curând moașele decât teologii.
Pe cât de legală ar fi reînfățișarea ta pe lume,
tocmai ca act autosăvârșit întru de sine zămislire ca lăsat perpetuu în voia
vieții, moartea nefiind decât ne-voia neputinței. Tu, a cărui reînviere zici că
ține cel puțin trei zile – nu obligator la rând, ci oricât de dispersate în
astea toate, numite univers.
Nu mai ai teamă că noua ta reînviere ar putea fi
obstrucționată parțial sau total. Reînvierea cea de toate zilele, ca dovadă că
agonia este apanajul creației, dar mai abitir – al procreației, ceea ce de fapt
duce la același rezultat: cel procreat tinde spre creație, ursitoarele simt
junghiurile facerii de om pe nou și desfacerii de neființă – această varză
metafizică înfofolită în rânduri de foi care-i rotunjesc căpățâna.
Iar grădinarul se declară pe post de moașă –
sigur, e vorba de Socrate cu maieutica lui, din această grecească noțiune
reținând primele două silabe: mai eu
– adică reînvierea ta ar fi un surplus de eu, un mai eu decât ești în fiecare caz când mori, până în zori sau până
peste mai multe secole – e posibil și un decalaj uriaș. Pentru că viața este o
eternă tevatură între dragoste și ură – de unde
măștile norilor care par să nu exprime nimic inteligibil, ci să ascundă
doar discordanțele ca părți componente ale universului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu