– Domnule
Leo Butnaru, sunteți cunoscut ca un reputat poet, prozator, eseist, traducător,
autor de jurnale și dialoguri. Ați publicat un mare
număr de cărți. Ele au apărut la
Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Madrid, Moscova,
Ruse (Bulgaria), Paris, Niš (Serbia) și Kazan (Tatarstan). Ce nu ați reușit
încă să faceți, ca scriitor?
– Nu
am reușit să fiu mai... tânăr, când a venit democrația, libertatea. Aș fi dorit
să mai fac vreo facultate-două, ceea ce în URSS nu se prea admitea. Aș fi vrut
să cunosc câteva din marile universități din lume, dar și celebre biblioteci.
Aș fi vrut să studiez mai temeinic cele câteva limbi pe care le vorbesc și din
care traduc.
În
fine, sper să realizez, totuși, ceea ce nu am reușit încă să fac. Numai că omul
râvnește să facă tot alte și alte lucruri în mai deplina facere de sine... Prin
urmare, reușita deplină, mulțumirea de sine ar fi ca și cum excluse. Pentru că
o împlinire de dorințe presupune apariția orizonturilor mișcătoare, în
perspectivă, ale altor dorințe,
scopuri...
– Ați fost distins cu mai multe premii. La care dintre ele
țineți cel mai mult și care vă reprezintă plenar?
– Cred că, în ce mă privește, juriile nu au fost doar
generoase, ci și obiective. Țin la majoritatea distincțiilor care mi s-au
acordat, dar, toate, încadrate între cea din 1992, Premiul revistei
„Luceafărul” din București, și Cununa de Laur de la Tomis în Turnirul Poeților
Români, 2016. Sigur, aș fi… nerecunoscător, dacă nu aș aminti de mai multe premii ale Uniunii
Scriitorilor din România, de Premiul Național al Republicii Moldova, de cel al
Ministerului Culturii, de altele. Iar cel mai așteptat premiu ar fi, totuși, o
carte nouă, care să se alinieze celor mai bune de care am fost în stare. Sau –
de ce nu? – să ridice ștacheta. Pentru că, sub aspect
valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi mereu deschise.
– Dacă voi
parafraza un titlu de carte care v-a apărut chiar în anul curent, spunând că vă
place să fiți și călător în Țara piticilor, ce ne spuneți despre Leo Butnaru,
scriitor al copiilor și, în genere, cum apreciați actuala literatură pentru
copii?
– Am
scris și cărți pentru cei mici, pornite ca și cum din fascinația și
reverberațiile de ecou, în timp și în suflet, ale propriei mele copilării,
căreia, de altfel, i-am dedicat și romanul memorialistic „Copil la ruși”, care
a avut două ediții la București. Iar cea mai recentă înfățișare a mea în fața
cititorilor-ascultătorilor preșcolari și elevi în primele clase e poemul
„Călător în Țara Piticilor”, lansat de editura „Junimea” din Iași, unde, de
altfel, sper ca în 2018 să-mi apară un amplu florilegiu de ghicitori.
Cum
apreciezi actuala literatură pentru copii? Suntem buni și bogați, odată ce avem
poeți ca Vasile Romanciuc și Arcadie Suceveanu care, sunt sigur, fericesc mii
și mii de copii cu fiecare carte nouă pe care o publică.
– Vestitul Fănuș Neagu, în
prezentarea cărții „Gladiatorul de destine”, pe care ați semnat-o în 1998,
scria: „Leo
Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de
rău și de bine (…) Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească
pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat”. Poetul Leo Butnaru nu
știe să-și păzească destinul?
– Îi mulțumesc destinului că
mi-a oferit ocazia să mă aflu de multe ori în dialog cu fascinantul Fănuș
Neagu, care mi-a dăruit prietenia sa. El mi-a adresat o metaforă-portret
memorabilă, cum a făcut-o și cu alți colegi în cărțile sale cu prieteni. O
metaforă cu subtexte, cu taină, pe care eu nu doresc să încerc a o diseca,
pentru a nu-i spulbera farmecul, poezia sui generis. Poate că și grație
chezășiei lui Fănuș Neagu volumul în cauză a fost apreciat cu Premiul Uniunii
Scriitorilor din România.
Din alt unghi de apreciere,
trebuie spus că, în genere, artiștii, creatorii de artă nu se prea gândesc
să-și protejeze cumva în mod osebit destinul, de regulă ei trăind intens clipa,
ziua, anul, anii. Mulți din ei, cu o intensitate chiar periculoasă. Dar, vorba
anticilor: arta cere jertfe.
–
În 2013, ați fost ales președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor
din România. Cum colaborează această filială cu comunitatea scriitoricească din
dreapta Prutului? Oare nu e mai bine ca întreaga Uniune a Scriitorilor din
Moldova să fie o filială a Uniunii Scriitorilor din România, căci ne leagă
aceeași limbă și avem aceleași scopuri?
–
Filiala Chișinău este parte integrantă a USR și trăiește cu întreaga
intensitatea a acesteia, inclusiv prin manifestările de genul Festivalului
București-Chișinău, ce are genericul „Două state – o singură literatură”.
Deja mai mulți scriitori din stânga Prutului
sunt receptați ca unii dintre cei mai buni în întreg spațiul literar românesc,
au fost distinși cu premii, publică în cele mai prestigioase reviste din
București, Iași, Cluj, Timișoara etc. În ce privește „totalitatea”, ea ar fi
bună dacă ar oferi, de asemenea integral, calitatea. Adică, nici chiar toți
scriitorii din România nu fac parte din USR, comisia de validare a căreia
veghează la nivele și balanțe. Dar cei mai buni au ușile și brațele deschise
pentru a intra în această prestigioasă instituție care este una a unității
noastre naționale.
– Din ce trăiesc azi poeții și prozatorii,
dacă ei nu primesc onorariu pentru textele publicate, în plus – plătesc
tipografia la fiecare ediție, iar cititorii au cam uitat drumul la librărie?
– Să nu se creadă că, în comunism,
cei mai mulți scriitori trăiau din munca literară. Nici pe departe. Astăzi, eu
unul îi admir pe colegii care își pot asigura o existență decentă prin
activități serioase, fructuoase: profesori universitari, angajați în câmpul
culturii, editori, diriguitori de reviste etc. Dar și traducători. Adevărat, o
parte din reviste nu plătesc onorarii, dar e bine că, o altă parte, a celor mai
bune publicații, o fac. În cazul scriitorilor, autorilor de valoare, de care nu
se pot lipsi. Apoi nu toți scriitorii își publică volumele în regie proprie,
adică și pe cheltuieli personale. Iarăși cei mai buni sunt solicitați și
publicați de edituri prestigioase. Aceasta însă nu înseamnă că situația ar fi
una roz. E și multă tristețe, decepție în domeniu, să zic așa. A trăi și a
crea, inclusiv literatură, înseamnă a acumula experiență. Să sperăm, și
acumularea unui gen de experiență care ar educa cititorul, l-ar readuce în
librării.
– Ce note lua elevul Leo
Butnaru?
–
Mi s-a întâmplat să învăț în mai multe școli, inclusiv în școala nr. 11 din
Chișinău „Ion Creangă”. Astfel că, în diferite clase, în diferite școli notele
erau oarecum altele. Însă, în final, am închei școala medie cu medalie,
întâmplându-se ca, în iunie 1967, chiar în seara-dimineața absolvenților, să
vin la Chișinău, invitat la o întrunire unională a tinerilor scriitori.
Coincidență, ce mai! Încă nu aveam pașaport, astfel că, la hotel (țin minte, pe
strada Panfilov nr. 8!; primul hotel din viața mea, nu?), la recepție, ca...
act de identitate am prezentat atestatul cu înscris strălucitor (ca pentru
eminenți) și medalia. Recepționera m-a lăudat și mi-a dat cheia de la cameră.
Atunci m-am convins aievea, printr-un exemplu concret, că a învăța bine
înseamnă totuși ceva!
– Ce
pasiuni aveați, când erați adolescent?
–
Depinde la ce perioadă de vârstă fragedă, să zic așa, ne referim. Pentru că, să
ne amintim, Organizația Mondială a Sănătății definește adolescența ca fiind
perioada dintre 10 și 19 ani, dar în unele țări occidentale se consideră că
adolescența începe între 14 și 18 ani la fete și 12-14 ani la băieți,
terminându-se în jurul vârstei de 19-21 de ani. Prin urmare, mă voi referi la
perioada de 12-15 ani, jalonarea de 15 fiind cea la care m-am desprins de
pragul casei părintești și am plecat să-mi urmez studiile în lumea mare. De
fapt, cu această vârstă se încheie și narațiunea din cartea mea de memorii din
adâncă junețe „Copil la ruși”, care a susținut două ediții la București. În ea
povestesc amănunțit ce și cum. Aici, însă, scurtissim, pot spune că pe atunci
pictam, încercam să sculptez, confecționam măști papier mâché, dansam, cântam la un instrument muzical, jucam teatru
(școlar), eram moderator la concertele elevilor... Probabil că, dintru început,
Cel de Sus mă menise artelor și, dacă în apropiere de comuna mea, Negureni, ar
fi existat vreo școală de arte plastice sau de muzică, nu se știe de nu mergeam
pe o altă cale a Muzelor. Și nu este exclus ca, în pictură, sculptură, în
muzică să prefer de asemenea modernitatea descinsă din avangardism, preluând de
la acesta tot ce e mai bun, precum cred că am făcut-o în poezia, în literatura
mea.
– Cunoașteți debutanții în
literatura din ultimii ani? Considerați că literatura română care se scrie la
noi e pe o cale bună?
– Cred că unii dintre debutanții de
la noi sunt printre cei mai valoroși viitori scriitori români de pretutindeni.
Unii dintre ei s-au învrednicit deja de recunoaștere și apreciere – să zicem,
premiul de valoare panromânească „Opera prima”, care se acordă în spațiile
eminesciene Botoșani-Ipotești. Premiile de debut ale unor edituri, care le scot
la lumină primele cărți. Unii din ei, imediat trecuți de pragul debutului,
confirmându-și valoare în alte două-trei cărți publicate, au devenit membri ai
USR. Da, ei sunt pe o cale bună, cred în steaua lor.
–
Ce i-ați putea sfătui pe condeierii-debutați de astăzi?
–
Pe când eram angajat la ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care, de altfel,
debutasem ca poet în mai 1967, am răspuns la mii și mii de scrisori ale
elevilor, tinerilor din acele vremuri, care năzuiau să devină scriitori. Unul
din sfaturi e... nemuritor, valabil peste secole: să citească mult, foarte mult
literatură bună. Să o citească ca într-o stare de studiu, de a se dumeri și a
asimila ceea ce ține de poezie, proză, în mare, ca măiestrie, stil, ideație,
metaforă. Să se întrunească în cenacluri și să-și discute reciproc cele scrise.
Iar dacă unii dintre cititorii acestui interviu ar dori să le spun mai multe
referitor la, încă, misterioasa profesie de scriitor, ar putea să-mi scrie. Am
un blog, dar și o pagină de facebook dedicat, în mare, literaturii.
–
Sunteți fiul lui Teodor și al Anastasiei Butnaru, care v-au născut la Negureni,
Telenești. Ce vreți să le spuneți atunci când mergeți la mormintele lor?
– Recapitulări,
recapitulări... De destine, ale părinților, copiilor... Pe cât sunt în stare,
le perpetuez memoria și în scrisul meu. Chiar prima carte pe care am publicat-o
acum patruzeci de ani a fost dedicată memoriei mamei. Tatăl, bunicul, bunicii
se regăsesc în prozele mele sau în poeme, precum cel intitulat „Hypatia”...
Portretele lor reapar mereu, vii, din amintitul deja roman memorialistic „Copil
la ruși”, înscris și el în fapte de infinită recunoștință de pare o datorează
fiece copil părinților săi.
Gheorghe Budeanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu