postmoderniștii
noi
ne încălzim la soarele reflectat
de
vechile lumini
de
cupolele orientale, de ușoara unduire a oceanului
fastul
arhitecturii occidentale
roadele
anticelor ogoare – toate astea
se
află-n numele nostru, și neființa
a
toate nu contravine ființării noastre
și
generațiile noastre pleacă tot mai repede
din
când în când împiedicându-se
amuțind,
apoi gonind din nou, ca avalanșa
ne
răspândim prin alei umbroase
iar
undeva jos erup izvoarele adevărului
și
nu ale unui adevăr oarecare
și
nu a unui adevăr neobiectiv, nu
și
nu a adevărului personal al fiecăruia din noi
și
nu adevărul osebit al căpeteniilor
și
tocmai acest adevăr îl așteptăm și, avizi
coborâm
și ne apropiem de el tot mai mult
simțind
greutatea celor ridicați deasupra istoriei
forța
de gravitație ne accelerează pașii
dulcea
povară a dragostei noastre
atât
de puternice, încât dincolo de hotarele ei
nu
mai există nimic, dragoste față de tot ce există
fără
a ține cont ce nematur e
acest
sentiment romantic
după
care stăm în jurul focului
noapte
scânteiază din plin
căldura
noastră ademenește gâzele, aștrii noștri
se
reflectă în ochii fluturelui
care
abia-abia își tremură aripile
preludiu
acea
dimineață nu se deosebea
cu
nimic anume
m-a
trezit tardiva mea singurătate
cu
o primă mișcare am alungat pustietatea
am
tras cu urechea la dimineață
ce
mai murmura
cu
voci tainice
în
casa plină de tehnică și cărți
plină
de cuvintele rostite-n noaptea trecută
de
râset potolit, priviri fulgerătoare
și
gesturi rămase în memorie
însă
eu am memorat acea dimineață
în
acea zi mă temeam foarte mult de adevărul
ce
se aprinsese printre cuvinte
și
răsuna acest preludiu, atât de simplu
extrem
de clar
încât
nu se mai auzeau sunetele instrumentelor
c
doar o liniște cristalină
și
spațiul imens care ne cuprindea
în
genialele creații ale lui Bach
și
deja nimic nu mai era evident
nimic
definitiv
nici
chiar timpul
peste câmpuri
am
plutit peste câmpuri
neîntâlnind
pe nimeni
la
cimitirul de dincolo de crâng
nu
am găsit vreo urmă a existenței noastre
păianjeni
cu lungi picioare
se
tăinuiau în frunziș
în
sticle goale de vodcă
se
aduna roua
în
câmp
combine
purpurii
amestecau
mirosul grânelor
cu
strigătele cosașilor
răzbătea
huruitul mașinilor
atât
de îndelung
eu
am evadat din locuri diferite
evitând
priviri și cuvinte
pe
care nu voiam să le înțeleg
fugeam
de memorie
ce
râu ar putea să-și schimbe cursul
ce
timp ar putea ucide
bucuria
cosașilor
și
speranța noastră
noaptea Desdemonei
când
din umbră pe perete va apărea săvârșirea
în
labirintul holurilor se vor stinge vocile noastre
iar
sensurile cuvintelor le vor tăinui apele întunecate
pe
acest pat vor adormi amanții extenuați
în
fine, prea puține se schimbă, sângele alb
uniforma
cu roșu și negru, cranii rotunde
și
din nou nu e lipsă de poeți
filosofia
se spală ca de cărbune și cretă
eu
plasez lipicioasele umbre ale adjectivelor
ele
se întind din urmă ca placenta păcatului
se
lasă întunericul, pe canale plutesc lumini
la
ora răspunsului mă chinuiesc întrebări
tac
mecanismele-n regim de muncă, și doar noaptea
e
unica noastră compensație
ambuteiaj la Pompei
eram
prinși în ambuteiaj la Pompei, pe arșiță
cenușa
vulcanică ce mocnea în noi
transforma
cuvintele
în
umbrele prietenilor morți
deodată
nu mai ajungea lumină
la
răscruci se stinseră semafoarele
taximetriștii
prinseră a claxona
fie
și pentru ca
nimeni
să nu se plictisească
însă
gazele de eșapament ne pătrunseră în inimi,
încetinind timpul
nimeni
nu reuși să se gândească ce și cum
noi
deja alergam pe marginea drumului
pe
care murea totul ce era obligator
acest
drum într-o lume necunoscută
lângă
care se nășteau dragostea, frica și ispita
dar
astea ce pot schimba, ne-am zis noi, fugind
adunând
roadele dubiilor noastre
iar
acum mergem prin smog prin tihnite câmpuri aburinde
mergem
de parcă e și frica împreună cu noi
și
această companie a companiilor nu trezește îndoieli
noi
răsfoim cu calm liniștea, prefacem apa în pâine
iar
pâinea în țigări
ca
alchimiștii ce negustoresc proprietățile elementelor
peste
creștetele lor nori și flacără
mocnitoare
încenușări
iar
uneori ne oprim și îndelung
privim
spre cei ce stau în liniște, spre cei care nu pot
respira
împreună cu noi arșița acestui oraș
ei
– rămași fără niciun fel de dorințe
teorie big
bang
inițial
– explozia, și poate încă ceva
de
care noi nu ne mai amintim
mai
apoi doar fum, beznă adâncă
picioarele
se afundă în necurățenii
noi
alunecăm pe pământul accidentat
care
se clatină și ne lovește
cu
toată puterea inerției noastre
când
ne trezește sirena ambulanței
pe
o clipă-două
ne
recăpătăm conștiința
fără
a simți durere
și
neînțelegând nimic
nu
putem crede că la început
a
fost marea explozie
dar
totuși
trebuie
să-i credem cuiva
iar
acum să revenim la sănătate
aceasta
ar fi magica forță a teoriei
realitatea
zângănește abia auzit
teorie litlle bang
stăteam
la masă
când
dintr-o dată câinele presimți apropierea canonadei
urlând
de groază, încercând să se ascundă în baie
sub
scară, înghesuindu-se
între
perete și calorifer
acuși-acuși
începe
peste
o clipă cu adevărat
gemete
seci sfâșie bezna
acestea
ar fi primele salve de marcare a sărbătorii
apoi
tot mai puternice, pentru a confirma
bărbăția,
autoritatea, libertate și încă cine știe ce
ascunse
cât mai adânc
peste
o clipă cu adevărat încep
distrug
panorama urbană, după care dau drumul
la
mii de rachete și petarde
în
onoarea zeușorului pieței libere și sentimentului de turmă
rostesc
un oarecare toast, apoi nimerește în ochi
dezmățul
destinului de dincolo de nori
mica
explozie – poate acesta ar fi
începutul,
cu care, de fapt, și se declanșează
fără
a se teme de dumnezeu – oamenii
aruncă
spre cer tunete și fulgere
timpul
rotește pe loc și nu obosește, precum
o
fiară dementă, turbată de groază
cartea îndoielilor
de
când viața constă din contabilizarea
timpului
pierdut
și
întâlnirilor pe care le-am ratat din cauza
promisiunilor
neonorate, infidelități
deja
inimile nu se mai sfarmă
și
noi nu mai credem în iertarea păcatelor
făgăduințe,
decorații și mirosul pâinii
pierzând
încrederea, ne-am curmat dorințele
de
fiecare dată simțindu-ne
precum
câinele de pripas
care
se aruncă sub roțile automobilului
chiar
dacă nimeni nu știe de ce copilul
din
mașină oprită la semafor
privește
indiferent prin parbriz
într-o
astfel de zi la zori se fac legăminte
tristă
e o astfel de salvare
însă
cum ai cunoaște această lume de necunoscut
și
pe ce tablă de scris ar fi loc îndeajuns
în
ce carte a îndoielilor
am
putea să ne regăsim cuvintele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu