sâmbătă, 7 iulie 2018

O TÂNĂRĂ ȘI NEFERICITĂ POETĂ DIN ARGENTINA...


S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.
În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.
După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.
Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).
Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU


Inele de scrum
 
Vocile mele cântă
încât să nu le cântați voi
să-mi ticsiți gura cu perle în zori
veșmintele păsării dezolate în ploaie.

Acolo, în așteptare,
erupe o rumoare liliachie.
Și acolo, când va veni ziua,
o partiție solară sub mici tălpi negre.
Și când e noapte, mereu,
un trib de cuvinte mutilate
cerând azil în gâtlejul meu
pentru ca să nu le cânte
nefaștii proprietari de tăcere.


* * *

tăcere
eu mă alătur tăcerii
m-am contopit cu tăcerea
și lăsați-mă să fac
lăsați-mă să beau
lăsați-mă să spun


*      *     *

naufragiu îndărătul umbrei
îmbrățișarea pentru cel care se sinucide
cu tăcerea sângelui său
noaptea bău vin
și ea dansă goală printre osemintele ceții


*     *     *

animal lansat pe cea mai depărtată urmă a sa
ori fată goală stând în uitare
în timp ce capul ei rupt rătăcește plângând
în căutarea unui corp mai pur


*     *     *

atunci
când va fi să mor
voi dansa
pierdută în lumina vinului
și-a amantului din miezul nopții



*     *     *

călătorește inima păsării negre
a ta este singurătatea miezului de noapte
ale tale înțeleptele animale care îți populează visul
în așteptarea cuvântului străvechi
a ta dragostea și sunetul vântului frânt


 Caroline de Gundorode

en nastalgique je vagabandais
                                         par l'infini*.
                                    C. de G.

Lui Enrique Molina

Mâna îndrăgostirii de vânt
mângâie fața din depărtare.
Halucinant cu a sa „valiză din piele de pasăre”
el aleargă cu un cuțit prin memorie.
Cea care a fost devorată de oglindă
intră într-o urnă cu cenușă
alinând fiarele uitării.
_______________ 
*cuprins de nostalgie eu vagabondez prin infinit (fr.).


*      *      *

Eu cânt.
Nu este o invocație.
Doar numele care se reîntorc.


Poem

Tu alegi legătura cu rana
în cazul în care ne vorbim tăcerea.
Tu faci din viața mea
această ceremonie atât de pură.


Revelații

În noaptea dinspre tine
cuvintele sunt chei, sunt descuietori.
Și dorința de a muri e domnitoare.

Corpul tău totdeauna a fost
un adorat spațiu al revelațiilor.


La aniversarea ta

Primește această mină a bietei mele fețe
te rog să primești această dragoste
primește ceea ce e în mine și ești tu.


Distrugeri

...în sărut, nu în cauză
                     Quevedo

Luptă cu cuvintele ce ocultează
și stinge furia trupului meu elementar.


Îndrăgostiți

o floare
nu departe de noapte
corpul meu nud
se deschide spre
delicata urgență a rouăi


Cine luminează

Când mă privești
ochii mei sunt chei,
pereții păstrează secretele
spaima mea-i de cuvinte, de versuri.
Singură pe drumuri memora
o călătoare fascinantă
o flacără nestinsă.


Recunoaștere

Tu faci tăcerea liliacului ce-și flutură ramurile
în tragedia mea a vântului și a inimii.
Tu ai făcut din viața mea o poveste pentru copii
în care naufragii și morți
nu sunt decât pretextele unor fascinante ceremonii.

Prezență

vocea ta
nu este în stare să se desprindă de lucruri
de privirea mea
de care mă deposedezi
și fă-mi o barcă pe un râu din pietre
dacă nu e vocea ta
e cea care plouă în tăcerea febrei mele
tu îmi dezlegi ochii
și te rog
să-mi vorbești
mereu


Întâlnire

Cineva intră în tăcere și mă părăsește.
Acum singurătatea nu este singură.
Tu vorbești ca noaptea.
Te anunți precum setea.


Durată

De aici el plecă în noaptea neagră
iar corpul său trebuia să locuiască în odaia aceasta
unde suspinele, pașii periculoși
nu vin, dar prezența lui
legată de acest pat în care plânge
o față înflăcărată,
tăinuită în întuneric,
piatră prețioasă.


Vocea ta

Ambuscadă în scrisul meu
cântă în poemul meu.
Dulce ta voce de ostatic
încremenită în memoria mea.
Pajura o înșfacă în evadarea sa.
Aer tatuat pentru un absent.
Ceas care mai bate
astfel ca nicicând să nu te trezești.


Uitare

de cealaltă parte a nopții
iubirea e posibilă
– ia-mă –
ia-mă între dulci substanțe
care mor în fiece zi în memoria ta


Pași pierduți

Înainte a fost o lumină
m-am născut în limba mea
la câțiva pași de dragoste.
Noapte deschisă. Noapte prezentă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu