marți, 28 august 2018

UN IMAGINIST SUI GENERIS: ANATOLI MARIENGOF



  
În țara mea
Eu parcă aș fi copil vitreg.
Neiubitul fiu
Al gloriei.
         Anatoli Mariengof

Pe la jumătatea lunii iunie a anului 1970, călătoream pe fluviul Volga. Student, cu alți camarazi de studiu de la diverse facultăți ale Universității din Chișinău. Premiați pentru o oarecare izbândă într-o competiție inter-universitară. Îmbarcați la Kuibîșev (pe timpuri: Samara), pluteam amonte. O zi-două am vizitat  Kazanul, fosta capitală a tătarilor de pe Volga, apoi ne-am continuat calea fără pulbere, peste vreo trei-patru ore, pe stânga Volgăi, văzând orașul Gorki (așa se numea pe atunci), dar fără a intra în portul său. Mai înainte, însă, era cunoscut ca Nijni Novgorod. Din cele de care mă interesam, ca învățăcel la jurnalism și filologie, sigur că scriitorii erau primii la apel, să zic așa. Iar la Nijni Novgorod se născuse Maxim Pșkov-Gorki. Și alți scriitori. Printre ei, unul de creația căruia aveam să mă preocup departe în viitor, însă despre care, acum aproape jumătate de secol, nu avem de unde ști. Era poetul care se întreba: „Oare nu e hazliu că/ Primul meu țipăt de prunc a răsunat/ În Nijni Novgorod, pe Barajul Lîkov? // Asta se întâmpla în 1897 în noaptea de/ Sfântul Ioan Botezătorul,/ Exact pe când // Înflorește/ Feriga/ În groapa demonilor”. Fusese un avangardist, un imagist, un mare prieten al lui Esenin. Uimitor, în poezia sa, pe care aveam să o traduc deja în secolul XXI, nu am găsit decât o singură referință la cea mai mare apă curgătoare din Europa: „De viața eu o fi să mă despart/ Nu pe al Volgăi mal abrupt, înalt,/ Ci undeva la fluvii galbene, străine”. Doar atât. În poezie. Însă în proza sa memorialistică Volga este invocată cu toată vibrația nostalgiilor care unește vârsta omului, lumea – de basm.
De la 15 ani, viitorul scriitor important avea să locuiască în Penza. Însă la acea perioadă voi reveni ceva mai încolo, invocând și vizita mea, deja în timpul perestroika, în orașul în care și-a făcut studiile gimnaziale, în care a editat, la șapirograf, două reviste... egocentrist-literare, să zic așa. La Penza și-a publicat și prima carte de versuri.
Iar un al doilea poet, dar, ca importanță, primul în rândul mișcării avangardiste ruse, se născuse chiar la gurile Volgăi, de unde avea să se stabilească la Kazan, iar marele fluviu apare frecvent în creația sa, uneori în metafore memorabile, de patrimoniu poetic universal, precum acestea:
„Iată, Volga îmi cade pe brațe,/ Și drept pieptene-n mână are/ Greabănul munților cu care-și descâlcește/ Pletele”. (Bineînțeles, e vorba de Munții Jiguli, care au dat și numele berii din URSS, foarte populară din motivul că alte mărci sovietice de atare licoare nici nu prea erau.); „O Volgă de ochi,/ Puzderie de ochi privesc spre el, mii de zări și zori”. (Ce supradimensionare fantastică, miraculoasă a vederii! – „O Volgă de ochi”...); „Vigurosul mal al Volgăi – ca o/ Bucată de colac se arată”; „Iar cuvântul meu – pumnal pe-ntinsul Volgăi!...” Acestea sunt simboluri, metafore emblematice spicuite din creația lui Velimir Hlebnikov.

Dar, spuneam, numelui celuilalt poet îi voi amâna puțin divulgarea, pentru a invoca orașul adolescenței sale literare, Penza, în care am adăstat în aprilie 1986. Acolo se ținea un colocviu amplu, la care participau jurnaliștii din presa literar-culturală din capitalele republicilor unionale sovietice. Bineînțeles, deja se vorbea oarecum cu frânele slăbite despre probleme, inclusiv despre necesitatea de a aduce în actualitate operele mai multor scriitori, numele cărora fuseseră tabulate pentru tabuizate. La acea întrunire, s-au dat nume de scriitori nedreptățiți de ingerințele ideologice în istoria literară. Dar, să vezi, nu s-a făcut auzit și numele unui important poet și prozator avangardist, destinul căruia fusese legat nemijlocit de Penza. Vizitasem localitățile din apropierea Penzei în care se născuseră Lermontov și Belinski, locuiam în orașul de unde a pornit în zbuciumata lume a literaturii avangardismului rus Anatoli Matriengof, însă nimeni nu rostea numele acestuia...
La început de perestroika, de dezgheț ideologic, de revenire a demnității și curajului, inclusiv în literatură, în istoria ei, ce potrivit ar fi fost, acolo, în prezența jurnaliștilor din capitalele republicilor care, peste 5-6 ani aveau să devină state independente; acolo, la Penza, pe clădirea fostului gimnaziu în care învățase Anatol Mariengof să se fi instalat o placă memorială... Însă un astfel de eveniment avea să se întâmple abia în septembrie 2015... Era modestul semn de a cinsti un scriitor important, a cărei creație de până la 1930, și care de fapt constituie cea putut oferi el mai bun literaturii – poezie, proză, – avea să fie pusă la index de cenzură, neadmițându-i-se editarea sau reeditarea. Unele din cărțile lui Anatoli Mariengof fuseseră condamnate în presa oficială și la adunările generale ale scriitorilor obedienți bolșevismului drept apariții antisociale; în „Enciclopedia literară” (1934) sunt etichetate ca „produse ale putrefacției artei burgheze după victoria revoluției proletare”.  Pe când, pe celălalt versant al axiologiei, cel al evaluărilor oneste, se considera că Mariengof e „unul din cei mai interesanți poeți ai acelei epoci – mare și personalizat, de o valoare poetică distinctă” (Ovadi Savici), că romanul sau „Cinicii” (interzis în URSS timp de 60 de ani) „reprezintă una din cele mai novatoare opere din literatura rusă a secolului XX, atât ca stil, cât și ca structură” (Iosif Brodski); Mihail Kozakov opina că, prin creația sa memorialistică din anii 30, Anatoli Mariengof „a propus o tonalitate neobișnuită. Un stil aparte. O intonație nouă. Prin aceasta el a devansat timpul emfatic și fals în care a trăit”, etc.

*        *        *
Unul din motivele care m-au determinat să românizez prezenta carte e că eu îl consider pe Anatoli Mariengof printre creatorii importanți din întreaga istorie a poeziei care, implicit, pot oferi
argumente adecvate și convingătoare în apărare poeziei propriu-zise azi, când, cică, ar continua demitizarea actului poetic și a celui care îl izvodește, poetul. Azi când, mulți inși erijați în exegeți, cu cinism și oarecum barbar, vociferează/ scriu despre disoluția, dezagregarea formelor poetice; despre inflație și criză în poezie, devenită tot mai mult versificație. Azi, când tot mai mulți autorași, supranumiți pe nedrept poeți, nici nu știu ce ar fi acela limbaj poetic, deșirările lor de texte nedeosebindu-se prin nimic de modul de a scrie, oarece și oarecum, în gazete. În grafomania lor ordinară bineînțeles că nu există artă, ci doar făcătură sau, mai blând spus, doar un fel de tehnică rudimentară, de stilistică jurnalistică, simple și nepretențioase la uzitat de cineva care are ceva știință de carte.
Argumentul suprem al poeziei lui Anatoli Mariengof contra contrafacerilor versificatorii de azi, deloc puține inclusiv în Rusia, este ceea ce a numit cineva stropul de eternitate: metafora. Ușor patetic, am putea să-i spunem chiar: Măria Sa Metafora, care fusese printre reperele de bază ale imagismului, curent novator, nu de puține ori radical, din mișcarea avangardistă rusă.
După revoluția bolșevică, revenit în orașul formării sale gimnaziale, tânărul poet de 21 de ani Mariengof se dedică unei impetuoase activități literare, participând la editarea revistei „Comediantul”, publicând versuri în almanahul «Исход»/ „Ieșirea”, despre care, peste ani, avea să spună că a fost prima publicație cu caracter imagist din Rusia: „Imagismul s-a născut la Penza pe strada Kazanskaia. «Исход» – primul almanah imagist – a apărut la tipografia din Penza în 1918”. Ei bine, manifestul propriu-zis al acestei mișcări de avangardă Anatoli Mariengof avea să-l semneze și să-l publice împreună cu Serghei Esenin, Riurik Ivnev și Vadim Șerșenevici la sfârșitul lunii ianuarie a anului 1919, printre caracteristicile distincte ale noului curent fiind remarcat și verslibrismul:Noi suntem adevărații maiștri ai artei, noi, cei care șlefuiesc imaginea/ metafora, cei care curăță forma de praful conținutului mai bine decât văcsuitorul de ghete din stradă, și susținem că unica legitate a artei, unica și incomparabila metodă este relevarea vieții prin intermediul imaginii și a ritmicii imaginilor. O, voi auziți în operele noastre verslibrismul imaginilor!” Peste un an, Mariengof publică textul programatic „Buian-Ostrov. Imagismul”, în care, printre altele, sublinia: „Unul din scopurile poetului e de a trezi în cititor o maximă tensiune interioară. De a înfige cât mai adânc în palma recepției cititorului ghimpele imaginii, metaforei”.
Nu o singură dată, poemele par a fi niște ficțiuni sau, la scară specială, niște SF-uri metaforice. Și să ne amintim că încă unul din marii și tragicii filosofi care au sfârșit-o pe rug, Giordano Bruno, susținea că: „Imaginea de ficțiune posedă propriul ei adevăr”. Un adagiu pe care imagiștii ruși și l-ar fi putut înscrie pe stindard.
Inspirându-se din manifestările futuriștilor radicali în poziționările lor publice, imagiștii pun la cale un șir de acțiuni scandaloase. Nopțile, sunt înlocuite denumirile unor străzi din Moscova, pe care imagiștii le rebotează cu propriile lor nume. Pereții Mănăstirii Pătimirilor sunt umplute cu versuri blasfematoare. De gâtul monumentului lui Pușkin atârnă o tăblie cu inscripția „Eu sunt cu imagiștii”. Apoi, „imago”, precum îi numea futuristul Hlebnikov, organizează sau participă la mai multe lecturi publice, care se transformă în dispute radicale, în dialoguri acide cu sala. Altfel spus, poezia nouă, în cazul imagiștilor – cea a unui metaforism dens, se afirma prin adevărate lupte de idei. Iar dacă în acele confruntări s-au maturizat și s-au afirmat pregnant poeți ca Serghei Esenin (poemele acestuia „Omul negru”, „Spovedania unui huligan”, „Sărindar” și altele țin fără dubii de avangardism), Anatoli Mariengof, Riurik Ivnev, Vadim Șerșenevici, înseamnă că imagismul, metafora au repurtat izbânzi temeinice.
În creația lui Anatoli Mariengof metafora declanșează energic spațializarea emoției ca aliaj idee-sentiment, astfel trecându-se de la un plan semantic linear la unul – sferic, și emițător, și receptor. Iată un exemplu care îl are de protagonist pe unul din colegii și prietenii lui Mariengof, Riurik Ivnev: „Când ziua e ca transpirația bolnavului/ Și e senin doar pe pânzele futuriștilor,/ E bine cu tine, Riurik,/ Să vorbim despre micile griji ale poeților./ Cu tine în genere e bine și simplu./ Tu – semănând mult versurilor tale –/ Intri în inima omului cu pas tandru,/ Precum în lojă la ceremonii imperiale”.
E poezia delicatelor, simpateticelor exagerări interpretative în perfect acord cu hiperbolizările, mai mari, mai mici, ca figuri de stil de-ale casei în oricare gen literar. (În sine, mai multe metafore, imagini prozodice sunt și ele un gen de parabole ce plasticizează textul, fac mai dens subtextul.)
            Acest extras este edificator și pentru a aminti un lucru important: în numele prieteniei lor și întru confirmarea ei, imagiștii și-au dedicat reciproc cărți întregi, poeme ample, proze etc. Astfel, Serghei Esenin îi dedică lui Mariengof poemele „Sunt ultimul poet cu satu-n glas”, «Сорокоуст» (rânduirea panahidelor de 40 de zile pentru răposați), „Pugaciov”, eseul teoretic „Cheile Mariei” ș. a.  La rândul său, Mariengof i-a dedicat lui Esenin texte emoționante. Prietenia dintre cei doi ținea de legendă și apare atât de vibrantă în prozele memorialistice „Romanul fără minciuni” și „Veacul meu, tinerețea mea, prietenii și prietenele mele” ale lui Marinegof.
Frecvent, metaforismul lui Anatoli Mariengof e propulsat de cutezanța unei semantici a noțiunilor parcă incompatibile între ele, dar „conciliate” tocmai de măiestria artistică, de libertatea și inventivitatea prozodică, ce s-ar întâmpla ca și cum în concordanță cu legitatea  formulată de cardinalul Nicolaus Cusanus drept coincidentia oppositorum – coincidența contrariilor, concept filosofic și religios ce se manifestă perfect și în literatură, în special în poezie. De acolo, din evul mediu, s-a mers spre timpurile mai apropiate nouă, în care Hegel formulează principiul de bază al dialecticii ca istorie a contradicțiilor gândirii (și creației, să adăugăm!), pe care ea le depășește în trecerea de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. (Pentru că și filosofia lumii pare a fi, în general, un discurs poetic, metaforic, nu?!). Tocmai în acest siaj, am zice, se plăsmuiește metaforismul poeziei imagiștilor, metafora fiind chintesența ideației, dar și a formei artistice, precum remarcase Marcel Proust: „Doar metafora poate să facă stilul relativ durabil”. Metafora oferă semnificații noi unor alte semnificații. Le dublează sau poate chiar le multiplică, având menirea de-a atesta în practica artistică condiții transcendentale, ontologice specifice ce stau la baza genezei creației întru descoperiri semantico-estetice originale, memorabile, sporindu-le acestora valoare. Cum se întâmplă și în acest poem dedicat de Mariengof colegului și prietenului său Ivan Starțev: „Chiar de sunteți murdari, ca poalele/ Târgoveței,/ Oamenilor, vă iubesc./ Ce ni-i nouă, chinuitor-nesănătoșilor,/ Acum –/ Limpezimea ochilor/ Lui Savonarola,/ Arsurile ca la stomac/ Ale evlaviei/ Și lingușelii,/ Psalmii lui David,/ Când suntem rupți/ De Dumnezeu,/ Precum cupoanele – dintr-o serie”. Sunt imagini/ metafore care oferă/ propun sensibilității lirice sugestii și semnificații inedite, modificând modul de percepție a realității, universului, dar și a intimității umane. Concomitent, ele sunt imaginile/ metaforele frondelor estetice, în egală măsură și a celor etice, uneori și a „turbulentelor” implicări social-politice, însă nu obligatoriu de o atitudine pro, pe care ar fi dorit-o capii bolșevismului, mahării zilei, unora dintre care, de altfel (Buharin, Troțki, Kamenev, Bliumkin...), Esenin și Mariengof le captaseră ceva simpatie și pe strunele orgoliului cărora jucau abil, pentru a obține spații, hârtie tipografică, slăbirea cenzurii pentru activitatea imagiștilor. Ba grație lor, imagiștii, fiind arestați în urma unor acțiuni sfidătoare, în contradicție cu buna ordine publică, fie aceasta și una pretinsă de bolșevism, erau absolviți de eventuale pedepse, eliberați. Și din nou reveneau la spectacolele, recitalurile lor incitante care, de regulă, făceau săli pline.
Nu ar fi greșit să se considere că la „educarea”, încurajarea spiritului epatant al viitorului poet a contribuit chiar și tatăl său, povestea fiind următoarea: în adolescența sa timpurie, gimnazistul Anatoli Mariengof era acaparat de poezia lui Aleksandr Blok, o bună parte din ea cunoscând-o pe dinafară, citind-o pe ascuns la lecții. Și nu este exclus ca acea etapă de epigonism în umbra simbolismului ar fi durat timp imprevizibil, dacă, odată, tatăl său, care i-a fost și primul critic, nu i-ar fi spulberat necruțător predilecțiile pentru ornamentări și „zorzoane” literare atât de contrastante cu realitatea. În memoriile sale, Mariengof se referă la reacția tatălui său, căruia îi oferise să citească un poem mai amplu, intitulat „Imnul hetairei”. „De ce al hetairei?” întrebă părintele. „Odată ce tot ții să scrii despre altfel de femei, pe care, din câte pricep eu, nu le cunoști deloc, numește-le chiar așa, cum sunt ele numite în realitate: prostituate. Plus că mai există și un alt cuvânt – mai simplu, din popor, firește, ceva mai brutal, dar exact ca sens. Nu ai decât să-l folosești. În astfel de cazuri, Pușkin nu se temea de nimic. Deci, intitulează-ți poemul chiar așa: «Imnul curvei». Cel puțin asta va fi spus rusește”.
Nu este exclus ca lecția însușită din opiniile tatălui mai apoi să fi lucrat, implicit, în temeritatea versurilor de genul: „În ceruri luna-i discobol,/ Tot într-acolo zboară geridurile electrice,/ Grenadele de mână pe caldarâm,/ Ca muierea isterică dând cu capul de dușumele./ O guriță însângerată la cinci ani ai ei,/ Fiului ca mâine îi voi spune dumneavoastră,/ Ca fiicei vitrege de-ajunge amantă./ Schijele în burta pământului/ Și mațele pe hulube ca hățurile,/ Al furtunilor cal de povară/ Prin hopurile zorilor purpurii”.
Probabil, și grației acelei lecții „paterne”, ce venise parcă la timp în contextul temerităților avangardiste, în prozodia lui Mariengof apare curajul în tandem cu plasticitatea, orientate spre tensiunea ideatică soldată cu coliziuni semantice personalizatoare, dar și spre căutările în sfera formei, spre experimentul modificării registrelor strofice, ritmice și relaxărilor frazeologice, care nu de puține ori orientează discursul în albia unui verslibrism dezinvolt, proeminent prin libertate și inventivitate asociativă. În istoria dezvoltării noii poezii ruse, în impresionanta diversitate a lăstăririlor avangardiste cititorul cu fler va sesiza că debutul creației lui Anatoli Mariengof s-a întâmplat sub auspiciile de bun augur a celebrului poem al lui Maiakovski „Norul cu pantaloni” în percuții de ecou cu creația lui Valeri Briusov. Acestea, doar ca „fugitive, volatile”, vagi însemne de etapă, după care autorul intră în plinul neliniștitei, agitatei personalizări și maturizări, conectat frenetic la ceea ce esențializa, sub aspect teoretic, declarația de la începutul anului 1919: „Imaginea și numai imaginea. Imaginea – trepte de analogii, paralelisme – comparații, contradicții, epitete închise și deschise, aplicații politematice, ordonări supraetajate – iată arma de producție a maestrului artei... Numai imaginea (metafora), precum naftalina presărată peste operă o salvează pe acesta de molia timpului. Imaginea – acesta e blindajul versului scris. Aceasta e carapacea tabloului. Aceasta e artileria de cetate a acțiunii teatrale”.
Precum Osip Mandelștam este considerat reprezentantul cel mai fidel, de generic al akmeismului, Anatoli Mariengof întruchipează imagistul și imagismul sui generis. Și poate nu era deloc întâmplător faptul că un coleg și prieten de direcție literară comună, Vadim Șerșenevic, chiar găsea o paralelă, dar și intersecție de destin și creație, în cazul celor doi: „Tolea era foarte simplu în viață, dar foarte măreț în versuri. În calmul scrisului său există oarece patos, care îl înrudesc cu O. Mandelștam. Complexitatea versurilor lui Mariengof e una organică, generată de preaplin”.
Chiar și spre finalul activității grupului, promotorii imagismului păreau să-și reactualizeze principiile de la care au pornit în 1918-1919, în „Aproape declarație” („Русский журнал” / „Revista rusă”, № 2, 1923) spunându-se:
„Iată scurtul program de dezvoltare a culturii imaginii:
a)     Cuvântul. Nucleul lui e imaginea. Embrionară.
b) Comparația.
c) Metafora.
d) Lanțul metaforic. Sentimentul liric în cercul unităților imagist-sintactice – metafora”.
            Însă iminentul final al dezagregării celebrei confrerii avangardiste se apropia, la 31 august 1924, în oficiosul „Pravda”, Serghei Esenin și Ivan Gruzinov semnând o scrisoare despre desființarea grupului imagiștilor. Ceilalți membri ai „Ordinului imagiștilor”, în frunte cu Mariengof și Șerșenevici, stupefiați de fapta celor doi colegi, răspund drastic la scrisoarea lor (în revista „Noul spectator”, Nr. 35). Printre altele, semnatarii spuneau că: „Esenin s-a afiliat ideologiei noastre, deoarece ea îi convenea, iar noi niciodată nu l-am crezut și nu l-am considerat de camarad, date fiind mereu schimbătoarea lui poziție și nerespectarea cuvântului dat...”
Se apropiau și deznodămintele tragice, de reducere la tăcere a celor mai remarcabili autori ai noii literaturi ruse: în 1925 se sinucide Serghei Esenin, iar în 1930 – Vladimir Maiakovski, an în care Anatoli Mariengof se vede nevoit să expedieze o scrisoare de pocăință la Uniunea Scriitorilor Sovietici, în care spunea că „apariția în străinătate a operelor, nepermise în URSS, este inadmisibilă”. (Era vorba de  romanul său „Omul ras”, apărut în Germania.) Într-un fel, se prefigura scenariul cu efectele publicării în Italia a romanului lui Boris Pasternak „Doctorul Jivago”, autorul văzându-se nevoit de a declina Premiul Nobel care i se acordase de către juriul Academiei Suedeză. Și parcă tocmai la acest dezastru se refereau versurile din anii 40 ale lui Mariengof: „Dar situația se complică.../ Drăcie, ce ghinion!/ Și rup-ferfeniță cartonașele cărților măsluite./ Uite, astfel ai jucat tu și ai pierdut,/ Generația mea schizofrenică”...
În perioada care a urmat, Anatoli Mariengof nu mai este publicat, cu încetul iese din atenția publicului cititor. Ce contrastantă și nedreaptă etapă a existenței sale în cvasi-anonimat în comparație cu feericul, fulminantul debut, cu tumultoasa afirmare până în pragul vârstei de 33 de ani! Între perioada 1919–1921, Anatoli Mariengof era cel mai editat poet din Rusia, împreună cu Esenin fiind populari până la adulare...
În fine, și prezenta traducere în limba română ține de dovada că, fie și tardiv, creația lui Anatoli Mariengof, exponent de prim-raft al avangardei ruse clasicizate, adică din segmentul ei cu adevărat concludent ca valoare, reintră în atenția exegetică a literaturii universale. Da, e corect să spune reintră, amintindu-ne că, încă la sfârșitul deceniul trei al secolului trecut, proza sa memorialistică, dar și grupaje ample din poezia sa (după cum îi scria din Berlin chiar minunatul său prieten Serghei Esenin) fuseseră traduse și editate în limbile germană, cehă, franceză, engleză... De altfel, e un caz similar cu cele ale altor colegi de avangardism – futuriști, akmeiști, exponenți ai artei reale (OBERIU) – care fuseseră supuși represaliilor în Gulag sau doar celor... „din libertate”, ale cenzurii ideologice bolșevice (Nikolai Gumiliov, Daniil Harms, Aleksandr Vvedenski, Vadim Șerșenevici etc.). Exact în consensul, în atare cazuri – dramatic, al dictonului filiat din experiența latinilor și propulsat în viitorul dintotdeauna al literaturii lumii de către Terentianus Maurus: Habent sua fata libelli – Cărțile își au destinul lor. Pornit din destinele autorilor lor...

Anatoli MARIENGOF

                Poeme


*      *      *

Mi-au spânzurat sub acoperiș
Trupul cu mască de arlechin,
Inima pe stâlpi mi-au încleiat-o
În fâșii sfâșiate de afiș,
Iar sufletul, cu preț indicat în ruble,
Mi l-au expus în vitrină.

1917


Epitaf

Primește-mă pe mine, adormitul în gheață,
Dă-mi lumea ta proslăvită!...
Eu sunt ca un ciocan de varză
Care deodată a părăsit grădina
În care crescu;
Sunt ca o fiară sperioasă
Ce-a părăsit umbrarul dumbrăvii;
Sunt precum coada
Oii, –
Și totuși:
Pentru tandrețea minunatelor femei
Care nu-mi mai sunt accesibile;
Pentru vinul care de azi înainte
Nu va mai curge în gura mea;
Pentru brânza de capră
De care am fost lipsit pe nedrept;
Pentru cimitirul cu neagră țărână
În loc de grădina în floare,
Eu, robul Tău, Doamne,
Îți cer de răsplată
Proslăvita Lume a Ta.


 *      *      *

În sărăcie, milostivirea milei îmi e
Ca un bănuț ros, pricăjit...
Nemiloasa suliță a trădării
A fost aruncată...
Pe scut e galul, vedeți, galul e pe scut,
Priviți cum stârvul deja e-mpresurat de vrăbii.

1917


*     *     *

Din nou: – Ce-i Adevărul?
Mi-au prins sufletul, precum câinelui coada, cu ușa.
Și iată, ca o fiară
Nu pot să-mi potolesc durerea.

1918


*     *     *

Dragă, pentru tandrețea mea
Și pentru necurmatul meu dor,
Fii astăzi țapul ispășitor.


*     *     *

– Încotro pleci?
– Spre ceva mai noua noutate a noutăților jinduitoare...
– Nu cred.
Nu poți face schimbarea fără a te topi de alean
După ceea ce vei pierde.
Inima, cu un stol alb de pescăruși
Pe urma-nspumată a corabiei...
– Doamne, izbăvește-ne de cel viclean!

1918

Lui Riurik Ivnev

Când ziua e ca transpirația bolnavului
Și e senin doar pe pânzele futuriștilor,
E bine cu tine, Riurik,
Să vorbim despre micile griji ale poeților.
Cu tine în genere e bine și simplu.
Tu – semănând mult versurilor tale –
Intri în inima omului cu pas tandru,
Precum în lojă la ceremonii imperiale.

XI.1918


A înțeles

În zori, retrăgându-ne în liniște,
Punându-i capul pe genunchi, îi spun:
„Nimic nu e mai frumos decât dragostea!”
„Așa e, dragule...
Numai că strașnic mă tem să nu rămân gravidă”.

1918


*     *     *

Sunt foarte bucuros. Foarte!
Toți rușii noștri
Grebănoși veacuri la rând
Deja sunt cu șira spinării dreaptă
Ca stâlpii de telegraf prin stepă,
Peste surpături.
Dintre noi cine-i guralivul ca un cuc?
Nici tu marcatoare de verste, nici jaloane.
Iar voi ziceți: „Balamuc!”
Să vă ia satana! Toți dracii!
Nu sunteți decât vechituri!

1918

*     *     *

Tandrețe,
Sângerează,
Picură-ți
Saliva-nsângerată. A inimii cupolă de argint
E-acoperită de aspră și mată negreață...
Cum de-aș face, cum de-aș face în noapte
Prostul de mine
Până spre dimineață
Dragostei să-i fur
Nasturele, butonul strălucitor?...
De ce oțetul și ghimpii chinurilor bestiale?
Oare pasiunea
Ar fi Biblie pe care cu rugă și evlavie
S-o pui printre anale,
Prin altare?

1919

                              Traducere de Leo BUTNARU







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu