Leo
Butnaru
Odiseea
ondulațiilor
Simplu și adevărat, pe înțelesul mai multora,
se poate spune că noi, generația așa-numitor șaptezeciști, am trăit în timpuri
diferite. Însă aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am
viețuit chiar în epoci diferite. Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în
altul, dintr-o epocă în alta, se modifica și ceea ce înțelesesem, ca
ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea
întâmpla în el; se modifica registrul/repertoriul a ceea ce așteptam noi de la
acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în
zilele ce vor veni.
De la timp la timp, de la epocă la epocă, s-a
modificat doza de libertate pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi
oferit-o viitorul, redusă în volum, libertatea, sau nițel-nițel amplificată.
Astfel că, de fapt, ne-au fost dat să năzuim și să trăim diverse configurații
ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor organic, să zic așa.
Au fost niște postate de mai multe viitoruri. Era ca și cum un orizont
de timp zebrat, cu dungi mai late sau mai înguste, mai deschise (...luminoase)
sau mai întunecate. De unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele
noastre. Inclusiv, în creația/literatura noastră. Sincope și derute, abandonări
și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări sau chiar resetări,
cum se zice în computeristică.
Modificările de optică, ba și de emoție, de
cuget în ceea ce s-ar fi putut numi o viziune asupra viitorului au variat.
Poate ne-au derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Și iată-ne cei
ce am ajuns, ce suntem, grație sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, de
cromatică emoțională, de... viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe
alocuri, accelerat, spre ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare (așa dă DEX-ul pluralul de la:
viitor...) în alternanțe, mai propice, mai
întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre, în devenirea
noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de salturi dintr-un ieri
anchilozat într-un mâine ceva mai liber, de aici – cu mult mai libera
perestroika și nebuloasa mult-prelungitei tranziții. Spre un alt viitor. De
altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă intensitate în
constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care știu
ce e de făcut cu libertatea, cu îndoielile și derutele ei, în continuare, cu
ceilalți, care, din păcate, nu știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea.
Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai nervoase,
mai potolite, mai obosite care, in abstracto, ar constitui singularul, singularitatea
numită: „viitorul nostru”, devenit trecut în diverse
timpuri, diverse epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști.
Nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...
Însă eu privesc cu neîncredere situațiile
când, în virtutea unei obișnuințe nu prea consolidată de
principii, creația vreunui autor sau a altuia este „încadrată” generaționist.
Absolut greșit. În primul rând, scriitorii dintr-o generație sau alta nu
înseamnă că scriu asemănător, în baza
unui cod anume cât de cât recognoscibil și la unul, și la altul, și la
ceilalți. Să zicem, poezia, dar și poeții, nu se cade să fie judecați/apreciați
sub specie generaționistă. De cele mai multe ori, de fapt este vorba de o
categorie sau alta de poeți care aparțin generațiilor biologice diferite, însă
au în comun câte ceva dintr-o anumită stilistică, dintr-un anume arsenal de
semnalmente prozodice. Să reținem: generație și categorie sunt lucruri categoric
diferite!
Tocmai (și) din acest considerent,
în ce mă privește, a mă dumiri din ce generație fac parte și dacă fac parte din
vreuna ar fi ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima nu e, deoarece
– deloc nu e.
Să fi fost implicată „generația
noastră” (partea ei, atât cât a fost, în stânga Prutului, mai bine zis – doar
la Chișinău); să fi fost implicată în vreo manifestare programatică, precum o
adiere de spirit „unificator”, ușor… colectivist? Probabil, cei mai talentați,
dar și mai cultivați reprezentanți ai ei se înscriu tendinței generale de
înnoire a substanței, dar și a formei prozodiei, mult mai manifeste în dreapta
Prutului.
Din păcate, cu timpul, ca și câțiva
confrați ai lor mai în vârstă (Damian, Vatamanu, oarecât – Vodă), unii ușor reformiști de vârsta noastră, au
abandonat ispitele modernității, situându-se, „confortabil”, în matricele
tradiționale, pseudo-folclorice sau retorice, clamate de la tribună sau în
piață.
Iar generația estetică, ce nu
„respectă” criteriile generației biologice, sau unii scriitori, ca „lupi
singuratici”, astăzi încearcă să-și rezolve propriile probleme literaturologice,
tematice, ideatice etc. care cunosc o extindere
mai generală. În mare, la Chișinău, ele țin de revizuirea și reînnoirea
structurilor literare care au ieșit mult prea prizărite din realismul socialist,
iar în perioada de mișcări socio-populare pentru libertate și democrație chiar
decăzuseră până la împelițări bubuitor-tribunarde, până la a da drept
mare/măreață poezie oarece texte de cântece. E drept, texte mobilizatoare, dar
nu întru creație, ci...
Astea fiind spuse până aici, aș reitera că eu,
unul, cred că nu m-am pliat nici pe șaptezecism, nici pe optzecism, ci m-am
format și am evoluat în spiritul unei modernități dintotdeauna, manifestată mai
ales în secolul XX. O modernitate care nu a aparținut și nu va aparține
vreunei/vreunor epoci istorice determinate, modernitatea fiind de fapt fluidul
spiritual în flux neîntrerupt și doar în modificări necesare, în dependență de
evoluția și registrul intelectual al timpurilor în care continuă și se manifeste.
Iar semnalmentele sale au apărut totdeauna mai pregnant în creația artistică,
unde sufletul înnoitor, contemporaneizator, e mai sesizabil.
În fond, din ceea ce
știe, dar și presupune omenirea, totul ține de dialectică, una din legitățile
căreia este negarea negației, care spune că noul neagă vechiul, luându-i
aceluia locul, treptat acest nou ajungând el însuși vechi etc. Asta ține și de
așa-zisă „ștafetă a generațiilor”, de modificarea și substituirea dialectică a
gustului în cultură, muzică, literatură, în general în artă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu