sâmbătă, 24 martie 2018

DIN POEZIA CONTEMPORANĂ A NORVEGIEI



Din poezia lumii
POEȚI DIN NORVEGIA

În traducerea lui Leo BUTNARU

Olav H. HAUGE (1908 – 1994)



Bătrânul poet încearcă să devină și el modernist

Se hotărî și el să încerce
aceste noi picioroange.
Urcă pe ele,
pășind precaut, precum cocostârcul.
Și dintr-o dată – minune! –
spor de clarviziune, perspectivă!
Reuși să numere oile din țarcul vecinului.


Oglinda

Când eram tânăr,
mă admiram pe mine însumi,
privindu-mă în gemulețul fierăriei.
Inima se privea
în oglinda Lui Dumnezeu.
Și ea acoperită de funingine.


În momentul hotărâtor

În șir de ani tu ai tot stat gârbovit peste cărți,
adunând cu mult mai multe cunoștințe,
decât ți-ar fi trebuit chiar în câteva vieți.
Însă în momentul hotărâtor îți vor fi necesare
foarte puține din ele, acest puțin
inima cunoscându-l dintotdeauna.
În Egipt zeul înțelepciunii 
are cap de pasăre.

A venit timpul

Rachetele urcă brusc
cu botul spre cer
coborând pe lună sau pe Marte.
A venit timpul,
a venit timpul
să ducem otrava noastră și în stele.


Traversez Cercul Polar

Cineva din tren arată spre un turn din munți, spunând:
Noi traversăm Cercul Polar!
La început nu se simte nicio diferență,
priveliștile par a fi aceleași.
Eu unul nu i-aș acorda pic de importanță acestui eveniment minor,
dacă eu însumi n-aș di traversat deja a șaptezecea frontieră.


Hans BØRLI  (1918 – 1989)



Rugă

Izbăvește-mă, Doamne, de bătrânețe.
Nu vreau ca în fața oglinzii
prin ruinele chipului meu
să caut visul tinereții.
Vreau ca visul
să moară în zbor,
ca o pasăre sălbatică în ghearele vulturului
în aerul geros al înălțimii.
 

Sub cer

Să nu credeți cumva
că eu aș fi crescut în sărăcie!
Peste creștetul meu
totdeauna a fost cerul deschis,
mi-am trăit veacul
în vecinătatea Pleiadelor
în prietenie strânsă cu vântul. Îmi sunt cunoscute
și tăinuitele poteci ale furnicilor
de printre frântele fire de iarbă
și luminiscentele căi ale dorului,
unde prin colbul stelar
s-a imprimat talpa lui Dumnezeu.
Eu sunt om.
Am pătruns măreția a ceea ce înseamnă
să fii infinit de mic.


Cioara

Pe leasă, o cioară udă în ploaie
e mai bună decât zece îngeri din împărăția cerului.


Jelanie

În umbra verde
de cealaltă parte a cuvintelor surii ca piatra
stă îngenuncheat un tigru mut
cu funingine pe pleoape
și privește la Soare.


*      *     *

A fi om e o boală.
Vindecarea este imposibilă
și toate eforturile noastră se rezumă la
a căuta substanțe potolitoare de dureri.


Vântul

În lume mai există încă păduri, deocamdată mai există.
Și iarbă mătăsoasă.
Și vântul zărilor.

Nu încerca să înțelegi
limba vântului,
în caz contrar îl vei molipsi de tine.
Adevărurile omenești sunt țesute din minciuni,
nu le pune în gura vântului.


Eu nu cred

Eu nu cred că în prima dimineață
Dumnezeu să fi spus: Să se facă lumină.
Puterea care stăpânește universuri
nu folosește cuvinte omenești.
Când bezna îți va încleșta gâtlejul
și Jupiter va transforma în pustiu
eternii lui ghețari chiar în inima ta,
tu nu-ți vei aminti decât de ceea ce
așa și n-a fost să spui.
 

Vuietul mării

Adânc în inima mea terestră
aud îndepărtatul vuiet puternic al mării.
Exact la fel se aide și el
în ușorul foșnet
aș rogozului pe
muntoasele pante pustii.


Gunvor HOFMO  (1921 – 1995)


 

Prietenie distrusă

Unde se prăpăstiră adâncul și înălțimea?
Pleacă în hudițele tale, zâmbind satisfăcut,
râzi de tine,
înghițindu-ți scârba.
Să știi: ochii prigoniților întru Hristos
privesc cu totul altfel,
duioșia ta a fost ucisă
de rațiune.
Cerul apăsător, zăpada gri și cimitirul...


Dimineață

Clepsidra geamului
se umple cu apa curată
a luminii clare.
Astfel se trezi
singurătatea.


*     *      *

Halate albe
intră în odaie
ies din ea,
ba șterg praful, ba aduc o floare.
Pentru noi – nici tu vară,
nici vele în gura golfului, –
albul ger al iernii,
oameni de zăpadă mișună
prin amurgirea noastră.


Noiembrie

Aceste zile
au degetele în zăpadă,
iar sub unghii – murdărie.
Sub negrele unghii ale lui noiembrie
e multă necurățenie cotidiană:
cu mici castele de subterane
pe gâturile lungi,
ele – însoțite de
fugari fără adăpost...


Orașul

Năluca orașului
mai trăiește-n ceață
unde caută gândul
uitatelor ulicioare.
Brazi foșnitori,
asemeni unor hornuri de sobe,
vălătucesc fum verde
peste-acoperișul lumii.


Copacii din aleea spitalului

Ei se furișară încoace
din păduri,
din liniștea
mlaștinilor primăvăratice,
pe unde vântul trist
mângâie lichenii umezi,
și ei înconjurară casa noastră
cu cordonul lor de polițiști.
Iar noi, în neputință rușinoasă,
ne predăm –
criminali de când lumea,
amarul zilelor noastre
îl depunem în mâinile lor.


Casa

Această casă
se oglindește-n apă.
Cine ar fi ea – fetișcană
sau bătrână sadea?
Vântul nu răspunde, dar,
răvășind arborii din preajmă,
își spune:
„Parcă asta ar fi important,
odată ce noi ne cunoaștem atât de bine,
încât să adormim îmbrățișate?...” 


*       *      *

Nu atingeți tăblia de la ușă!
Renunțați.
Omul abia a intrat, pașii lui
măsoară liniștea odăilor,
singurătatea lui se infiltră
în zgârieturile pereților,
deloc luminoasele sale gânduri
se zbat,
se lovesc de
sticla geamului pătată de muște.


*      *     *

Nu mă plâng. Nu.
Fără grabă,
precum un pocal – cu vin de viață lungă
ziua se umple cu
goliciunea existenței.


*      *     *

Trecerea e închisă,
și mie nu-mi mai este dat
să mă-ntorc în viitorul
rămas în urma mea.
Pe ulițele copilăriei,
străine și cunoscute până la suferință,
mari mașini
se-nfig în viață,
întorcând-o pe dos.
Ademeniți de stârv
îngeri negri rotesc
de-asupra lui.


Nopți albe

Multe, multe au fost, nopțile albe,
însă acestea...
Arborii,
strângându-și crengile răcoroase,
îmi veghează liniștea,
iar păsările adormite
îmi divulgă visele
cu sonora lor tăcere.
Pe stânci spumegă
lumina strălucitoare
care
de obicei se numește
dimineață.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu