vineri, 1 iunie 2018

FEDERICO GARCIA LORCA

Leo BUTNARU



În tinerețile mele studențești, Federico Garcia Lorca îmi era unul dintre poeții preferați. Am un martor foarte obiectiv, care confirmă acest lucrul – jurnalul „Student pe timpul rinocerilor (1969–1972)”, în care prima referință la marele spaniol e din 4 noiembrie 1970: „Acasă, să citesc Lorca”.
Apoi a doua zi, pe 5: „Ieri, adică și azi, până la orele 3 spre dimineață, l-am «studiat» pe Garcia Lorca. Poezia primilor ani – excepțională. („Greiere!/ Stea sunătoare”; „Buzele tale sub ascunziș de săruturi”; „Murdară de nisip și săruturi” – imagini evocatoare de contexte întinse.)”.

Peste trei săptămâni fără două zile, notam: „Astăzi am primit de la Moscova, prin sistemul cartea prin poștă, un set de cărți de poezie bilingve: Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard”. (Este vorba de setul din cinci poeți, apărut în 1968 la „Editura pentru literatură”, București. Sistemul „Cartea prin poștă” nu fusese afectat de aberantele interdicții de difuzare a presei și a cărții românești în RSS Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație pentru „aborigeni”: oriunde în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona presa și procura cartea românească, numai la noi – niet!).
Pe parcursul altor ani de studenție, am tot revenit la poezia lui Lorca: „Refugiul în lectură ca intenție de a face abstracție de kakiul... aspru (eram militar – n.m.). Lorca: „Castaniete./ Castaniete./ Cărăbuș sonor”; „Copacilor!/ Ați fost săgeți/ din azur căzătoare”; „Fecioară cu crinolină,/ fecioară-a singurătății,/ deschisă ca o imensă/ lalea” (25.VI.1972);
„Lorca despre Don Luis de Góngora: «Pentru prima oară în istoria limbii spaniole el creează o nouă metodă de căutare și plăsmuire a metaforei și în adâncul sufletului său consideră că nemurirea operei poetice depinde de consistența și buna închegare a imaginilor». 
Iarăși Lorca: «Lumea poetului constă din contradicții... Poezia nu are nevoie de adepți, ci de îndrăgostiți»”;
„La mare și la Cetatea Albă, l-am citit pe Jorge Guillén din colecția Cele mai frumoase poezii. Spaniol mare, dar nu ca Lorca sau Juan Ramón Jiménez, de care a fost aproape, însă trăind cu mult mai mult decât ei”.
În 1972, scriam poemul „Motiv hispanic”, care avea de motto versurile lui Lorca: „Ai! Între albii muri hispanici/ negrii tauri ai tristeții!” (din păcate, motto suprimat la apariția primei mele cărți, în 1976), care e următorul:
                   Lăsând toreadorul nemișcat
reuși să fugă din arenă.
Își spunea că la sfârșitul străzii
                                                vor începe
libertatea lui și tihna...

...dar i-apăru în față câmpul roș’-aprins
andaluzul câmp împurpurat
și-nnebunitul taur își înfipse
                                      coarnele-n țărână
aruncând spre ceruri
                                  rădăcini și floare
sângele de maci.
            Imboldul acestor versuri bineînțeles că pornise din creația lorchiană, iar toreadorul nemișcat, îmi amintesc cu toată limpezimea memoriei, în subtextele versurilor mele era Ignacio Sánchez Mejías, prietenul poetului care avea să-l înveșnicească în zguduitorul său „Bocet...”, de la ora cinci a chindiei, când „taurul deja îi mugea peste frunte” bravului matador răpus. Este o vibrație de ecou lorchian-hispanică și într-un alt text din acea carte de debut a mea, „Spinul ca un pumnal”, dedicat unuia dintre prietenii lui Garcia Lorca, poetului Pablo Neruda: „...prea crud/ i-a fost dat să erupă furtunii...// Izbită orbește,/ creanga  își repezi spinul ca pe un pumnal/ în inima privighetorii oploșite/ printre ramurile trandafirilor”.
Inițial, credeam că doar îmi amintesc, pentru că, la o mai recentă răscolire prin mapele arhivei, să constat că, tot pe atunci, în adânci tinereți, chiar tradusesem câteva poeme de Lorca, însă nu am mers prea departe în domeniu. Era ceva similar ce mi se întâmplase cu un alt mare poet, Boris Pasternak, caz expus în eseul „Debutul de traducător și nu numai”, publicat în presa bucureșteană, dar și în volumul meu „Dincolo de suprafață” (2013).
Și iată că, în a doua jumătate a anului de grație 2017, umbra lui Federico Garcia Lorca m-a rechemat în plină-lumină creația Marelui Poet, pe care, cu modestia de rigoare, îl prezint în această carte în versiunea mea, a celuia care l-a citit și l-a admirat într-un uriaș, aș zice, interval de timp, de poezie, de vârstă, de destin – de la 18 la 68 de ani. Și continuă să-l admire. Vârstă, destin de cititor și de scriitor care nu se pot despărți de Federico Garcia Lorca. Sunt sigur, aceasta li se întâmplă nenumăraților cititori și scriitori din lume.
L.B.
*      *       *
Se naște în localitatea Fuente Vaqueros/ Gganada în familia unui latifundiar. Face studii universitare la Granada și Madrid. În 1918 publică prima sa carte „Impresii și peisaje” (eseuri și proză), urmată de „Carte de poeme” (1921), „Cântece” (1928), „Romaciero țigan” (1928), „Poetul la New York” (1930), „Divanul Tamatit” (1936), „Sonetele dragostei obscure” (1936) ș. a. Scrie piese de teatru, pe care le montează în Spania și În America Latină.
Când în Spania izbucnește Războiul Civil, Lorca refuză să se refugieze în Columbia sau în Mexic, ambasadorii cărora se oferă să-l ajute, intuind că poetul ar putea deveni victima unui atentat.  Pe 16 august 1936 este arestat, iar peste alte două zile cade răpus de gloanțele fasciștilor, corpul său fiind aruncat într-o groapă comună. Cărțile sale sunt arse în Plaza del Carmen din Granada și interzise în timpul franchismului.
Este considerat cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX.  


Cântec mic

Aripile privighetorii
sunt înrourate,
limpezi stropi de lună
încheagă noian de iluzii.

Marmura fântânii adună
săruturi de buze-nsetate,
visele umilelor stele


Fetele din grădini
îmi spun rămas bun
când trec – și clopotele
la revedere îmi spun.
Copacii se sărută-n
amurg, pe când eu
plângând trec pe drum,
grotesc și fără salvare,
cu tristețea lui Cyrano
și-a lui Quijote,
mântuitor
de imposibile infinituri
cu ritm de ceasornic.
Și văd crinii cum se usucă
la atingerea vocii mele
pătată de lumini sângerânde,
în liricul meu cântec purtând
veșmânt și rimeluri
de clovn. Frumoasă, drăguță
iubirea mi s-a ascuns
sub păienjeniș. Soarele
ca un alt păianjen pe mine
mă ascunde sub picioarele-i aurii.
Nu-mi voi cunoaște norocul,
căci eu însumi dragoste sunt,
cu plânsetul din săgeți
și spaimă în suflet.

Împărți-voi altora totul,
plângându-mi orice pasiune
ca un copil părăsit
în poveste ce s-a sfârșit.

XII.1918,
Granada

Dacă mâinile mele ar putea desfolia...

Îți rostesc numele
în nopți întunecate,
când vin stele
să se adape din lună
și ramurile dorm
în taina frunzișului.
Mă simt golit
de pasiuni și muzică.
Dementul orologiu îngână
vechile ore moarte.

În această noapte întunecată
îți rostesc numele
și el îmi sună
mai îndepărtat ca oricând.
Mai îndepărtat decât stelele
și mai dureros decât ploaie cea blândă.

Te voi mai iubi vreodată
precum atunci? Ce vină ar avea
inima mea?
Dacă ceața dispare,
ce altă pasiune mă așteaptă?
Va fi liniștită și pură?
Ah, dacă degetele mele
ar putea defolia luna!

10.X.1919,
Granada

In memoriam

Plop suav,
plop suav,
înveșmântat
în aur.
Ieri ai fost verde,
verde înnebunit
de păsări
glorioase.
Astăzi ești abătut
sub cerul de august,
precum eu sub cerul
rubiniului meu spirit.
Seducătoarea aromă
a tulpini tale
va intra în inima mea
pioasă.
Bătrâne bunic al luncii!
și noi
ne-am înveșmântat
în aur.

VIII.1920

Un alt vis

Rândunica zboară
atât de departe!...

Flori de rouă
peste visul meu,
și inima mi se rotește
cuprinsă de jind,
ca un carusel în care Moartea
își distrează copiii.
Aș vrea în acești arbori
să mă leg de timp
cu un fir de noapte neagră,
apoi cu sângele meu
să vopsesc băncile galbene din
amintiri!
Câți copii să aibă Moartea?
Toți sunt în pieptul meu!

Rândunica revine
de foarte departe!...

1919

Văzduhul nopții

Mi-e tare frică
de frunzele moarte,
mi-e teamă de pajiști rourate
și de coline.
Eu voi dormi; iar dacă tu
nu mă vei trezi,
inima-mi rece va rămânea lângă tine.

Departe, departe
cine sună prelung?
Bate vântu-n ferestre,
dragostea mea!

Ți-am pus de coliere
a zorilor diamante.
De ce mă părăsești tu
pe drumul acesta străin?
Dacă pleci prea departe,
pasărea mea va țipa
și verdea podgorie
nu va da aromitoru-i vin.

Departe, departe
cine sună așa?
Bate vântu-n ferestre,
dragostea mea!

Nu vei afla niciodată,
sfinx de zăpadă,
ce mult te-aș fi iubit
în această dimineață
plină de larmă,
când plouă abundent
și pe ramul uscat
cuibul se destramă.

Departe, departe
cine sună așa?
Bate vântu-n ferestre,
dragostea mea!

1919


Cuib

Ce păstrez în mine în aceste
clipe de tristețe?
Ah, cine-mi taie pădurile
de aur, înflorite?!
Ce am citit în oglindă
de argint tremurător
că aurora mi se-așterne-n față
dinspre apa râului?
Cât de-nalt e ulmul ideii
în pădurea mea doborâtă?
Ce ploaie a tăcerilor
mă-nfioară adânc?
De mi-aș lăsat dragostea moartă
pe țărmul trist,
ce rugăciuni m-ar ascunde
în lucruri nou-născute?

1919

Traducere de Leo BUTNARU




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu