O RECENZIE LA ANTOLOGIA „O SUTĂ ȘI UNA DE POEZII”

Despre Leo Butnaru au scris de-a lungul timpului numeroși critici, poeți sau prozatori entuziaști, printre numele mai cunoscute în zilele noastre numărându-se Constantin Cio­praga, Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Ioan Holban, Ion Pop, Răzvan Voncu ș.a. În plus, selecția textelor și mai ales prefața pe care Arcadie Suceveanu i-o consacră în prezenta ediție punctează toate reușitele acestui autor „stăpânit de ispita totalității“ (a publicat nu numai poezie, ci și eseuri, proză, critică literară, traduceri, cărți pentru copii…), care își exprimă atitudinea civică „în termeni ironici, persiflanți, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic“. Încă de la prima carte (Aripă de lumină, 1976), dar și în celelalte, până la volumul din 2017, Leo Butnaru se vădește „un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii“. Acest împătimit al „șolticăriilor verbale“ e definit de Arcadie Suceveanu ca poet al „texistenței“. Joc de cuvinte pe măsura bogăției limbii române stăpânite de Leo Butnaru. Afinitățile mele față de versurile acestui poet se datorează mai ales fantasmelor și calambururilor „EdgarPoetice“, ironiei la adresa lumii tot mai needucate, anvergurii interculturale. Ceasul cu corb în loc de cuc întoarce pe dos, prin omofonie și polisemie, tot ce știm despre „romantismul negru“: „Car, car!/ într-un copac de corn stă corbul izolat greșit gramatical/ între ghilimelele maro închise de păstăi zornăitoare în/ vântul înghețat./ Car, car!/ erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a/ ajuns aproape simbol grație graseatei invenții EdgarPoetice/ de tipul Marlboro (pardon: «Nevermore!»).“ În Parnasul Bucegilor, steiurile ca niște opere brâncușene, sunt tocate de „ecoul sarcasmului bine temperat al/ huhurezului care nu e deloc exclus/ să-i fi sugerat lui Beethoven acel sinistru/ Bu-bu-bu-bu…“ (Fiindcă arta trebuie să fie, nu-i așa, vie!) Iar după EdgarPoeticele așchii negre e firesc să urmeze cele baudelairiene (cu flori sau… legume ale răului), transpuse în peisajul Mării Negre: „Pescăruși/ cu aripi de tuș țipă ceva din procesul intentat lui Baudelaire/ încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme/ întru a mă convinge că am foarte puțin în comun cu papa/ galii – aversiunea față de mulțime; ies din provizoria criptă a/ nisipișului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti/ mistă în această viață de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni/versului-(și)- versului)...“ De altfel, și alte peisaje sunt nisipoase, pe măsura zilelor noastre. Îngerii de pe pereții unei biserici stau „până la genunchi în cernoziom“. Ironia, sarcasmul par singura soluție în vremuri de emfatice discursuri: „Ah, câte am făcut noi pentru Patrie/ Unii au murit,/ alții pur și simplu nu s-au născut“ (Pentru Patrie). Uneori, o muzicalitate vindecătoare coboară totuși asupra „inimii și creierului poeților blestemați“ prin poezia care se întrupează zeiește „din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu“ (Afrodita-Poezia) iar descurajarea prilejuiește cântece ale discretei anarhii față de „orice fleac postmodern care vrea în poem să-l pui“. Un dialog postmodern cu Ginsberg („tu, Allen Ginsberg, scriind într-un cimitir din Statele Unite ale Americii eu în unul din Statele Dezunite ale României despre floarea soarelui“) prilejuiește acest memorabil vers-parafrază : „Când eram mai tânăr și eram un cimitir de poeme încă nenăscute...“ Alt dialog cu Omul de Zăpadă dezlănțuie, prevertian, subtile paronomasii („Așadar/ stau față în față/ cu omul de zăpadă atât de alb/ încât îmi pare că stăm/ fașă în fașă.“). Cititorul, „dezgropar al poeziei“ („ceea ce nu înseamnă totuși că poetul/ ar fi un gropar al poeziei…“) poate desluși în acest amestec de jocuri ale contrastelor, de sarcasme la adresa temelor contemporaneității (distrugerea naturii, destrămarea Uniunii Sovietice…), unul dintre rarii maeștri ale căror operă se desăvârșește mai ales spre bătrânețe.

_______________________

*Leo Butnaru, „O sută și una de poezii„, antologie, prefaţa și selecţia reperelor critice de Arcadie Suceveanu, Editura Academiei Române, București, 2018

https://leo-butnaru.blogspot.com/2019/08/un-defazat-iremediabi-ce-se-crede.html