luni, 10 decembrie 2018

BRODSKI: TOTDEAUNA RĂMÂNE O ȘANSĂ DE A IEȘI DIN CASĂ...



 Din poezia lumii


Iosif BRODSKI (1940–1996)
În traducerea lui Leo BUTNARU


S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.
În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 
După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.
La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.
Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.
La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.
Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.
În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.
Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.
Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.
Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.
1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.


Descrierea dimineții

Lui A. Rutștein

Cum se clatină vagoanele,
stânga – dreapta
și invers,
cum filmul zorilor
și-ar derula negrăbit pelicula,
cum în mahalale mărginașe tramvaiele
apar de după arbori
în orizontalul peisaj
al suburbiei și golfului opalin-peruzea, –

eu am văzut toate astea,
ba chiar și până acum
le văd în continuare:
mișcarea lor e aceeași,
stațiile – exact aceleași,
de apă – mai jos,
de iarba prăfuită mai sus,
o, cum mai gonesc ele
pe limanul mlăștinos

în micul, restrânsul vis,
în a naturii
lumină de modeste lampioane,
dintr-o scurtă perspectivă
mărindu-se, deschizându-se
autostrăzi șerpuitoare
cu camioane, camioane, camioane.

Tu plutește, tramvaiul meu,
corăbioară, corăbioară fragilă,
și niciodată nu ți se întâmple
naufragiu,
alte întâmplări fatale.
Călătorii tăi  sunt
o generalizare a chipului dimineții
într-un cântecel contemporan despre
relațiile sociale.

Tu plutește. Ațâță mai tare
felinarele asupririi
din interminabila dimineață
și viețile scurte,
spre metropolitanul iluminat
de candelabre diafane
patriciene, ai zice,
ca zâmbetul real al
automatismelor umane.

Să-i iei de-aici, pe ei, mărunțeii,
pe ei, păcătoșii, sau, poate,
oameni cu dreptate.
Rămână doar culorile
cafenie și albastră.
Să sari din mersul tramvaiului
și să alergi spre golful opalin-pastel,
să alergi spre golf,
în peisajul orizontal căzând,
înecându-te-n el.

1960

Grădina

O, ce pustie ești și mută!
În clarobscurul toamnei
domină nălucirea transparentă a grădinii,
unde frunzele se-apropie de pământ
în marea atracție a dezintegrării.

O, ce mută ești!
Oare chiar destinul tău
în destinul meu presimte înfruntare
și vuietul foșnit al fructelor care te-au părăsit
nu ți-i apropiat, ca vuietul din clopote risipit?

Măreață grădină!
Cuvintelor mele le dăruiește
rotirea tulpinilor, adevăr în rotire,
unde eu rătăcesc spre crengile înclinate-n
căderea frunzelor, râvne în amurgire.

O, cum ar supraviețui
până-n primăvara următoare
tulpinile tale, sufletul meu trist,
când fructele sunt absente deja,
reală fiindu-ți doar pustietatea?!

Dar nu, să plec!
Fie ca vreodată
să mă ademenească vagoane agonale.
Drumul meu în coborâș și drumul tău înalt –
acum sunt în egală măsură colosale.

Adio, grădina mea!
Pe mult timp?... Pentru totdeauna.
Păstrează-n tine tăcerea zorilor
și tristețea de seară,
grădină măreață, ce scuturi anii
peste-a poetului idilă amară.

1960


La monumentul lui Pușkin

...Iar Pușkin se prăbușește în
ghimpoasa zăpadă adâncă...
                            E. Bagrițki

...Apoi e liniște.
Niciun cuvânt mai mult.
Doar ecoul.
Și istoveala.
...Terminându-și de scris versurile,
cu sânge,
ei se lăsară greoi la pământ.
Apoi priviră amânat
și tandru.
Se simțeau ca-n sălbăticie, le era frig
și straniu.
Peste ei se-aplecară deznădăjduiți
doctorii și secundanții.
Deasupra lor, tresărind, stelele
cântau,
deasupra lor se oprea
vântul...

Bulevard pustiu.
Și cântecul viforului.
Bulevard pustiu.
Și monumentul poetului.
Bulevard pustiu.
Și cântecul viforului.
Și capul
înclinat de oboseală.

...Într-o astfel de noapte
e mult mai plăcut
să te foiești în așternut
decât
să stai pe piedestal.

Trandafiri, mușcate, zambile

Trandafiri, mușcate, zambile,
bujori, liliac, iriși din vise –
nu li-i strașnic sicriul de zinc –
bujori, liliac, narcise,
crini ca de creton și sipică,
tulpinile ca delicate arfe
cu aroma dulce-sălbatică,
mixandre, orhidee, astre,
roze și-un snop de garoafe.

Vă rog să le duceți la mal,
cerurilor le încredințați.
În râu, în râu să le aruncați, –
le va purta spre pădure, pe val.
Spre negrele gârle păduroase,
spre mahmurele izbe străine,
spre mlaștini beloruse, moarte,
departe – spre balticele coline.

1962

Ni se întâmpla o plutire prin ceață...

Ni se întâmpla o plutire prin ceață. Eu taman
stăteam în barul gol de pe corabie,
îmi beam cafeaua, răsfoiam un roman;
era liniște, ca într-un aerostat, așa ceva,
licărea al sticlelor șir nemișcat,
fără să fi atras privirea.

Corabia plutea prin ceață. Ceața albea.
La rândul ei, nava, care și ea
albă era (vezi legea eludării obiectelor),
nimerind parcă-n lapte – de cretă părea,
unicul lucru negru mai rămânând, constatam,
cafeaua pe care mi-o sorbeam.

Marea nu se vedea. În bezna albă-rotocoale,
care ne înfășase din toate părțile, ar fi fost
absurd să crezi că nava spre țărm ține cale  –
dacă asta cu adevărat se-ntâmpla să fie navă,
ci nu cheag de ceață, de parcă dinspre nevăzuta zare
cineva ar fi turnat în lapte esență albitoare.

1971

Dominikanaj*

Cotește de pe carosabilul principal
într-o ulicioară semi-oarbă, și intrând 
în catedrala, pustie la ora aceasta,
când chindia auriu se destramă,
așază-te pe bancă și, îngăduind puțin,
în scoica urechii lui Dumnezeu,
închisă pentru zgomotul zilei,
șoptește doar trei silabe:
– Iartă-mă.

1971
________________   
*Localitate în Lituania.

*      *      *

Te salut, Tomas*. Ceea ce vezi
e năluca mea,
ce se debarasă de trup, de mine,
într-un hotel undeva,
de peste nouă mări și nouă țări,
acum ea vâslind în răspăr cu
norii nordului,
grăbind acasă prin cețoasa amiază,
smulgându-se din Lumea Nouă
și cam – îmi dau seama – te-ar cam putea deranja.
_______________
*Timas Venclova (n.  1938) – scriitor și disident lituanian.

1974

Notițe pentru enciclopedie

Minunată și săracă țară. La Vest și Est – plajele
a două oceane. În centru – munți,
păduri, șesuri calcaroase
și colibele țăranilor. La Sud – junglele
cu ruinele marilor piramide.
La Nord – plantații, cowboy, care
parcă nevrând se pomenesc în SUA.
Ceea ce le permite să treacă la comerț.

Lucruri pentru export – marijuana,
metale prețioase, cafea așa și-așa,
trabucuri cu numele „Coroana”
și bagatelele maeștrilor populari.
(Să mai adaug: norii.) Lucruri de import –
toate celelalte și, ca totdeauna, armele –
dacă te pricopsești cu astea, parcă-i mai ușor
să te ocupi de orânduirea societății.

Istoria țării e tristă, dar nu se poate spune
că-ar fi unică în acest fel. Răul cel mare
e considerată invazia spaniolilor
și barbara distrugere a străvechii
civilizații aztece. Acesta ar fi
complexul local, cum, pe alte tărâmuri,
el s-ar numi al Hoardei de Aur.
Cu unica deosebire că spaniolii
cu-adevărat s-au cam ales cu aur-auraș.

Astăzi, aici e republică. Drapelul tricolor
flutură peste palatul prezidențial. E minunată
constituția. Textul ei, cu-nsemnele
desei perindări, căderi, urcări de dictatori
se află-n Biblioteca Națională sub verzuie sticlă anti-
glonț, de altfel ca și cea de la Rolls-Royce-ul președintelui.

Cică atare sticlă permite prin ea să privești
în viitor, când, bineînțeles, numărul populației
va spori. Peonul – țăranul de pe aici, ca și-nainte
în arșița soarelui va da-n pământul dur cu săpăliga.
În cafenea, omul cu ochelari oarecum întristat va răsfoi
lucrări de Marx. Iar șopârlele de pe pietre calde,
ridicându-și căpșorul,

vor urmări zborul aparatelor cosmice.

I975

*      *     *

Eu m-am născut și am crescut în băltoacele baltice,
în preajma valurilor ca de zinc, care ne intrau mereu în curte,
de aici și toate rimele, de aici și vocea surdă, palidă,
ce șerpuiește printre ele, ca niște plete lungi și multe,
dacă în genere șerpuiește, totuși. Sprijinită în cot,
scoica urechii în ele nu distinge vuiet de valuri, ci plescăit
de pânze, perdele, palme și încă șuier de ceainic ce fierbe 
pe primus, cel mult – țipăt de pescăruș flămând, neliniștit.
Pe aste meleaguri plate tocmai așa ceva ferește inima de falsitate
– că  nu ai unde te ascunde și se vede limpede departe.
Doar pentru sunet spațiile pot să fie obstacole, îngrădituri,
pe când ochiul nu are a se plânge de insuficiență de ecouri.

1976

*      *     *

Totdeauna rămâne o șansă de a ieși din casă
în stradă, desfășurarea ruginie a căreia ți-ar calma
privirea cu fațadele intrărilor, cu siluetele slabe ale
pomilor golași, luciul băltoacelor, plăcerea de-a te plimba.
Pe capul deșert briza clatină câteva fire, curpeni subțiri,
iar în depărtare strada se îngustează ca litera „V”, ibidem –
ca fața spre bărbie, iar un câine lătrător iese val-vârtej din gang
ca o hârtie boțită, cocoloșită, făcută ghem.
Prin urmare, strada. Unele case arată, firește, mai bine ca altele.
Tot mai multe lucruri în vitrine, în neonul bâzâitor;
iar dacă o fi totuși să-ți ieși din minți, ar fi bine
s-o faci nu dincolo de sticlă, nu în interiorul lor.

1976

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu