NOTE DESPRE ȘI LA IERARHIE SAU DESPRE NUMĂRUL 33

                                                                                             Leo BUTNARU

Precum se știe, parcă discret, dar, până la urmă, deschisă, se întâmplă o concurență (unii îi zic cam dur: luptă) pentru poziția unor autori în ierarhia literaturii naționale, a altora – în ierarhia mondială.

La noi, la români, contează mai totdeauna numai și numai locul de frunte, întâi. Ei bine, pentru unii merge și doi, poate chiar trei. Dar, Doamne, ferește! nu mai departe (jos…) de atât! Însă la cei vechi, de acum peste două mii de ani, era de vază și de toată lauda până și poziția a 10-a în ierarhie. Astfel, în dipticul „Zece (poeți) lirici” (din păcate, nu i se cunoaște autorul), se spune că „Printre cântăreți a noua nu a fost Safo, însă a zecea/ Ea se află printre zeițele Parnasului”. Ce procedeu abil de a fenta… orgoliul!

În întregul ei, literatura română, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă.

Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, oarecât credibilă, (încă?) nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există… – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, unele – de jurii. Literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.

La Chișinău, a existat o falsă sau doar pe nedrept prea mare popularitate „aranjată” a câtorva poeți, mai ales, subvenționată de regimul ideologic pe care-l lingușeau cândva sau de astea, regimuri de mai dincoace, cu care se lingușeau și se gratulau reciproc. Măreția se plămădea chiar și pe la academie, prin școli, prin biblioteci, unde, din păcate, ignoranța în materie de literatură, de artă în general, e cam la ea acasă. Plus unii scriitori-lăturași, care se înfruptau și ei din ceva glorie ce picura printre pixurile tribunarzilor. De aceea este a mirării că unii susținători-declamatori, de ieri, ai unui sau altui coleg de-al lor, pe care îl făceau în fel și chip mare, cât mai mare, cel mai mare, scriitor național (până la Prut), genial, minunea lumii etc., nu înțelegeau că sunt ridicoli din elementarul motiv că cel declarat în fel și chip uriaș, supra-genial, de fapt nu determina, cum ar fi fost cazul, conform celor spuse despre el, atmosfera intelectuală, socio-filosofică, literară din Estul României în ultimele decenii. Că ar fi fost popular nu era mare lucru. Însă nu avea combustia, încărcătura talentului și a intelectului care să-l facă acar de direcție. Dovadă că dânșii, șaizeciști sau șaptezeciști adulați de piețele pline de cetățeni, nu au avut și nu au discipoli în literatura propriu-zisă, că tinerii care veneau în literatura română nu i-au căutat, nu i-au studiat, nu i-au urmat, orientându-se în cu totul alte direcții canonice, spre cu totul alte personalități de direcție. Astea fiind spuse în necesara încercare de detașare axiologică de reprezentarea mentală contemporană, pentru a aprecia evenimentele, valorile trecutului (uneori, deloc îndepărtat) cu reprezentarea mentală a timpurilor în care ele au avut loc. În caz contrar, se intră în criză de incompatibilitate.

De la sine înțeles că plasamentele evaluativ-axiologice presupun sine qua non un cadraj și un angrenaj de opere care, implicit, concurează între ele, ba chiar se… „anihilează” reciproc, pe tabla valorică rămânând doar cele mai viguroase. Și în literatură acționează legea selecției naturale, însă trecută în sferele cât mai înalte ale esteticii, ideației, stilului, filosofiei. În două cuvinte spus: sferele artei. Este o concomitentă creare de norme și principii, reieșind din vechile norme și principii, „istorice”, îmbogățindu-le sau ajustându-le pe acestea, aducându-le la zi (și… zisă/rostire, la zi). Adică, există, trebuie să existe o continuitate, în spiritul celor remarcate și de Mario Vargas Llosa („L’Express”, 28 mai 2015): „Să fie clar: există lucruri de ieri care trebuie păstrate în lumea de mâine: diferențele, ierarhiile, elitele. Și lucruri față de care trebuie să avem o reacție: nivelarea culturală. Atunci, da, sunt conservator și reacționar. Îmi asum. Mă aflu în bună companie cu liberalii francezi din secolul XIX, apoi cu Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel”. 

*      *     *

Obsesia ierarhizării obligatorii se simți acut și (aici, în final, să trecem la note ceva mai descrețitoare de frunte) în iunie 1993, când la Uniunea Scriitorilor din Moldova apăruse o problemă… foarte gravă! Curând, avea să se întâmple repartizarea/înmânarea noilor carnete de membri ai organizației și, domnilor, cum s-ar cădea mai indicat, chiar... corect să fie ele numerotate, pentru ca să nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni! La noi, la scriitorii români! Despre care regretatul prieten clujean Petru Poantă spunea: „Marcat de sindromul ierarhiilor legitimatoare, scriitorul român e într-o continuă febră a parvenirii la o poziție privilegiată, inventând, în timp, diverse tehnici de uzurpare a celuilalt. De aceea și sunt atât de pătimaș controversate la noi istoriile literare, dicționarele, antologiile”.)

Așadar, prinseră a veni una după alta propunerile celor din conducerea USM și împrejurimile ei. Prima: numerotate în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arseneva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului/timpurilor când au fost primiți X, Y, Z în US din URSS.

Intervine Mihai Cimpoi (martor, obiectiv, e chir fila de jurnal personal din acele timpuri):

– Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu.

– De ce nu lui Dosoftei? întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. (Bineînțeles, se putea merge până la Neacșu de la Câmpulung, însă ar fi fost dacă nu prea de tot, prea departe – cam da...)

Apoi o propunere năstrușnică: bilețelele cu numere să fie puse într-o căciulă și să-și tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînțeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Levițchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi propun să-și ia pseudonimul de: Vasile Duzină.

La rândul meu, fără pretenții, trec chiar sub propria-mi cotă alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar ușurelul de minte Ionică Butaș, ci mă ispitește un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistența cu care Nikos Kazantzakis a ținut să scrie un poem din 33333 de versuri. Însă, odată ce noi nu avem în USM atâția membri, ba chiar nici 333, – zic 33. Rotunjimea cifrei trei mi-a acaparat preferința, chiar dacă nu sunt un superstițios. Într-o vreme chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună și – „Cu-cu-ri-gu!”, caută-ți norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost spart și devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că, oricum, nicio lună nu are 33 de zile, așa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo superstiție. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor: 33. (În alte carnete, ale Uniunilor Scriitorilor din URSS, România, Moldova am avut tot alte și alte numere... Iată, acum 33...)