Iosif BRODSKI, Premiul Nobel. Poeme

Leo BUTNARU                                                                                 Din sens opus

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

ELEGII DIN ROMA

Lui Benedett Cravieri*

I

Lemn de mahon prizonier într-un apartament din Roma.

Până sub tavan domină o prăfuită insulă de cristal.

La ora apusului de soare jaluzelele prind a semăna

peștilor ce și-au încâlcit solzii prin năvoade clătinate de val.

Punând piciorul pe marmora roșie, corpul parcă ar porni,

face un pas în viitor – să se îmbrace. La capăt de insomnie 

strigă acum „înmărmurește!” – și chiar acum voi înmărmuri,

cum o făcu acest oraș, de fericire, în copilărie.

Lumea constă din goliciune și falduri, fiecare grațios vălurat.

În astea din urmă e mai multă dragoste, decât în fețe stinse.

Iar tenorul la operă e cu atât mai admirat,

cu cât mai târziu dispare, pe veci, în culise.

Privind noaptea, pupila sinilie a ochiului cu lacrima

își clătește cristalinul, până rotunjimea i-i lustruită.

Pe când luna în capete e ca o piață urbană, undeva:

fără havuz. Dar din aceeași piatră construită.

______________

*Benedetta Cravieri – nepoata lui Benedetto Croce.

II

E luna pendulelor nemișcate (în august doar musca

e în mișcare în gâtul carafei uscate). Ácele cadranelor,

dar și cifrele, se alungesc, încrucișându-se ca razele

proiectoarelor de la antiaeriene în căutarea îngerilor.

E luna jaluzelelor coborâte și a fotoliilor acoperite,

a sosiei transpirate în oglinda din holul mare,

a albinelor care au uitat ordinea stupilor, pornite

spre mare, unde să se acopere cu miere și sare.

Susură apa peste albeața de nea a mușchilor vlăguiți,

își joacă buclele ei prelungi, curgătoare, cristaline.

Pentru un tors de marmoră, de pripas, și proverbiala greblă,

nimic nu e mai apropiat, familiar decât priveliștile cu ruine.

Dar chiar și astea în frânt rostitul „r” al ovreului se recunosc

pe ele însele; doar cu mortarul salivei mai poți încleia

așchii, fragmente, detalii, până Timpul

cu ochiul său de barbar scrutează forul, împrejurimea.

III

Țigla colinelor, înfierbântată de amiaza de vară.

Norii semănând îngerilor – în virtutea umbrei zburătoare.

Astfel caldarâmul ferice păcătuiește cu amica sa cu lungi picioare

ce nu și-a schimbat încă albastra lenjerie. Eu, cel care

sunt cântărețul fleacurilor și gândurilor neimportante,

al confuziilor de orice ordin și frântelor linii,

mă ascund de aștri în adâncurile tainice ale orașului etern,

ce le-a impus cezarilor nevederea lor, pedeapsa orbirii

(aceste raze ar putea ajunge ochilor dintr-un al doilea univers).

Piață gălbuie; demența amiezii. Ins ce chinuie cutia de viteze, hârbuită,

a scuterului „Vespa”. Eu mă iau cu mâna de piept, ceva mai departe

numărând cât mi-a mai rămas – restul din viața deja trăită.

Și ca o carte deschisă concomitent la toate paginile,

laurul freamătă peste balustrada arsă, departe de umbră.

Iar Colosseumul e asemeni craniului lui August, în

orbitele căruia norii plutesc ca amintirea despre gloata-turmă.

IV

Două brunete tinere în biblioteca celeia dintre ele,

care-i mai minunată. Două june ovale care, repetat,

se lovesc între ele peste carte, în amurg, de parcă Muza

îi explică Destinului ceea ce poeților le-a dictat.

Foșnet de hârtie veche, de crepdeșin, aerul e îmbibat

cu esențe tari de lavandă și ciclamen.

Modificarea coafurii; și cotul – pe o clipă – piscul

obișnuit cu roza vânturilor ca fenomen.

O, un ochi cafeniu absoarbe fără efort mobila de

aceeași culoare cu jaluzelele, rodia pe fundal de aloe.

Culoare mai ageră, mai tandră, decât cea albastră.

Însă albastrul de nimic altceva nu are nevoie!

Albastrul mereu e gata de a osebi stăpânul de mărfurile

aruncate alandala, în amestec (dar fără a amesteca

timpul cu viață), pentru a ieși în evidență și a fi privit.

Astfel capul se străduie să privească scrutător pajura.

V

Sunetele pianului la ora pauzei de prânz.

Liniștea stradelei adormite-n tencuieli surii

e pătrunsă de un suflu bemol, respirat de solzii

peștilor ce, mișcând din semicercuri de branhii,

respiră avid aerul de august, alterat,

și care-n fierbintele gâtlej ca o perlă poartă

versul lui Horațiu antic-scandat. Eu unul

spre nori nu am înălțat lucru din piatră

care chiar norilor să le fie de îndrumare.

Despre viitorul meu și oricare alt viitor

am aflat de la buche, de la vopseaua neagră,

tipografică, pe alb simplu sau ușor lucitor.

Astfel ațipesc îmbrățișați cu „leica”,

aparat de fotografiat, pentru ca-n refractare,

prin prismele visului să te recunoști în poză,

trezindu-te într-o viață cu durata ceva mai mare.

VI

Îmbrățișează aerul curat, cum o fac ramurile coconarilor;

pe degete – praf deloc mai mult decât pe sticlă, tul, marmură.

Dar nici păsărica din nori nu va reveni la cuib deja sinilie

și nici noi, din câte se vede, nu suntem zei în miniatură.

De aia și arătăm fericiți, pentru că însemnăm mai nimic.

Zărilor, înălțimilor de netezime pielii omului li-i scârbă.

Trupul e invers proporțional spațiului, oricum o dai.

Și noi suntem nefericiți cam din aceeași cauză strâmbă.

Mai bine preferă stiletul de marinar, descalță-te,

prin cămașă zidurile îți răcesc omoplații; și profesoara

de oratorie privește cum apune soarele, lăsându-se

peste grădini și vile, ca o apă deja sumbră, neclară

ce curge din țevi ruginite, nerepetându-se nimic,

decât ceea ce-i zic nimfele din ocarine;

apa aceasta, în afară că e una plată,

mai și transformă fețele în ruine.

VII

În aceste ulițe înguste, încât e mare povară până

și gândul la tine însuți, în acest ghem de circumvoluțiuni

care-au încetat să mai gândească la lumea creierului, unde,

ba ațâțat, impulsiv, ba sleit, fără vlagă, chinuit,

miști, alternativ, bocancii de la un havuz la altul,

de la o biserică la alta – astfel hârșâie acul pe

placa de gramofon, uitând să se oprească în centru, 

acolo să-și înceteze pasul, să aibă popasul –

ar însemna să te împaci cu măruntele bătăi care

ți-au mai rămas de viețuit, să aduni viața trecută

într-o finalitate ce ar semăna întregului.

Sunetul, extras de tălpi din pământul mut,

ar fi ca o arie de unitate, ca o

serenadă pe care prezentele timpuri o cântă cu înalt ton

viitorului. Acesta ar și fi Caruso

pentru ogarii care au tulit-o de lângă gramofon.

VIII

Zbate-te, limbuță a lumânării, peste fila pustie,

pâlpâie, înclinată de expirația hidrogenului dens,

urmează – fără să te apropii! – încolonarea de litere,

ce stau în rând după sens.

Tu luminezi dulapul, masa, satirul din nișă – e o

suprafață mult mai mare, decât o acoperă acest scris!

Ba chiar și fumegarea ta urcă mai sus decât intențiile,

ideile autorului căruia-i aparține acest manuscris.

De altfel, în rândul lor tu îți capeți un nume;

cu penița veșnică, în memoria subtilelor tale virgule,

la sfârșit de mileniu, în Roma, eu caligrafiez cuvintele

„făclie”, „fitil”, „sfeșnic”, luminiscente-n pupile,

și nu scriu un... punct – încât odaia arată ca la început.

(Din cât compune, penița de fapt mai nimic n-a izbutit.)

O, ce de-a lumină le oferă nopților cerneala care

cu întunericul otova s-a contopit!

IX

Găocile cupolelor, ale colonadelor coloane vertebrale.

Colonadele ce au extins umbrele, liniște și tânjire.

Peste creștetele noastre uliul ca rădăcină extrasă din

cerul fără sfârșit, ca rugăciunile de milostivire.

Lumina recoltează mai mult decât a semănat: trupul

e în stare să se ascundă, dar umbra nu o tăinuiești.

Pe aceste meridiane toate ferestrele dau spre Nord,

unde cu cât bei mai mul, cu atât mai puțin prețuiești.

Nordul! Într-un aisberg uriaș un pian cu coadă înghețat,

tărâțe măruntă de cuarț într-o vază de granat în plină zi

scânteios-semiprețios; neputând a stăvili privirea rabinului

cele zece degete ale dragului virtuos Așkenazi.

Mai mult într-acolo să nu marcați hotarul.

Doar buchile-n cohorte sunt demne de pana cea sudică.

Iar sprânceana aurie, ca apusul pe cornișa casei,

se ridică spre frunte și ochii amiciției se-ntunecă.

X

Viață particulară. În egală măsură – gânduri, spaime.

Plapuma din vată e mai deformată decât Europa.

Cu ajutorul gecii boțite și cămășii albastre,

în oglinda garderobei mai izbutește ceva a se reflecta.

Să ne bem ceaiul, fața să-și desfacă buzele.

Văzduhul învăluie camera ca leșinul amăgitor.

Mierlele, zburătăcite, părăsesc cupele coconarilor –

speriate de privirea prin geam aruncată întâmplător.

Roma, omul, hârtia; coada unei litere ad hoc încheiate – leit

imaginea unui guzgan ce-a trecut fugitiv. Cam așa

se micșorează obiectele în perspectiva lor care,

aici pare a fi, totuși, una impecabilă. Astfel, undeva

pe gheața Tanaisei* amazoanelor pierzându-se din vedere,

tremurând din trupul întreg, precum laurul uscat

ce-acoperi vreun creștet la fel e și rătăcirea prin timpul

care se așterne dincolo de hotarele oricărui stat.

–––––––––––––––––––––– 

*Tanaisa – oraș mitologic, care ar fi fost reședința amazoanelor.

XI

Lesbia, Iulia, Cynthia, Livia, Michelena. Bustul,

locul cu pricina, coapse, inel de iarbă, semnul destinului.

Arsă de cer, argila moale între degete – carne

ce acceptă vecia ca un animat al torsului.

Voi sunteți izvorul veciei: cei ce v-au cunoscut goale,

au devenit catulli, statui, traiani, auguști și mulți alții.

Zeițe provizorii! E mai plăcut chiar vouă să vă credem,

decât zeițelor permanente, devalorizate de inflații.

Glorie ție, pântec rotund, coapsă cu pielea fină!

Alb pe alb, cum Malevici vedea în fantezii,

în seară de vară eu sunt cel mai muritor trecător

printre ruine ce ar fi ca și osemintele lumii,

cu gura nerăbdătoare beau vinul din claviculă; cerul

e mai palid decât obrazul pe el cu musculițe aurite.

Și prune-perechi atârnă ca mamelele lupoaicei

care i-a alăptat pe Remus și Romulus, acum adormite.

XII

Înclină-te, îți voi șopti ceva la ureche: îți sunt

recunoscător pentru toate; pentru ce mi-ai dat a mă-nfrupta

și pentru clănțănitul foarfecilor, care deja îmi croiesc

partea mea de pustietate, odată ce este a Ta.

Nu e grav că e neagră. Nu e grav că în ea nu se află

nici brațe, nici față, nici ovalul acesteia, blând.

Cu cât obiectul e mai invizibil, cu atât e mai adevărat,

că odată și odată el a existat pe pământ.

iar cu cât e mai mare – pretutindeni este. Tu ai fost primul

căruia i s-a întâmplat asta. E adevărat? Se spune la noi,

că în cui se ține numai ceea ce este integru

și nu se împarte niciodată la doi.

Eu am fost la Roma. Am fost scăldat în lumină.

Cum doar o așchie oarecare poate visa vreodată!

Pe retina mea – luminoasă, o monedă de aur.

Va fi de ajuns pe a beznei întreagă durată.

1981